RDW

Cum se poate pierde identitatea unui monument istoric. Distrugerea patrimoniul „minor”

În intervențiile de restaurare-adaptare a clădirilor istorice, patrimoniul „minor”, reprezentat de detalii funcționale sau componente artistice, constituie prima victimă a modificărilor sau suprimărilor arbitrare. Un exemplu pe strada Covaci, în centrul istoric al Bucureștilor.

Una din tendințele conservării moderne a patrimoniului este aceea de a considera că își dobândește infailibilitatea aflându-se eminamente sub incidența rigorii științifice, a adevărurilor cuantificabile, un adevăr de necontestat, bazat pe o expansiune fără precedent a capacităților de investigație a operei de artă, a substanței ce alcătuiește patrimoniul în sensul lui cel mai vast.

Cu toate acestea, intervenția asupra patrimoniului este din ce în ce mai mult alterată de o contradicție între adâncimea și, deopotrivă, amploarea cercetării științifice și calitatea intervenției restauratorilor sau a prestației celor ce au misiunea conservării. Patrimoniul construit este vizat prin natura lui de această șubrezire a relației cercetare-intervenție.

Observațiile de mai sus readuc în discuție ceea ce a fost afirmat apăsat în uitatul sau mai degrabă ignoratul Raport prezidențial pentru patrimoniul construit1 – și anume că nu poate fi conconcepută protecția monumentelor, a siturilor istorice și arheologice fără sinergia tuturor articulațiilor sistemului, de la legislație la intervenția in situ sau conservarea preventivă. În afara unei astfel de sinergii, riscul major este de a produce o ireversibilă coroziune, până la definitiva distrugere a identității patrimoniului. Iar în locul corpului autentic al unui edificiu sau al unei opere de artă: un iremediabil surogat. Una din căile prin care se poate produce, ireversibil, pierderea autenticității patrimoniului construit este distrugerea, mutilarea sau falsificarea acelor componente ale unui edificiu pe care le numim artistice în dorința izolării lor într-o categorie distinctă, cu statut special2. Intenția subversivă de a li se acorda o „mobilitate” și un grad de perisabilitate accentuat față de corpul imobil al clădirii caută adeseori a estompa caracterul inseparabil al acestor componente diminuând, în același timp, contribuția esențială a acestora la identitatea patrimoniului construit. De la „epiderma” decorativă a monumentului istoric la elemente funcționale, o întreagă inflorescență de detalii ce definesc cu eleganță și finețe stilul construcției este coborâtă în sfera „minorului”. Aici, o permisivitate ce scapă oricărei legislații face ca patrimoniul „minor” să poată fi înlocuit, mutilat, mutat în mod arbitrar și, în ultimă instanță, distrus. Această realitate în continuă expansiune, care privește în fond o întreagă politică de salvgardare a patrimoniului construit, aflat din ce în ce mai accentuat în condiția supraviețuitoare a reabilitării, ne-a determinat să reluăm observațiile noastre privind destinul patrimoniului „minor”.

În amintitul Raport privind starea patrimoniului construit, defineam principalele cauze ale declinului activității de protecție a componentelor artistice în interiorul ansamblului operațional complex al conservării și restaurării monumentelor istorice:

1. absența în numeroase cazuri a unei adecvate viziuni integratoare a componentelor artistice încă din faza de proiectare a conservării-restaurării monumentelor istorice;

2. arbitrariul opțiunilor estetice privind remodelarea sau, pur și simplu, suprimarea elementelor cu caracter decorativ sau funcțional ce definesc în mod unitar și inseparabil spațiul interior și exterior al arhitecturii;

3. preeminența formei arhitecturale și a structurii ca argument pentru deprecierea aspectului, simplificarea sau eliminarea modenaturii, tratată în condiția de surogat, cu materiale perisabile, străine substanței originale;

4. tratarea inadecvată a „epidermei” monumentelor istorice, ignorându-se modul în care plastica acesteia, de la cromatică la textură, contribuie la percepția în autenticitatea lor a suprafețelor arhitecturale.

Dezvoltarea acestor repere ale declinului în conservarea imaginii arhitecturale autentice ne conduce către formularea unui diagnostic privind starea actuală a patrimoniului construit.

Eroarea conceptuală, apărută încă din etapa proiectului de conservare-restaurare a unui monument istoric, pornește de la tratarea în registre cu statut diferit a arhitecturii, structurii și componentelor artistice. Concepția brandiană a tratamentului egalitar3, indiferent de categoria operei de artă asupra căreia trebuie să intervenim, este sacrificată în favoarea preeminenței arhitecturii împreună cu principiile ce guvernează supraviețuirea patrimoniului construit în condițiile societății contemporane. Supraviețuirea este condiționată din ce în ce mai afirmat, fără ezitări deontologice, de metodologia adaptării4, implicând adeseori o calcare ipocrită pe funcțiunile contemporane ale clădirilor istorice. Un compromis care se dezvoltă alert, cu un întreg cortegiu de sacrifiicii destinat unor detalii autentice, de la „epiderma” fațadelor la policromia interioarelor decorate în stuc sau la elegantele elemente funcționale din sfera „minorului” ce definesc, prin însumarea lor, stilul clădirii.

Pot fi invocate în acest sens câteva aspecte metodologice responsabile pentru denaturarea mesajului autentic al patrimoniului construit:

  • înlocuirea necritică și abuzivă a „epidermei” unui monument istoric, de la simpla tencuială la decorația murală, cu noi tencuieli și zugrăveli, aplicate arbitrar, cu o cromatică și textură străine de plastica originală a suprafețelor arhitecturale;
  • refacerea „textului” decorativ al fațadelor utilizând surogate și pseudo-tehnici, balansând confuz între principiul reversibilității în restaurare și precaritatea unui soi de „arte povera”;
  • evitarea strategică a cercetărilor stratigrafice la nivelul „epidermei” murale, eliminând astfel clarificări în restituirea monumentului pe care, asemenea cercetării arheologice, restauratorii componentelor artistice le-ar putea aduce;
  •  adoptarea unor metodologii de conservare-restaurare a patrimoniului construit în care restituția formei arhitecturale nu implică în aceeași măsură conservarea pe cât posibil a substanței autentice a edificiului.

Într-o rapidă privire asupra evoluției protecției patrimoniului construit readucem în atenție precizarea pe care, încă din anii ‘60 ai secolului trecut, profesorul Grigore Ionescu o făcea în legătură cu restaurarea „zilelor noastre”5: ieșită de sub tutela riguroasă a „restaurării istorice”, intervenția asupra patrimoniului construit consideră legitimă adoptarea unor inițiative creative capabile să refacă imaginea lacunară a unui monument istoric.

Rezultatul acestei atitudini a fost dobândirea convingerii că, la nivelul detaliilor arhitecturale, se poate produce o remodelare în cheie modernă care să intre în dialog cu ceea ce subzistă din construcția autentică. Un exemplu elocvent în acest sens rămâne ansamblul monastic Dragomirna.

O vizibilă dorință de purificare a spațiului, de exprimare sinceră a structurii materiale a volumelor arhitecturale a generat o restituire a monumentului istoric sub presiunea valorilor de contemporaneitate analizate de Riegl6. Într-o asemenea condi-ție, patrimoniul „minor” legat până atunci indestructibil de substanța autentică a monumentului istoric a dobândit un statut precar, aflat sub incidența oscilațiilor gustului. Subestimarea, de pildă, a arheologiei suprafețelor arhitecturale sau ignorarea rezultatelor ei, mai cu seamă când „epiderma murală” este purtătorul unui mesaj extrem de bogat, de la imitația de parament la programul iconografic, a putut generat pierderi ireparabile. Alunecarea din rigorile criticismului brandian, în care decizia intervenției, fundamentată științific, rezultă din confruntarea celor două instanțe, istorică și estetică, în forme extrem de permisive de restaurare-adaptare a generat recent transformări catastrofale ale patrimoniului construit. Centrul istoric al Bucureștilor este victima cea mai expresivă: transformarea deopotrivă rapidă și haotică a fondului de monumente istorice ce subzistau în centrul istoric într-un profitabil decor ce se sustrage criteriului autenticității. În același timp, sub presiunea noilor funcțiuni ale orașului a fost suprimată șansa de a conserva, în paralel cu Bucureștii veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, mărturiile arheologice ale orașului medieval.

Iată pe scurt câteva gesturi actuale care conduc la compromiterea autenticității patrimoniului construit:

  • decaparea necritică și brutală a tencuielilor de finisaj originale, a policromiei fațadelor și interioarelor, a decorațiilor murale autentice, fie ele și fragmentare, a elementelor artistice din stuc, teracotă sau stuco-marmură;
  • absența unei simultane și egalitare preocupări pentru exteriorul și interiorul monumentului istoric, supraviețuirea imaginii exterioare fiind garantată numai prin adaptarea radicală a interiorului și distrugerea sau conservarea selectivă a componentelor artistice;
  • condiționarea reabilitării monumentului istoric de pemisivitatea înlocuirii arbitrare a elementelor funcționale ce definesc în același timp stilistic clădirea; absența, de altfel, a unui program de conservare-restaurare a acestor detalii aflate în sfera patrimoniului „minor”;
  • restituirea suprafețelor arhitecturale în afara oricărei realități istorice, adeseori în funcție de fanteziile stridente ale comanditarului;
  • simplificarea sau falsificarea modenaturii originale a fațadelor, într-o deplină conivență cu politica de reabilitare termică a clădirilor.

Este momentul de a face mai apăsat câteva precizări privind politica ambiguă de conservare-falsificare-distrugere care încearcă să ne convingă deopotrivă de justețea soluțiilor propuse și de absența unei alternative, și prin urmare de inutilitatea unui dialog. Suprimarea patrimoniului „minor” pe care îl posedă o clădire istorică este urmată, în general, de practica surogatelor. Cu alte cuvinte, decaparea elementelor originale cu caracter artistic și funcțional ale unui monument istoric este urmată de o pseudo-reconstituire a acestora, de multe ori într-o formă simplificată și mai cu seamă în materiale precare, veritabile butaforii ale momentului. Este o cale prin care de mai multe decenii se produce, în afara oricărei îngrijorări, ruptura cu meseriile tradiționale, pe care românii aveau privilegiul de a le păstra încă vii: zidarii, stucatorii, tâmplarii, drănițerii, fierarii, pietrarii sunt din ce în ce mai puțini sau dispar. Un rol esențial în această dispariție îl au meșterii surogatelor moderne. Unul din exemplele cel mai semnificative prin expansiunea sa este utilizarea polistirenului în restituirea modenaturii unor clădiri istorice. Extrema reversibilitate a acestui material se confundă cu penibila sa precaritate, destinată mai degrabă unor decoruri temporare.

Utilizarea surogatelor în cazul patrimoniului „minor” se poate insinua în efortul aparent de a găsi materiale și tehnologii cât mai performante pentru conservarea-restaurarea monumentelor istorice. Ofensiva materialelor sintetice în restaurare, susținută de efervescența industriei materialelor de construcție, ușor de pus în operă și însoțite întotdeauna de spectacolul publicității, au dus la falimentarea unor materiale istorice precum varul și argila. Substituirea materialelor tradiționale cu surogate sintetice înseamnă nu numai o lovitură fatală dată meseriilor istorice, ci și distrugerea unui echilibru ecologic existent cândva în zona patrimoniului construit; varul, piatra, argila, lemnul prezente în construcțiile istorice se aflau în deplină consonanță cu mediul natural.

Pierderea autenticității patrimoniului construit se petrece în condițiile instalării unor veritabile manii înnoitoare cărora le cad victimă componentele artistice și detaliile funcționale ale monumentelor istorice: picturi murale, stucaturi și decorații în stucco-marmură, tocării de uși și ferestre cu accesorii originale, sobe elegante, lambriuri și tavane pictate, abile imitații de lemn, mozaicuri pavimentare și vitralii, feronerii, toate într-o rafinată unitate stilistică. Unul din factorii responsabili pentru distrugerea sistematică a acestui patrimoniu socotit „minor” și substituibil îl constituie termopanomania. De la patrimoniul medieval la arhitectura vernaculară a veacului al al XIX-lea, de la arhitectura rurală de patrimoniu la biserici, prezența ferestrelor termopan constituie breșe produse în unitatea stilistică și în autenticitatea unui monument istoric.

O ultimă precizare privește existența conflictelor metodologice în urma cărora sunt sacrificate cu grăbire, în numele salvării structurii, elemente care au un rol esențial în ceea ce Brandi numea „epifania imaginii”. Soluțiile propuse pentru consolidarea structurii monumentelor istorice impun uneori cu prea mare ușurință operațiuni auxiliare de extragere a decorațiilor murale sau, pur și simplu, suprimarea acestora și înlocuirea lor cu surogate. Se ajunge astfel la o nouă ipostază a distrugerii: existența unei clădiri ecorșate, deposedată de tot ceea ce caracterizează imaginea sa. Rămase în picioare, zidurile poartă astfel pecetea unei ireversibile declasări.

Note:

1. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru patrimoniul construit, siturile istorice și naturale, Institutul Cultural Român, septembrie 2009

2. Conceptul de componente artistice este definit prin Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, în Art. 3, punctul a

3. Cesare Brandi, Teoria Restaurării, Ed, Meridiane, București, 1996, p.179

4. Termenul este introdus de Bernard Feilden, în Une introduction à la conservation des biens culturels, cap. 3, ICCROM, Roma

5. Grigore Ionescu, O nouă cartă internațională privind conservarea și restaurarea monumentelor istorice, în „Monumente istorice. Studii și lucrări de restaurare”, Ed. Tehnică, București, 1967

6. Alois Riegl, Le culte moderne des monuments, Ed. Du Seuil, Paris, 1984, p. 87

Dan Mohanu

Restaurator expert în domeniul Conservării-Restaurării picturilor murale. Profesor universitar, coordonatorul programului de studii Conservarea Operei de Artă din cadrul Departamentului de Istorie și Teorie a Artei al Universității Naționale de Arte din București.

Lucrări publicate:

Extragerea picturilor murale. Cazul românesc, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, 1995;

Prefaţă şi Glosar la „Teoria restaurării”, de Cesare Brandi, Ed. Meridiane, 1996;

Extragerea picturilor murale de la Catedrala Argeşului de la a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în catalogul expoziţiei „Frescele de la Catedrala Argeşului”, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 1998;

Unele consideraţii privind cercetările de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Timpanul de vest al naosului şi inscripţiile descoperite, D. Mohanu, Constantin Bălan, în „Revista Monumentelor Istorice”, anul LXI, nr. 2, 1992;

La traduzione rumena della Teoria del Restauro di Cesare Brandi, în actele congresului internaţional cu titlul

La teoria del restauro nel novecento da Riegl a Brandi”, Viterbo, 12-15 noiembrie 2003;

Art, Culture et Foi dans les monastères orthodoxes, în actele colocviului internaţional cu tema „Abbayes et Monastères aux racines de l’Europe” (Conques), Les Edition du Cerf, Paris, 2004;

Mesajul lui Vasile Drăguţ, în „Revista Monumentelor Istorice”, 2005;

La traduzione ruemna della „Teoria del Restauro” di Cesare Brandi în volumul „La Teoria del Restauro nel Novecento da Riegl a Brandi cura di Maria Andaloro”, Nardini Editore, 2006;

Corbii de Piatră. Studiu interdisciplinar, Editura Univer-sității Naționale de Arte, București, 2010, coautor;

Spaces with a specific morphology of mural paintings degradation: the porches of orthodox churches, Caiete ARA, Arhitectură, Restaurare Arheologie, Nr. 2 / 2011, p. 183-193;

Arheologia picturilor murale de la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeș, ARA, București, 2011, 517 pagini cu ilustrații.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog