un număr construit în jurul unui patrimoniu fragil și esențial: stațiunile balneare ale României, multe dintre ele fiind încă în așteptarea unor intervenții salvatoare, iar revista devine un spațiu necesar pentru a revedea aceste posibilitățile, teritoriile, a le înțelege și a le regândi viitorul.

Acest număr explorează felul în care designul spațiilor educaționale poate influența procesele cognitive, de la sălile de clasă modulare la campusuri inovatoare și centre de cercetare.

Vom savura împreună nu doar idei și perspective, ci și un pahar de vin bun, pentru a trăi experiența terroir-ului în toate formele sale. Haideți să descifrăm complexitatea infinită a locurilor și să vedem cum arhitectura, asemenea vinului, poate reflecta unicitatea fiecărui colț de lume.

"Câte mașini poate suporta un oraș? Cum să fie ele, pentru ca orașul să le tolereze cât mai bine (ca pe antibiotice)? În ce regim să fie ele utilizate? Câți proprietari de mașini pot să mai fie? Ce sens mai au azi garajele individuale, cu scule și piese de schimb? Și atunci, unde ținem mașinile? Ce roluri mai poate prelua automobilul în oraș? Cum pregătim calea până acolo? Cum restructurăm orașul? Se cuvine ca traficul estimat să determine în continuare infrastructura rutieră? Bineînțeles că nu, că problema se pune invers. Spațiul oferit autovehiculelor pentru circulație și staționare ar trebui să fie rezultatul unei împărțiri mai judicioase, care să țină cont de nevoile pietonilor, ale bicicliștilor, utilităților și transportului public. Cum modificăm relațiile din trafic? Există orașe care au implementat soluții, cu oarecare succes. Care din ele pot fi generalizate, perfecționate? Ce scopuri, strategii, concepte au șanse să-i împace pe specialiști între ei, apoi cu autoritățile și utilizatorii - ai orașului și ai automobilului? Ce soluții mai avem? Unde le aplicăm și cum le adaptăm?” - Anca Sandu Tomaszewski Nu știm dacă am reușit să răspundem la vreuna dintre aceste întrebări, dar am scris și noi ce am crezut, inspirați de teza lui Petre Țuțea „Aflarea în treabă la români” cu parafraza “aflarea în trafic la români”. 

În forma sa condensată, „litoralul”, reprezintă marele loc de manifestare a libertății creative, unde lumea estului socialist întâlnea inabordabilul occident, prin arhitectură și artă și prin prezența turiștilor veniți aici. Cât de autentic poate fi văzut astăzi acest tărâm al reveriei, când din ce în ce mai mult se vorbește despre adevăratele evadări în libertatea vacanțelor de la mare, departe de tumultuoasa viață din stațiunile oficiale, la sud de Mangalia, în satele pescărești 2 Mai și Vama Veche. Dintr-o atare perspectivă, faimosul litoral românesc pare să fie o amăgire, un concept atrăgător împachetat în discursul public, dar, cu toate acestea, nimic altceva decât o modalitate de înregimentare a vacanței, nimic altceva decât unul dintre marile proiecte socialiste, o „industrie fără fum”, la fel de ineficientă și artificial umflată, ca orice altă industrie socialistă.