RDW

ARGUMENT LA TEMĂ: Perspectiva supereroului sau de ce arhitecții se îmbracă în negru

În una din imaginile-simbol ale culturii pop ale acestei veri, şi aici va trebui să mă credeţi pe cuvânt, ne este prezentată o perspectivă birdseye a Manhattanului, pe fundalul căreia distingem silueta întunecată a unuia dintre cei mai cunoscuți supereroi. Cei dintre dumneavoastră care urmăriţi chiar şi marginal scena benzilor desenate sau a romanelor grafice ştiţi deja că atenţia noastră se va îndrepta asupra cavalerului întunecat al oraşului Gotham. Imaginea propusă ni-l prezintă pe supererou cât se poate de dramatic, din spate, privind în jos spre oraşul pe care îl protejează, de la înălţimea spirelor gotice ale unui zgârie-nori generic, nord-american. Mantia neagră ascunde în totalitate dimensiunea umană a acestui vigilante lipsit de puteri supranaturale, conferindu-i tocmai statura unui semizeu printre oameni. Misiunea asumată a acestui supererou atipic, hăituit de nenumăraţi demoni interiori, a transformat protejarea megalopolei utopice Gotham de galeria complexă de răufăcători ce o populează (aceasta include de la simpli tâlhari la anarhişti, terorişti şi politicieni corupţi) într-o vendetă aproape personală cu forțele haotice și necontrolabile ale ora-șului. Când coboară de la înălţimea punctelor sale de observaţie, eroul o face doar pentru a restabili o ordine a lucrurilor, iar în puţinele momente când poposeşte cu adevărat în lumea reală, a străzii, eroul renunţă la pelerină pentru a-şi asuma cu regret şi melancolie adevărata identitate.

Să încercăm, în tradiţia grafică a benzilor desenate, să alăturăm imaginii de mai sus o casetă de text: „Observând Manhattanul de la înălţimea etajului 110 al World Trade Center… Sub ceaţa măturată de vânt, insula urbană; o mare în mijlocul unei mări, îşi ridică zgârie-norii peste Wall Street. (…) Un val al verticalelor. (…) O masă gigantică imobilizată de privire este transformată într-o textură a extremelor ce coincid, extreme ale ambiţiei şi degradării, opoziţii brutale ale stilurilor, raselor, contraste între trecutul abandonat asemeni unui container gol şi prezentul strălucitor şi ostentativ1. Reveria melancolică a lui De Certeau ar putea sta foarte bine în subtextul antieroului nostru ce îşi iubeşte şi își urăşte oraşul în egală măsură. Asemeni acestuia, filosoful francez îşi porneşte argumentaţia asupra perspectivei panoptice a oraşului de la înălțimea celui mai înalt, cândva, punct al New York-ului. „Oraşul panoramă este un simulacru vizual şi teoretic, mai pe scurt o simplă imagine, a cărei posibilă existenţă este sortită eşecului, o neînţelegere a praxisului. Zeul-voyeur creat de această ficţiune (…) cunoaşte numai cadavre, pentru că trebuie să se debaraseze de mâzga interacţiunilor umane, a rutinei zilnice, trebuie să se facă străin lor.2 Dar cine este acest zeu voyeur? El este creaţia perspectivei. Este creaţia vedutelor renascentiste ce, renunţând la tradiţia bizantină a interiorizării, au prezentat pentru prima dată omu-lui medieval oraşul de sus în jos, din perspectiva ochiului celest. Acest moment consemnează practic apariţia oraşului conceptual, al utopiei. Făcând trimitere la Focault, De Certeau observă tendinţa noastră de a raţionaliza, funcționaliza, de a ordona şi de a eticheta, de a vindeca mediul înconjurător şi viaţa de forţele imprevizibile ale haosului şi şansei printr-o privire aeriană, superior analitică.

Adevăraţii practicieni, non-eroii urbanităţii, trăiesc însă jos, la nivelul străzii, dincolo de pragul de unde această privire începe. Ei se folosesc de spaţii ce nu pot fi văzute şi citesc/folosesc oraşul asemeni unui hipertext cu multiple semnificaţii. La acest nivel nu există nici autori, nici spectatori, doar actori eliberaţi de totalitarismul vizual al privirii. Praxisul oraşului, experienţa lui este străină geometricului, geograficului sau construcţiilor teoretice. Exemplele lui De Certeau vin din spaţiul arhitecturii şi al urbanismului și subliniază tocmai eşecul strategiilor de tip top-bottom. Ne sunt prezentate vaste an-sambluri arhitecturale, atent organizate, sau zone urbane strategic planificate ce sunt utilizate complet diferit faţă de intenţiile conceptuale şi funcţionale ale promotorilor lor. Este un moment în care, nu de puţine ori, disculpându-se, arhitecţii dau vina fie pe utilizatori, fie pe administratori. Ei sunt cei care nu înţeleg, cei care nu împărtăşec idealurile supereroului. Cred că putem fi de acord că, cel puţin pentru spaţiul românesc, comportamentul supereroic şi viziunea panoptică au devenit, în ultimul timp, o caracteristică atât a politicienilor, cât şi a administratorilor urbani.

Este suficient să ne reamintim ultima campanie electorală şi retorica ei. Îşi mai are sensul însă acest supererou într-o abordare participativă, într-un proces de generare a strategiilor şi tacticilor de ocupare spaţială pe un vector inversat de jos în sus? În lipsa unei reacţii puternice a forţelor orizon-tale nu ne putem aştepta la soluţii decât de la astfel de eroi, fie ei buni sau răi.

Dar, după cum am spus deja, eroul este viciat din start tocmai de dimensiunea lui umană, este lipsit de superputeri. Prin misiunea pe care şi-o asumă în nume propriu el încearcă să găsească un echilibru lumii, urmărind nu de puţine ori un weltanschauung la fel de propriu şi personal. Când este văzută la persoana întâi, la un singur punct de fugă, descendent, lumea reală în care intervine acest personaj devine maniheistă, împărţită între bine şi rău. În canonul narativ al acestor ficţiuni eroul rezolvă problemele oraşului doar episodic, mai niciodată pe termen lung. Acţiunile lui au întotdeauna un revers, fie întorcându-se în timp împotriva lui, fie escaladând în direcţii neprevăzute acestuia, transformând utopia în distopie. Complexitatea personajului, încruntarea şi uneori chiar încrâncenarea lui este dată tocmai de incapacitatea lui de a controla în mod real aceste forţe ale oraşului de la înălţimea punctelor sale de observaţie. „Why so serious?”, ar spune cel mai importat nemesis al eroului nostru. Sunt arhitecţii/urbaniştii supereroii serioşi ai zilelor noastre, ascunşi în spatele unei uniforme cool, ce veghează asupra oraşului contemporan? Care este agenda lor şi de la ce înălţime se uită ei când îşi analizează „victima”? Câţi dintre noi nu ne-am asumat comanda din postura salvatorului, a celui ce pune ordine în lucruri? Câţi dintre noi ar trebui să lăsăm mantia jos şi să privim oraşul de la nivelul străzii?

De Certeau vede, la un moment dat, în plimbarea lui pe platforma de observaţie a zgârie-norului newyorkez, un afiş publicitar înfăţişând un sfinx cu un subtext/hipertext pe care, de dragul multiplelor subînţelesuri în limba engleză, prefer să nu îl traduc: „It’s hard to be down when you’re up”.

 

NOTE:

1. Michel de Certeau, The practice of Everyday Life, Univeristy of California Press, Berkley, 1984, traducere: autorul
2. Op. cit.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog