Fabrica Ţesătura

România are un patrimoniu industrial extins şi divers, care nu beneficiază de atenţia ce o merită. Acesta este neglijat, în cel mai bun caz, dacă nu distrus, pentru a construi noi clădiri, pierzându-se astfel repere ale arhitecturii industriale definitorii pentru identitatea urbană pe care a generat-o într-un moment istoric.

Istoria industrializării României moderne este una a frustrărilor datorată defazajelor temporale. Începând cu implementarea unor manufacturi într-o ţară „eminamente agrară”, trecând prin utopia comunistă a industrializării ca scop şi până în prezent, când acest ideal al „clasei muncitoare” este spulberat de epoca postindustrială, am asistat fără replică la o risipă uriaşă de resurse. Efectele acestui experiment se văd într-un peisaj industrial decrepit, dar şi mai grav în incapacitatea politică de a gestiona social fenomenul. Postindustrializarea presupune abandonarea producţiei în favoarea serviciilor. Într-o evoluţie firească, tranziţia se face în câteva decenii nu lipsite de sincope sociale, dar în cazul unei fracturi istorice, cum a fost momentul ’89 în lagărul socialist, acest proces capătă dimensiuni ireale: peisajul industrial abandonat provoacă justificat nostalgii după un regim politic revolut. Ce facem astăzi cu această moştenire şi ce punem în locul ei este întrebarea la care trebuie să răspundem responsabil deoarece este preferabil să recuperezi decât să distrugi.

Analiştii avizaţi ai tranziţiei postindustriale de la noi sunt divizaţi în opinii – de la pesimismul lucid a lui Augustin Ioan, care asimilează programul industrial cu ideologia, până la optimismul de coloratură europeană promovat de Liviu Chelcea.

Distingem trei etape succesive de industrializare, din păcate nefinalizate la timp niciuna, astfel încât acest proces sinonim cu modernitatea nu şi-a atins scopul declarat. Prima etapă însoţeşte şi contribuie la formarea statului român într-o conjunctură favorabilă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când procesul politic coincide cu cel economic. Manufacturile sunt modernizate, iar arhitectura momentului, adică a fierului, se impune de la sine și rămâne doar o metaforă stilistică fără consecinţe sociale. Fragmente din acea perioadă se mai păstrează miraculos prin gări inutile de provincie ori prin fabrici în agonie. Modernizarea României Mari prin industrializare continuă în perioada interbelică în termenii cei mai autentici pe care îi cunoaşte acest proces. Industrii viabile se dezvoltă în edificii reprezentative pentru arhitectura industrială ce poartă semnătura unor maeştri ai genului,  dar insuficient pentru a crea o masă critică similară celei din arhitectura civilă şi rămâne doar la nivelul unor capitole de monografii ce bifează domeniul. Ultima etapă, cea postbelică, este cea mai impetuoasă economic, dar complet defazată istoric din cauza regimului politic sub care se dezvoltă. Perioada în discuţie corespunde în economiile sănătoase epocii postindustriale care se reorientează spre domenii mai prietenoase. Tocmai în acel moment clasa politică de la noi declanşează industrializarea pe criterii doctrinare, fără o bază reală, dar cu pretenţia unei recuperări istorice. Deceniile VI şi VII ale secolului trecut încă mai induc, datorită inerţiei interbelice, o normă modernistă arhitecturii industriale, în ciuda istoricului „forme fără fond”, dar după aceea se amputează prin ucaz partinic orice citat estetic în acest domeniu. Astfel se face că, ratând cu consecvenţă orice şansă istorică de modernizare, avem astăzi un imens patrimoniu construit care aparent nu foloseşte la nimic. Revalorificarea lui pare imposibilă din cauza unui cumul de decizii proaste: locaţii nejustificate, materiale şi execuţii inadecvate, industrii nesustenabile. Rămân doar sursa de materiale refolosibile şi miza imobiliară a terenului de sub ele.

Citiți textul integral în numărul special Arhitectura de Moldova

 foto: stud.-arh. Ştefan Rotaru   |   stud.-arh. Radu Enea