RDW

URBANISM CONTRA NATURII. Gânduri pe marginea unor recente „reabilitări” centrale urbane româneşti

Piata Muzeului din Cluj-Napoca, recent amenajată, renunţându-se la defrişarea ei gândită iniţial

În 2000, la sfatul lui Şerban Sturdza, publicam, sub acelaşi titlu – „Pârjolirea, tăierea şi murdărirea la români“, în două reviste româneşti (Octogon, 1/ 2000, şi Focus Vest, din 20 aprilie 2000) un text (să-i spunem satiric) care îi plăcuse, împotriva feluritelor maniere în care se distrug (fără nicio logică şi lipsind o ţintă lesne detectabilă) zonele verzi ale ţării. Credeam, atunci, că agresivitatea la care făceam referire este un soi de răfuială în familie, între român şi fratele său codrul, fără un scop anume, şi prin asta cu atât mai greu de înţeles, controlat şi corectat.

Mi-am amintit de textul cu pricina citind recent un articol din Arhitectura, 6/2011, la rubrica „Actualitate civis“, numit „Dialog între public şi proiect“ şi semnat de Gál Zoltán. Articolul prezintă (tonul este evident satisfăcut) maniera în care dialogul dintre profesionişti (tineri arhitecţi şi studenţi) şi comunitatea urbană locală a condus la propunerea a trei maniere de „reînnoire“ a pieţei centrale din Târgu Secuiesc, un spaţiu în care valoarea istorică se împleteşte cu cea morfo-urbanistică, binom cercetat exemplar, acum două decenii, de un veteran al istoriei arhitecturii1.

La o privire generală, procesul implicării tinerilor profesionişti în reabilitarea unui spaţiu urban central – constituirea unor grupuri de lucru multidisciplinare, dialogul cu orăşenii şi rezultatele prefigurate – este unul de bună calitate, putând să fie exemplu pentru alte mici (sau mari) oraşe. Privind, însă, atent, simulările 3D, m-a frapat lipsa arborilor, lesne putând fi comparată cu masivul consistent de vegetaţie înaltă pe care îl ştiam de mult timp şi vizibil în fotografiile aeriene publicate la pag. 12. Putea fi o consecinţă a stilului adoptat de modelator, dar textul face lumină: opţiunea profesioniştilor a fost de a suprima vegetaţia înaltă din piaţă din cauza umbririi exagerate, limitelor de utilizare a pieţei şi dificultăţii de percepţie asupra întregului spaţiu urban (pag. 12). Asta, în ciuda faptului că autorul recunoaşte că optica locuitorilor (deci a celor care vor utiliza spaţiul respectiv) nu coincidea cu concepţia grupului de profesionişti: „Punctul sensibil pentru locuitori a fost abordarea vegetaţiei“ (pag. 12).

Interesant este că reperele pozitive pe care le ia în considerare articolul (Sibiu, Baia Mare, Piaţa Unirii din Cluj-Napoca etc.) sunt realizate prin aceeaşi superioară ignorare a opţiunilor locuitorilor (câteodată şi a unor numeroşi profesionişti) de către proiectanţi. Ţin minte discuţiile aprinse în legătură cu Baia Mare (în timpul avizărilor reabilitării pieţei centrale), cele din Sibiu (privitoare la toate cele trei pieţe), rezistenţa preotului catolic de la „Sf. Mihail” (care îşi proteja arealul verde din jurul bisericii) şi protestele organizaţiilor tinerilor maghiari la Cluj-Napoca (împotriva mineralizării pieţei centrale). Un exemplu extrem de recent şi care face să curgă multă cerneală este Alba Iulia (în special referitor la Parcul Custozza), unde unul dintre proiectanţii „reabilitării“ oraşului istoric (fortificaţiile şi zona intra muros) considera ca fiind foarte firesc ca „opinia şi conceptul“ lui de arhitect să fie mai presus de toate celelalte puncte de vedere. În speţă, la Alba Iulia, ale mai multor mii de orăşeni care au semnat petiţii împotriva mineralizării parcului şi ale câtorva zeci de experţi în peisagistică, sociologie, urbanism, arhitectură, istorie şi arheologie care au scris sau s-au manifestat în acea direcţie. În afară de asta, argumentele „tehnice“ ale respectivului semănau până la identitate cu cele de la Târgu Secuiesc: specii de arbori nevaloroase şi neîngrijite, care cresc prea repede, nearmonios dezvoltate etc., etc. Încercând să trag o concluzie, trebuie să spun ca sunt dezamăgit. Aveam o speranţă care tinde să mi se prăbuşească. Speranţa că tinerii profesionişti din Secuime (arhitecţii fiind şcoliţi în mare măsură la Timişoara şi fiind foarte bine cotaţi), ar şti să respecte unitatea şi organicitatea relaţiei oraş-natură în ansamblul ei, sub toate formele pe care le îmbracă şi ar şti să o protejeze. Adică, ar şti să analizeze complex şi corect o realitate deja istorică (pâlcul de arbori din piaţă şi relaţia lor cu mediul urban), n-ar cădea în capcana „deficienţelor de percepţie a spaţiului urban din cauza arborilor“, n-ar crede că o plantă este inventată de om şi doar în scop estetic şi, mai ales, ar respecta dorinţele utilizatorilor care n-ar trebui să fie consideraţi (jignitor până la urmă) doar „nostalgici“ sau „tradiţionalişti“.

Rapid, câteva argumente pentru un alt tip de abordare.

Discutând despre percepţia spaţiului urban (sau a arhitecturii), cele mai primare (simple, învăţate la şcoală) reguli ajung la concluzia că un spaţiu gol este inferior (estetic) unuia „mobilat“, că o percepţie progresivă acumulează mult mai multă informaţie decât una globală, că arborii constituie filtre „dinamice“ ale percepţiei, diferite în funcţie de vârstă şi anotimp şi multe altele.

Dacă discutăm despre calitatea aerului, despre umbră, despre confortul urban corect evaluat, verdele şi în special arborii au un rol fundamental care transcende simplului rost ambiental sau estetic îndeobşte urmărit de profesionişti. În fine, o piaţă nu trebuie să fie neapărat un spaţiu al „evenimentelor“ (de prea multe ori forţate sau subculturale) sau doar al evenimentelor (cum este gândit şi cel care trebuie să ia locul Parcului Custozza, la Alba Iulia), la fel cum un centru istoric nu trebuie să se transforme într-un mall.

Finalul concluziei este o constatare: morbul „arhitectului-demiurg“ continuă să facă ravagii chiar în cadrul micilor comunităţi şi fiecare generaţie de arhitecţi trebuie să-i plătească tribut, indiferent cât s-ar scrie sau comunica împotriva lui. Deocamdată atât (promit să revin nu peste mult timp cu o dezvoltare a temei), invitând la descifrarea, chiar conotativă, a titlului şi, mai ales invitându-i pe tinerii confraţi din sud-estul Transilvaniei la o reevaluare a relaţiei dintre oraş şi natură.

Păstraţi, dragi tineri colegi, arborii din piaţa din Târgu Secuiesc! Restul ideilor voastre, foarte bune de altfel, nu vor avea de suferit, ci dimpotrivă!

Notă

1. Mă refer la cercetarea manierei de structurare a parcelării definind piaţa centrală, ca urmare a unor particularităţi de legislaţie secuiască urbană, permiţând împărţirea transversală a parcelei în cadrul procesului de succesiune şi rezultând un fel de „alei de familie” (udvarterek) legând piaţa de străzile din spate, proces explicat, cred, pentru prima oară de Gheorghe Sebestyén, în O pagină din istoria arhitecturii României – Renaşterea, Bucureşti, 1987, pag. 99-102

Comments

comments

Comments
One Response to “URBANISM CONTRA NATURII. Gânduri pe marginea unor recente „reabilitări” centrale urbane româneşti”
Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] în articolul precedent, cu acelaşi titlu, o revenire asupra subiectului şi o dezvoltare a temei cu pricina, aplicată […]



Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog