RDW
  • Proiect-eseu pentru o casă cu „nimic special” sau cum să furi o oră de trăit în plus în fiecare zi

    Acesta nu este un proiect făcut de un arhitect care se laudă că știe toate răspunsurile, nici cu o filosofie pentru care ar putea să țină piept lumii întregi.
    Această casă nu are nimic special, nu are detalii constructive inovatoare, nu este high tech, nici avangardistă: structura este banală, materialele modeste, tehnica de construire mai degrabă rudimentară decât progresistă, în care lejeritatea și priceperea constructorului sunt evidente. Importanța proiectului nu depășește limitele străzii pe care este amplasat, nu este vreo investiție notabilă, nici o realizare de mare inginerie.

  • MIXITATE FUNCȚIONALĂ ÎN BUCUREȘTIUL INTERBELIC. Imobilul Union

    În spiritul și litera acestui plan, așa se va dezvolta toată zona centrală a Capitalei în deceniile următoare și, în special, în perioada interbelică, atunci când imobilele mari cu apartamente și funcțiuni comerciale și de servicii se ridică în lungul bulevardelor și al străzilor principale. Multe sunt „palate” ale marilor societăți și întreprinderi private, asigurând în primul rând sediile acestora, servicii și locuințe destinate angajaților, dar la fel de multe sunt construite din inițiative și prin investiții private.

  • Arhitectură rezidențială comunitară în Zürich, Elveția. Urbanitate introvertită

    O abordare de larg interes în Europa occidentală astăzi este locuirea comunală sau în comunitate, de fapt, renașterea unei formule mai vechi în variante ale așa-numitelor apartamente de tip cluster (ex.: câteva apartamente de dimensiuni reduse, cu dormitoare și camera de baie grupate în jurul unui spațiu comun și generos ca suprafață și ambianță). Amplu dezbătut în ultimul deceniu, acest model de locuire are o dinamică ce nu mai poate fi ignorată în unele țări europene.

  • „Faceți o casă așa cum vreți voi!”

    „Faceți o casă așa cum vreți voi!” – astfel suna tema concursului de arhitectură pentru Dumbrava Vlăsiei la care am fost invitați să participăm, având ca unice constrângeri regulamentul local de urbanism și o limită de buget. Pentru un arhitect, acesta e genul de moment la care visează continuu, dar când, în sfârșit, apare, realizează cu surprindere că inexistența unor impuneri poate fi o capcană înșelătoare.

  • FLEXIBILITATEA CA SUPORT AL MIXITĂȚII.

    Acest proiect este rezultatul unui cumul de constrângeri și negocieri permanente între toți cei implicați: dezvoltator, constructori, autorități publice, proiectanți.

  • docteur / visites / service

    Asocierea casei cu locul de muncă are o îndelungată tradiție. În Evul Mediu, dispunerea atelierului sau a spațiului destinat comerțului la parter și al locuinței la etaj era un fapt curent, caracteristic centrelor orașelor din Europa occidentală.
    Odată cu revoluția industrială, activitățile productive își schimbă natura și relația cu orașul. Separarea locuinței de locul de muncă devine o regulă generală în societățile moderne, iar dacă astăzi tehnologia informației tinde să schimbe această situație, o schimbare radicală nu s-a produs încă.
    Profesiile liberale sau artistice au făcut însă întotdeauna excepție, pentru că în aceste domenii – medicină, avocatură, arhitectură, arte vizuale – asocierea locuinței cu cabinetul, biroul sau atelierul a continuat să fie posibilă.

  • Despre efemeritatea locuirii. Casa Arapu

    Parcurgând Bucureștiul, ne atrag deseori atenția formele caselor, neobișnuite, strălucitoare sau numai natura care le învăluie. Fascinați, le acceptăm cu recunoștință perfecțiunea și dorim să descoperim secretul farmecului lor. Formele care ne captează primele atenția sunt în același timp într-o legătură intimă cu întâmplările trăite și cu amintirile noastre.
    Atunci când remarcăm o casă, simțim instinctiv că asta se datorează faptului că ne-a dezvăluit o „sclipire” a ceva esențial legat de structura propriei noastre naturi.

  • Locuire și muncă pentru nomazi urbani

    În spiritul și litera acestui plan, așa se va dezvolta toată zona centrală a Capitalei în deceniile următoare și, în special, în perioada interbelică, atunci când imobilele mari cu apartamente și funcțiuni comerciale și de servicii se ridică în lungul bulevardelor și al străzilor principale.

  • Locuință-birou în București. Apartamentul arhitectului Rudolf Fränkel

    Arhitectul Rudolf Fränkel (1901-1974) se afla de puțin timp în România atunci când în 1933 accepta, la solicitarea avocatului Edmond Roth, comanda de a renova un imobil de mici dimensiuni din centrul Capitalei.
    Imobilul există și astăzi în București, pe str. George Enescu, la nr. 8A. Este o construcție discretă, cu două registre distincte, un parter comercial peste care se ridică apartamente de locuit dispuse pe trei niveluri.

  • O POVESTE DESPRE LOCUIRE, MUNCĂ ȘI PATRIMONIU.

    Restaurantul Caru’ cu bere, din strada Stavropoleos 5, este unul dintre reperele consacrate ale Bucureştiului. Loc cunoscut, frecventat și apreciat nu doar de bucureşteni, ci şi de oameni din ţara întreagă şi de străini, Caru’ cu bere funcţionează fără întrerupere de aproape 120 de ani. Această continuitate, benefică oraşului şi clădirii deopotrivă, se datorează în primul rând proprietarului care a construit și, ulterior, extins clădirea ce adăpostește restaurantul. Istoria Carului cu bere este deci legată organic de povestea impresionantă a familiei Mircea, care a asigurat, prin diferiţi membri ai ei, locuirea permanentă în imobilul din strada Stavropoleos. Aceeaşi familie administrează imobilul și astăzi.

  • Gesamtkunstwerk. Casa Storck, locuință pentru artiști. impresii de vizitator

    Termenul german intrat în uz curent ca atare reprezintă, dincolo de originile sale destul de cunoscute, o sumedenie de tendințe concurente în arta și spiritualitatea europene, care vin din vremuri mai îndepărtate decât începutul secolului al XIX-lea, când un filosof german a inventat conceptul pe care-l desemnează Gesamtkunstwerk. Elanul de a transforma viața prin artă, respectiv de a tinde din realitatea imperfectă către desăvârșire are origini străvechi și nenumărate versiuni de manifestare – va fi de ajuns să ne referim la idealul platonic.

  • O NOUĂ(9) OPŢIUNE

    O 9 OPȚIUNE a luat naștere în 1998 când cei doi arhitecți băimăreni Ildiko Mitru și Ioan Ștefan Paskucz s-au decis să continue colaborarea din anii precedenți într-o nouă formulă și cu noi idei, ale căror rezultate sunt vizibile astăzi. În cei 20 de ani de practică, biroul de arhitectură a acumulat un portofoliu impresionant, realizând proiecte dintre cele mai variate: clădiri rezidențiale individuale și colective, clădiri de birouri, comerciale sau industriale, proiecte de restaurare și reabilitare, documentații și studii istorice, documentații și proiecte de urbanism și amenajarea teritoriului și amenajări interioare etc., nu doar în Baia Mare, ci și în alte orașe din țară.

  • WE WILL ALWAYS HAVE VENICE!

    În final, acesta este, poate, cel mai important mesaj al MNEMONICS – un memento al apartenenței fiecăruia la spațiul public și al faptului că perimetrul lui „acasă” ar putea fi similar cu teritoriul nelimitat al copilăriei care, pentru mare parte din populația adultă a României, a depășit spațiul strict al apartamentului de bloc, extinzându-se la spațiul din-fața/spatele-blocului învestit cu o multitudine de valențe și cu un potențial pe care numai copilăria și-l poate permite.

  • JOCURI DE COPII LA VENEȚIA

    Pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia din acest an a pus în discuţie exact acest spațiu urban, o moștenire a acelor vremuri, dar din altă perspectivă. Conceptul pavilionului a surprins universul sentimental al copilăriei în general şi, în particular, atmosfera jocurilor din fața blocului ale copiilor care au crescut cu cheia-de-gât. Pavilionul nostru de la Veneția a fost în această vară locul unde un cetățean „occidental” a putut sonda universul copilăriei din țările blocului ex-sovietic.

  • © Laurian Ghinițoiu

    MNEMONICS, GAME OVER

    Aventura de o vară a Bienalei de Arhitectură de la Veneția s-a încheiat. Pavilioanele se închid unul câte unul, expozițiile se fac pachet și se îmbarcă, pornesc în rătăciri nomade itinerante. Totul se întâmplă fără zgomot, fără emoție, ca o obligație de serviciu. Atmosfera este atât de departe de efervescența momentului în oglindă, al începutului, plin de promisiuni și entuziasm!

Arhitectura nr. 1/2019 – Dosar Tematic

Arhitectura nr. 1/ 2019
(...)Arhitectura cinematografelor este, probabil, unul dintre domeniile cele mai afectate de transformările economice din ultimele decenii. Declinul și degradarea sălilor de cinema sau, dimpotrivă, renașterea lor sunt cu siguranță simptomatice pentru vitalitatea unui oraș. Prin importanța acordată dimensiunii urbane, proiectele prezentate reflectă această idee, arhitecții înțelegând, indiferent de spațiul cultural în discuție, că filmul și spațiul său privilegiat de manifestare, cinemaul, trebuie să ocupe un loc important în cadrul orașului, să fie ușor de identificat, relevând monumentalitate sau o marcă a contemporaneității.Nu în ultimul rând, este importantă valorizarea cinematografelor nu doar ca locuri de divertisment și recreere, ci și de sociabilitate, de stimulare în construirea unei identități comunitare.
Citiţi mai mult

Revista

PREZENȚĂ ȘI REPREZENTARE

Aparent, filmul și arhitectura se situează la poluri opuse în domeniul artelor. Nimic mai deosebit decât prezența masivă, materială a unui obiect de arhitectură în spațiu în raport cu reprezentarea în timp a unui film, indiferent de gen.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.2-3/ 2019

În 2018, tema BNA a fost „100 de ani de Arhitectură în România” – o ediție istorică nu numai prin festivismul momentului,ci și prin amploarea participării.Desfășurarea Bienalei în întreaga țară a făcut ca această ediție să fie cea mai amplă și cea mai disputată,cu cea mai largă și cea mai tânără participare,o ediție cu proiecte ingenioase,care a dovedit că arhitectura de valoare se face în toate colțurile țării. Bienala Naționala de Arhitectură a dovedit că avem o tânără generație de arhitecți talentați, implicați, disponibili și entuziaști,că ștafeta a fost preluată cu succes.

DESCOPERIREA ORAȘULUI PRIN FILM. URBANEYE

UrbanEye vorbește despre oraș și viața urbană prin film. Festivalul are loc în fiecare an în luna noiembrie, la București, fiind singurul eveniment de acest tip din România care abordează această tematică. Filmele și evenimentele UrbanEye pun în discuție aspecte legate de viaţa urbană şi oferă publicului posibilitatea să descopere sau să aprofundeze noi idei şi abordări ale acesteia.

CINEMA MARCONI – SPAŢIU MUZEAL CINEMATOGRAFIC SENZORIAL

Tema proiectului de diplomă îşi propune să contureze un program contemporan pentru Cinematograful Marconi, care poate deveni astfel un factor polarizator şi revitalizant cultural în contextul arhitectural-urban al Bulevardului Buzeşti.
Concluzia analizei multicriteriale relevă o situaţie urbană caracterizată prin opoziţia a două câmpuri structurale şi funcţionale urbane.

IMAGINI ȘI SPAȚIU ÎN MIȘCARE.RIFFRAFF 3+4

Situat într-un cartier cu caracter industrial, RiffRaff se înscrie, de fapt, într-o tradiție cinematografică existentă, pe strada Neugasse din Zürich, ce datează din epoca filmului mut și reprezintă astăzi o parte importantă din scena culturală a orașului, principalul hub pentru filmul independent, al creațiilor situate în afara main-stream-ului, adresându-se cinefililor veritabili.

Modernizarea MODERN-ului. Cinematograful Modern, Suceava

(…)Deși tema și intențiile investitorului nu excludeau o in­tervenție ce ar fi anulat arhitectura inițială a clădirii, s-a optat pentru păstrarea momentului istoric și arhitectural al anilor ’50 și juxtapunerea clară a momentului actual, printr-o arhitectură contemporană ce se alătură și integrează elementele valoroase de arhitectură clasică (conceptul simetric și elemente decorative).(…)

MOARTEA ȘI VIAȚA GRĂDINII BLANDUZIEI. SECVENȚE CINEMATOGRAFICE

Ultima viață a Blanduziei

În 1937, informația demolării clădirilor de pe Strada Doamnei, nr. 7, ajunge în presa bucureșteană. Se anunța moartea Galeriilor Blanduziei. Grădina, vitrinele, fântâna și terasele aveau să dispară și, odată cu ele, o întreagă lume.
Ultimele fragmente ale vechiului oraș erau condamnate să asimileze exigențele unei noi urbanități, occidentale. Grădina Blanduziei era sacrificată unei noi viziuni arhitecturale și urbane, strâns legată de direcția pe care o dădea arhitectura palatului nou al Băncii Naționale, viziune care nu s-a materializat, însă, niciodată.

„Avem niște cinematografe. Ce facem cu ele?”

Ediția a IX-a a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (19-28 octombrie 2018) a adus în România cele mai importante și premiate filme ale anului. Proiecțiile au avut loc la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Cinemateca Union și la Cinema Muzeului Țăranului.
Într-un interviu pentru Adevărul Live, cineastul Cristian Mungiu, organizator al festivalului, a adus în discuție problemele spinoase ale cinematografiei românești, de la o legislație care nu este potrivită cerințelor industriei actuale, până la lipsa dotărilor din sălile de cinema. Regizorul deplângea statutul de cenușăreasă al cinematografiei românești, vizând în primul rând partea de finanțare, dar și pierderea sălilor de cinema și faptul că nu există structuri care să se afle în subordinea directă a unui decident politic.

DOMENIUL CANTACUZINO FLOREȘTI. Despre trecut, prezent și viitor

Într-un moment în care dezbaterile privind grija față de patrimoniul național, cu precădere față de cel de arhitectură, au ajuns, pe bună dreptate, într-o fază acută, care nu de puține ori atinge și cote de mare îngrijorare, determinate de neglijența și indiferența iresponsabilă cu care este tratată, în general, această parte esențială a unei culturi, publicarea unui volum despre Domeniul Cantacuzino și palatul Micul Trianon de la Florești, Prahova este o inițiativă bine-venită și necesară.

Powered by Jasper Roberts - Blog