RDW

SPATIUL PUBLIC – O TEJGHEA DE BAR?

“La început a fost cuvântul”…

După A. Pleșu, (1) Gershom Sholem invocă versiunea aramaică a textului potrivit căreia, prin suflarea lui Dumnezeu, omul a «înviat» devenind nu un «suflet viu», ci un «spirit cuvântător».

După Heidegger în «das Wort» : «nu există viață fără cuvânt și cuvânt fără viață.» Experiența lui Frederic cel Mare (care obliga să tacă doicile ce îngrijeau extrem de bine sub aspectul hranei și al igienei doi nou născuți și care au murit fiindcă nimeni nu a avut voie să le vorbească) dovedește rolul ontologic al comunicării prin cuvânt.

Dar comunicarea este oare numai prin cuvânt ? Arta, arhitectura, dimpreună cu toate artele vizuale comunică cel mai bine prin emoțiile pe care le transmit și mai ales prin lipsa explicită de limitare a acestei emoții, prin nelimitarea semantică și prin libertatea de alegere proprie fiecărei sensibilități individuale.

« Spoken Architecture », arhitectura vorbită, sau arhitectura care vorbește, sau metalimbajul arhitecturii, iată mesajul sesiunii «Zilelor Arhitecturii 2011 ». Văzând aceste minunate propuneri de meniu cultural, o adevărată maieutică arhitecturală ce debordează din matca virtuală a unui site de pe web și inundă orașul, o noțiune îmi vine în minte, aceea a “elixilrului tinereții”. Răzbate din el o exuberanță de manifestare, o energie și o vibrație de o forță uriașă și contaminatoare.

Evenimente ca acestea ne marchează existența, scoțându-ne din cenușiul și monotonia ei. Ne unesc în comunicare. Ne îmbogățesc sufletul și spiritul. Ne fac mai buni, mai generoși și ne fac să simțim, euforic, rostul vieții noastre trecătoare. Căci ele rămân în memoria fiecăruia dintre noi ca o scânteie de lumină. Mai târziu, când focurile iuți se vor fi stins, jarurile lor mocnite ne luminează cald tăcerile amintirilor. Iar ele, amintirile, ne mângâie gândurile ca un elixir.

În același timp, aceste zile ne stârnesc mai vechile noastre gânduri despre farmecul și fragilitatea efemerului. Efemerul se consumă în acea tensiune a sentimentului clipei, a dispariției și a părelniciei. Imagini, sunete, cuvinte, mișcare, păreri și forme se vor perinda în fața ochilor noștri și a mulțimii însetate de experiențe. Și nu orice experiențe, ci unele artistice, lingvistice, sau arhitecturale, adevărate « cuante culturale » ar spune Umberto Eco.

Vor fi ca niște fulgurări, cu cât mai perisabile, cu atât mai « tari », mai puternice, mai vii. Căci spiritul timpului este acela al mișcării, alunecării, distorsionării, deformării, dematerializării. Dar și al energizării spațiului, al refocalizării, al jocului, al ludicului, de ce nu, al frivolității. Căci frivolitate înseamnă fărâmițare în latină, dar și grație și încântare în franceză. Paleologu (2) spune că «geometria, metafizica și tragedia sunt produsele frivolității fără de care nu există grație, nici stil, condiții prealabile ale măreției». Căci frivolitatea înseamnă pentru Nietzsche «a dansa în cultură» sau un anumit «dandism» englezesc și de asemeni o anumită relaxare, detașare, umor și grandoare franțuzească. Și în ce «dans în cultura timpului lor» s-au mișcat cu aerul frivolității marii noștri înaintași ca Brâncuși, Cioran, E. Ionesco, Blaga sau Eliade !

Toate aceste fulgurări sunt vii atât timp cât păstrăm conștiința trecutului. A trecerii. A istoriei. A memoriei. Căci, așa cum spune Aristotel, «în realitatea propriu-zisă numai trecutul există, pentru că el are forma «enteleheia» adică împlinire.

Și iată că nu materia, ci stilul rămâne, nu hârtiile, ci faptele, nu vorbele, ci sensul lor, nu sunetele, ci muzica, nu evenimentele, ci emoția lor.

Și totuși… după Luiggi Snozzi (3) « Arhitectura este expresia permanenței… Ea dă omului puncte de reper pentru orientarea sa, fără de care omul este pierdut… Ea «se opune efemerului» …Acesta este primul lucru fundamental. Al doilea este caracterul «anti-eficient» al arhitecturii. De exemplu: deplasarea și parcursul. Îl poți face în cinci, șapte minute, dar o arhitectură bună îți oferă o jumătate de oră. Când aceasta e genială poți să-ți petreci cu ea cincisprezece zile. Arhitectura îți dilată timpul suscitând momente extraordinare ale existenței.» Le Corbusier a stat la Parthenon 45 de zile într-un extaz și încântare cu consecințe fertile și creatoare pentru mai târziu nu numai în cariera sa, dar, am putea spune, pentru toată arhitectura lumii de după el. «În acest fel, prin cele două aspecte fundamentale: permanența și antieficiența, arhitectura se opune unei societăți de efemeritate, consum și eficiență. Adică societății de azi. Arhitectura adevărată e atemporală și e una a prezentului care trăiește cu istoria fără agresivitate, în relații de bun simț și responsabilitate.
Arhitectura, prin perenitatea sa în raport cu viața noastră, chiar dacă efemeră la scară cosmică, oferă o privire sincronă asupra etapelor și evoluției acestora, evocă gustul timpului și al creatorilor săi, vorbește despre tehnicile de construcție și e încărcată de simboluri, uneori până azi, nedescifrate. E, cum ar spune Umberto Eco, un concentrat de cuante culturale. Cu privire la Westminster Abbey, a cărei evoluție stilistică s-a derulat mai multe secole, Augustin Ioan spune: “ceea ce altfel (trăirea în timp adică – n.n.) ar fi inaccesibil devine comprehensibil printr-o simplă parcurgere de la est la vest”. (4)

Specialitatea arhitectului este spațiul. Nimic altceva. De aceea arhitectul e un generalist. Iar dacă medicul bun e un generalist ce se ocupă și de sufletul pacientului pentru a-l însănătoși, arhitectul e dator să corijeze sufletul omului prin senzațiile pe care le insuflă locului pe care îl creează pentru el. Iar în condițiile mutațiilor permanente la care evoluția terei ne supune, trebuie să tindem spre păstrarea valorilor fundamentale umane de care societatea ultimelor decenii pare că a uitat.

Beaudelaire spune că progresul nu înseamnă mărirea vitezei de deplasare, ci diminuarea distanței dintre omul actual și origini – vezi esența lucrurilor.

Științele exacte și pozitivismul gândirii începute în secolul al XVIII-lea au condus, desigur, la creșterea vitezei de deplasare, dar nu au atins problemele esențiale. Europa e bolnavă, căci a uitat esența problemei, spune Eliade. Din cauza acestei gândiri pozitiviste și atee, secolul XX a trecut prin cele mai grave și monstruoase încercări. Secolul XXI în nu mai mult de unsprezece ani l-a întrecut, aproape, pe cel precedent prin ineditul manifestării răului. Răul nu mai e polul binelui. Polii nu se mai conturează clar, cu limite localizabile și reperabile. Răul se disimulează în mijlocul binelui și atacă haotic, irațional, năprasnic. Armatele istorice dușmane, cu reguli de joc și norme ierarhizate, au dispărut. Luptele de gherilă, terorismul și războiul informațional le-au luat locul.

Limitele spațiului au dispărut, localizarea geografică nu mai e importantă. Disimularea minciunii în adevăr, a răului în bine, a realului în imaginar au devenit mijloace și instrumente de luptă. 11 septembrie 2001, tsunamiurile, războaiele africane, cutremurele s-au înmulțit, prinderea lui Osama Bin Laden nu ne mai impresionează. Lumea e confuză, axa abisală s-a răsturnat.

Toate acestea exprimă, vai, spiritul timpului, acel «zeitgeist» pe care, de fapt fiecare epocă l-a avut. Spiritul timpului, știm astăzi, cuprinde întreaga gândire a unei epoci, cu artele, științele, și ideologiile ei cu tot. Spațiul bine limitat de masă a exprimat gândirea istorică până în secolul XVIII și a corespuns geometriei euclidiene. Gândirii newtoniene i-a corespuns abstracțiunea spațiului și apariția noțiunii de infinit. Virtualul a intrat în calculul matematic și fizic. Introducerea celei de a patra dimensiuni a spațiului în calculul spațial a înlocuit geometria în spațiu cu cea topologică. Mecanica cuantică și teoria atomică au reușit să se exprime în mod abstract, precum Laplace în cele zece volume ale sale despre alcătuirea cosmosului (5), fără a folosi imagini.

Occidentul devine din ce în ce mai iconoclast. (Gilbert Durand). Științele exacte și geometria analitică au sfârșit prin a suprima imaginile nu numai ca ilustrare, dar mai ales ca reprezentare a sacrului. Așa s-a ajuns la „castrarea” imaginii ca instrument, a imaginarului ca model de creație și a acelui „mundus imaginalis” (Henry Corbin) ca mediu de manifestare în cunoaștere. (6)

Descates și Voltaire au făcut și ei primii pași spre demitizarea religiei, iar Marx și Lenin au continuat opera lor în spațiul social și ideologic. Nietzsche a dat lovitura de grație sacrului prin al său « Dumnezeu a murit ». Strigătul său disperat a împins lumea occidentală în ceea ce Sergio Givone numește „perioada des-încântată”. (7)

Din perspectiva newtoniană, ideea de spațiu omogen, izotrop, absolut, infinit, a fost mereu interpretată ca spațiu profan, ateu. Referirile la spațiul urban modern, în care masa e instilată în vidul ce se propagă omnidirecțional la infinit nu poate scăpa nimănui. Perioada corespunde nihilismului nietzschenian și ateizării ce a dominat secolul XX european.

„Omul modern (spune Hannah Arendt), când și-a pierdut certitudinea lumii ce va să vină, a fost aruncat în sine însuși și tot ce mai rămâne e viața însăși” (8), iar orașul de azi, spune Sloterdijk, „seamănă tot mai puțin cu o scenă și tot mai mult cu un ecran, transparent și izolator, rece și lipsit de orice adâncime, pe care rulează, ca într-o vitrină a unui magazin de televizoare, reluări a unor episoade dintr-o banală telenovelă.” (9). Iar Ciprian Mihali afirmă că „sărăcia de determinanți a spațiului public pălește în fața abundenței de dimensiuni virtuale ale noilor spații sau chiar a abundenței de spații virtuale.” (10)

A fost deci utilizarea grilei din perioada modernismului un exercițiu de a concretiza omogeneitatea spațiului? Iar acum negarea hegemoniei grilei și recompunerea sa în termeni de eterogeneitate, de axialitate și anizotropie poate conduce la o recentralizare, reaxializare în sens abisal? Putem vorbi de o reenergizare, refocalizare a spațiului, de o reierarhizare? O resemnificare? O resacralizare a receptacolului?

Geometria fractală, posibilă doar în termenii ordinatorului ca instrument de reprezentare spațială, presupune reproducerea identicului „diferit” în condițiile păstrării unor esențe (vezi relații spațiale) neschimbate. Imaginea, virtualul, imaginarul revin în forță și se multiplică, proliferează, se dezvoltă, alunecă, se recreează continuu ca în operele lui Zaha Hadid. Abia recuperat în ultimele decenii, contextul, văzut în termenii postmoderni ai lui Venturi și Moore, sau în cei inclusiviști a lui Ada Louis Huxtable, este din nou distrus în scopul refacerii lui în termeni parametrici, o distrugere și refacere permanentă, demiurgică și totodată diabolică. (Diabollein înseamnă a desface, a distruge, în timp ce synballein – syn-ballo – înseamnă a aduna împreună ceea ce a fost aruncat) (11)

Spațiul nu mai are răbdare, locul, abia reinstalat în drepturi prin operele lui Heidegger și a pleiadei de teoreticieni ce-i conferă nobila misiune de restituire și recreere a identității, e din nou demitizat. Nu mai e acela încărcat de memorie, de emoție, de apartenență la o cultură, nu mai e identitar. Spațiul e „lisse sau striat”, după Gilles Deleuze și Félix Guattari, este „pliat”, după Greg Lynn, „interstițial”, deci vid, după școala Californiană, sau pur și simplu „stenic”. Arhitectura postmodernă „dematerializează limita sau o disimulează prin metode de bruiere, mixaje, suprapuneri și paralelisme, camuflări, expandări sau extrudări” (12).

Desacralizării timpului din secolul XIX îi corespunde o desacralizare a spațiului mult mai târziu, iar Foucault (13) încearcă să ne facă să înțelegem că acest decalaj nu a epuizat încă desacralizarea totală a spațiului. Mai este încă loc de aceasta.

Orașul nu mai are locuri sau spații publice pentru că acestea de fapt nu există în ele însele. Ele devin spațiu public doar încărcate de mulțime. Doar dacă sunt pline. Sociologii, filozofii ne învață că spațiul este politic (Henri Lefebvre), abstractul și virtualul sunt atât de prezente, încât spațiul public e confundat cu atitudinea civică sau cu spiritul civic. Limbajul spațiului în sine nu mai există, arhitectura ca spațiu nu mai poate exprima nimic. Artificialitate, excludere, nuditate, piața publică devine piață pur și simplu. Arhitectura trebuie să promoveze relații, să fie relaționară adică, să permită socializare, spațiul public e mai curând o tejghea de bar. El trebuie să producă comunicare, să fie spirit civic, să fie, deci, eficientă, în sensul opus teoriei lui Snozzi.

Așa că noi, arhitecții, am vrea să facem locuri, spații publice, dar cum? Cum să aducem lumea în spațiul nostru arhitectural, cum să nu repetăm ceea ce s-a mai făcut? Ne plac mult piețele istorice, dar nu se pune problema să încercăm măcar să înțelegem de ce sunt atât de frecventate, de pline de viață? Oare pentru că sunt introvertite, eterogene, încărcate de memorie colectivă, recognoscibile, unice, armonioase, unitare? Oare Piața San Marco din Veneția nu ne mai impresionează dacă o vizităm la ora cinci dimineața când e, desigur, golită de mulțime? Nu mai e purtătoare de mesaj? Nu mai e identitară? E doar o heterotopie a Veneției?

Identitatea e asumarea culturii timpului tău și exercițiul acesteia ar trebui făcut fără excluderea continuității formei. E oare ea, identitatea, deja atât de desuetă, fără să se fi exersat măcar puțin în termenii noului „zeitgeist” contemporan?

Această păstrare a identității culturale este TOTUȘI miza Europei noastre bolnave. Chiar dacă în ultimă instanță Europa devine un muzeu cultural și nu o forță atotstăpânitoare a lumii.

NOTE:

1. Andrei Pleșu, Limba păsărilor, Ed. Humanitas, București, 1994
2. Alexandru Paleologu, Bunul simț ca paradox, Ed. Cartea Românească, București, 2005
3. Luiggi Snozzi, Conferința ENSHA, Hania, Creta, 2009
4. Augustin Ioan, Ciprian Mihali, Dublu tratat de urbanologie, Ed. Ideea Design & Print, Cluj, 2009
5. Laplace a scris cele zece volume ale „Mecanicii celeste” neutilizând nicio ilustrație și nepomenind cuvântul Dumnezeu, cf. H. R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, Ed. Humanitas, București, 1994
6. H. R. Patapievici, Op. Cit.,
7. Sergio Givone, Le Sacré, Cahier de philosophie, nr. 17, Lille 1993/1994
8. Idem nota 4
9. Ibidem
10. Ibidem
11. Adriana Matei, Teorii și doctrine arhitecturale contemporane, Ed IPC, Cluj, 1994
12. Ileana Stanciu, Locurile intermediare: arii vagi, arii de mediere, Ed. UAUIM, 2007
13. Michel Foucault, Altfel de spații, theatrum philosophicum, Ed. Casa cărții de știință, Cluj, 2001

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog