RDW

CAFENELE ȘI BISTROURI PARIZIENE Despre literatură ca lucru serios

Au Vieux-Chêne (69, rue Mouffetard)

Au Vieux-Chêne (69, rue Mouffetard)

 

BISTROTS
ET CAFÉS
PARISIENS
De la Littérature comme quelque
chose de sérieux

Poate fi surprins specificul unui oraș dacă îi cunoaștem în detaliu bistrourile? Întrebare oarecum frivolă la prima vedere și inutilă pe deasupra, la care Léon-Paul Fargue răspunde cu o umbră de ironie atunci când scrie: „Nu mai știu care umorist pretindea, pe bună dreptate, că se poate scrie o istorie a civilizației limitând studiul acesteia la cafenele. Cred că este de ajuns să recunoaștem că avem de-a face, desigur, cu cea mai solidă dintre instituțiile Franței”1. Oricare ar fi denumirea ce-i aplicăm: han, tavernă, bufet, tractir sau speluncă, bistroul-cafenea are aceeași funcție de-a lungul timpului și polarizează aceleași energii – anonime, discrete și inalterabile. Deși spațiul public al bistroului nu aparține nemijlocit istoriei, el este un fel de termometru care îi permite observatorului să ia temperatura evenimentelor ce înscriu existența cotidiană într-un spațiu mai vast, pe care îl  putem numi, deocamdată, epocă. Aceasta, bineînțeles, dacă-i acordăm lui L.-P. Fargue privilegiul (de care s-ar folosi imediat) de a limita „istoria civilizației” la fenomenul parizian. Prin urmare, nu istoria este implicată atunci când se pune problema de a se explica funcționarea spațiului anonim al bistroului, unde poți rămâne zece minute sau câteva ore fără ca nimeni să observe acest lucru (în afară de chelner, desigur).

În 1941, când se refugiază în sudul Franței, în zona liberă, Léo Larguier, membru al Academiei Goncourt, se instalează comod pe terasa de la Cafeneaua Universului, la Villeneuve-lez-Avignon și începe să depene amintiri legate de bistrourile pariziene, cărora le ducea dorul, căci lipseau cu desăvârșire în Provența2. Cu această ocazie revede cele mai importante loc(al)uri pe care le cunoscuse și în care se lăsase purtat pe aripile visării, bucurându-se de un moment de singurătate ori, dimpotrivă, având parte de întâlniri neprevăzute, cu prieteni sau chiar cu persoane necunoscute, care nu așteptau decât un pretext pentru a începe să-și povestească viața. Amintirile țâșnesc și odată cu ele întreg universul parizian, constituit în regiuni urbane devenite celebre rând pe rând, în funcție de momentul lor de glorie: marile Bulevarde, Cartierul Latin, Montparnasse, Odéon, Saint-Germain, pentru a nu le pomeni decât pe cele mai cunoscute. Perioada care-l fascinează și pe care o evocă plin de nostalgie este cea a începutului de secol, acel miraculos „Paris 1900”, în care modernitatea nu făcuse încă ravagii (ceea ce avea să se întâmple după Primul Război, ne spune autorul). După cum ne putem aștepta, amintirile îndrăgite de Léo Larguier sunt legate de literatură și de scriitori pe care i-a cunoscut de-a lungul anilor. Figurilor lui Jean Moréas și Emile Faguet de la Café Vachette, a lui Raoul Ponchon la Café de Cluny li se adaugă zeci de alte personaje astăzi complet uitate ori, pur și simplu, de anomini rămași în memoria scriitorului datorită aparenței lor originale, cum ar fi notarul de provincie care revine la Paris după treizeci de ani de absență pentru a regăsi Boul’ Mich’ așa cum îl cunoscuse în tinerețe. Schimbările survenite între timp vor fi luat o asemenea amploare, încât notarul cu pricina va fi nu numai dezamăgit de dispariția peisajului urban familiar, ci de-a dreptul stupefiat.

Citiți textul integral în numărul 5/2013 al revistei Arhitectura
Note:

1 Poisons, Le Temps qu’il fait, 1992, p. 73.

2 Au Café de l’Univers, Avignon, Edouard Aubanel, 1942.

Peut-on saisir la spécificité d’une ville à travers ses bistrots ? Question un peu frivole au premier abord et oiseuse par ailleurs, que Léon-Paul Fargue aborde avec un brin d’ironie lorsqu’il écrit : « Je ne sais quel humoriste prétendait avec raison qu’on pourrait écrire une histoire de la civilisation en limitant l’étude de celle-ci à celle des cafés. Qu’il nous suffise de reconnaître que le café est sans doute la plus solide des institutions de France »1. Quelle que soit la dénomination qu’on lui applique : auberge, taverne, buvette, caboulot ou mastroquet, le bistrot remplit la même fonction au fil des siècles et polarise les mêmes énergies – anonymes, discrètes et inaltérables. Bien que l’espace public du bistrot ne relève pas directement de l’Histoire proprement dite, il n’en est pas moins une échelle qui permet à l’observateur de prendre la mesure des mouvements qui inscrivent l’existence quotidienne dans quelque chose de plus vaste, que l’on peut appeler provisoirement époque. Ceci, bien entendu, si on accorde à L.-P. Fargue le privilège, dont il jouirait aussitôt, de limiter l’« histoire de la civilisation » au phénomène parisien. Ce n’est donc pas l’Histoire qui est en cause lorsque la question se pose de déplier le fonctionnement de l’espace anonyme du « cafeton », où l’on peut séjourner dix minutes ou plusieurs heures sans que personne ne s’en aperçoive (en dehors du garçon, bien sûr).

En 1941, lorsqu’il se réfugie dans le Midi, en zone libre, Léo Larguier, membre de l’Académie Goncourt, s’installe commodément à la terrasse du Café de l’Univers à Villeneuve-lez-Avignon et se met à remémorer des souvenirs liés aux bistrots parisiens2, qui lui manquent cruellement dans la campagne provençale. C’est l’occasion, pour lui, de revoir les plus importants endroits qu’il avait connus et où il s’était plu à rêver, à jouir d’un moment de solitude ou, au contraire, à faire des rencontres imprévues, d’amis ou d’inconnus qui n’attendaient qu’un prétexte pour commencer à raconter l’histoire de leur vie. Les souvenirs surgissent et tout l’univers parisien avec eux, naturellement constitués en champs urbains devenus tour à tour célèbres, selon le moment de leur gloire : les Grands Boulevards, Montmartre, le Quartier Latin, Montparnasse, Odéon, le Boulevard Saint-Germain pour ne citer que les plus connus. L’époque qui le fascine et qu’il évoque avec nostalgie est celle du début du siècle, ce merveilleux « Paris 1900 » où la modernité n’avait pas encore sévi dans la ville (selon lui, c’est ce qui va arriver dès l’après-guerre). Comme on peut s’y attendre, les souvenirs chers à Léo Larguier sont liés à la littérature et aux écrivains qu’il a connus au fil des années. Aux figures de Jean Moréas et d’Emile Faguet au Café Vachette, de Raoul Ponchon au Café de Cluny s’ajoutent des dizaines d’autres personnages aujourd’hui oubliés ou tout simplement d’anonymes retenus à cause de leur apparence originale, comme ce notaire de province qui revient à Paris après trente ans d’absence pour retrouver le Boul’ Mich’ de sa jeunesse. L’ampleur des changements sera telle qu’il en restera non seulement déçu par la disparition du paysage urbain qu’il avait connu, mais aussi stupéfait.

Lire le texte complet au numéro 5/2013 de L’architecture
Notes:

1 Poisons, Le Temps qu’il fait, 1992, p. 73.

2 Au Café de l’Univers, Avignon, Edouard Aubanel, 1942.

Fotografii: Constantin Zaharia

Rue des Maléfices (Xavier Privas)

Rue des Maléfices (Xavier Privas)

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog