RDW

Struțocămilă sau oportunitate reală de cercetare?

 

Fabled creature

or real research opportunity?

Tema cercetării în arhitectură vine la timp în revistă. Subiectul se discută peste tot în lumea profesională, serios și responsabil; o simplă căutare pe Google o atestă cu prisosință. La noi nu pare să intereseze prea mult; sau interesează de nevoie, pentru că cercetarea a devenit oficial criteriu de evaluare (a calității învățământului și a profesorilor), iar doctoratul a devenit normă academică. S-ar părea că eludăm subiectul, în virtutea unor variate „moșteniri”: mai vechi (ambiguitatea definiției arhitecturii ca „artă și știință”, pretenția apriorică de elită a arhitectului, conflictul artificial teorie-practică etc.) sau mai recente (discreditarea ideii de cercetare în învățământ datorată absurdității și caracterului formal al legilor lui Ceaușescu). Așa că noul criteriu a fost întâmpinat, în multe cazuri, cu scepticism sau suficiență și i s-a răspuns cu bombăneală plictisită, uneori chiar cu ersatz-uri de cercetare. Psihologia „am-mai-trecut-noi-pe-aici-așa-că-scăpăm-și-de-data-asta” ne împiedică să discutăm serios. Să fie chiar o absurditate cercetarea în arhitectură?

O nouă pretenție formală care ne face viața grea în învățământ?De altfel, chiar dacă cu oarece condescendență din partea practicienilor, sunt acceptate ca teme de cercetare de arhitectură cercetarea istorică și cercetarea tehnică. E drept că cercetarea istorică, incontestabil necesară pentru fundamentarea culturii arhitecturale, se încadrează în criteriile deja stabilite ale istoriei artei și disciplinelor umaniste, desigur, cu nuanțele pe care le aduce obiectul studiului. Deși începută cu rezultate remarcabile de marii noștri istorici ai arhitecturii, care au pus și bazele disciplinei, a rămas mult în urmă față de toate celelalte țări europene, unde istoria veche și recentă a fost trecută prin fine site interpretative, iar publicațiile și studiile abundă. Aici e încă mult de lucru; mult material necercetat, deși, în ultimii ani, decalajul s-a mai redus prin prospețimea și consistența unor lucrări publicate și studii doctorale care deschid noi perspective de cercetare (în această categorie intră și cercetarea perioadei recente). În aceeași situație e și istoria urbană, deși debutul ei ca disciplină a fost, de asemeni, remarcabil așezat înainte de război. Cu toate că mai apropiată de practica curentă, cercetarea tehnologică e și ea relativ nespecifică, răspunzând criteriilor științelor aplicate, și suferă de sărăcia unei infrastructuri de cercetare finanțate de industrie. Probabil că afilierile la baze de cercetare din străinătate ar putea-o propulsa, dar șansele sunt deocamdată reduse, iar încercările rare sau eroice.

În ultima vreme, pe lângă aceste direcții, lumea academică occidentală a adus în discuție (nu fără anume stânjeneală1) o formă de cercetare menită să răspundă specificului arhitecturii ca disciplină. Numită atractiv și – s-o spunem fără ocol – circumstanțial foarte convenabil, cercetare prin proiect (uneori cercetare bazată pe proiect, proiect-cercetare…, traduceri ale variatelor denumiri englezești, și ele în căutarea sensului corect), ideea a fost îmbrățișată rapid pentru că pare să răspundă ușor condițiilor impuse de criteriile de promovare în învățământ. Prea ușor, aș îndrăzni să spun: proiectăm, deci cercetăm! Un splendid compromis, o confuzie între artistic și discursiv, un eventual alibi pentru a nu mai face cercetare și de a-ți câștiga doar prin proiectare titlul de doctor sau promovarea academică! Un fel de struțocămilă.

Citiți textul integral în numărul 2 / 2014 al Revistei Arhitectura
NOTĂ:1  A se vedea, spre exemplu, comunicările din cadrul RIBA Design as Research Symposium, Londra, octombrie 2005.
The topic of architectural research arrives at exactly the right time in the magazine. It is a highly debated topic across the practice, being addressed with the utmost seriousness and responsibility; a simple Google search would easily stand as proof of that. Despite it all, it doesn’t quite seem to  impress us as much; or if some interest is shown, it is as if it were mostly dictated by the fact that research stands now as an official assessment criterion (a quality scale for education and teachers) and the doctorate itself has become an academic norm. Yet we manage to eschew the topic, by virtue of various “legacies”, be they older (the ambiguous definition of architecture as “art and science”, the a priori elitist claim of the architect, the artificial conflict between theory and practice etc.) or more recent ones (the smear of the very idea of research in education by Ceaușescu’s absurd and formal laws). The new criterion has therefore been mostly met with scepticism or sufficiency, with a bored grumbling in reply, sometimes even with a research ersatz. The mentality of  “been-there-done-that-everything-is-transitory” is but a way to refrain from any serious discussion. Is architectural research so absurd? Is it merely a new formal demand meant to only make our lives in education harder?

Moreover, even though somewhat condescendingly, practitioners accept historical research and technical research as types of architectural research. Undoubtedly useful to the founding of architectural culture, historical research ranges indeed within the already established criteria ruling art history and the humanities, with, of course, the particular nuances of its object. Although kick-started with remarkable results by our great architectural historians, who also laid its grounds as a discipline, it now lags behind its counterparts from all the other European countries, where both ancient and recent history have been sifted through a fine interpretation sieve and where publications and studies are abundant. We still have a long way to go; there is still a lot of un-researched material, although in recent years the gap has been narrowing due to the novelty and consistency of published papers and doctoral theses opening up new perspectives for research (the most recent research falls in this category as well). The same goes for urban history, despite its remarkably well laid foundation during the antebellum period. Despite being closer to the current practice, technological research is also nonspecific, having to comply with the criteria of applied science and diminished by the poverty of a research infrastructure lacking necessary funding from the industry. Affiliation to foreign research facilities could probably revive it, but chances are for the time being limited and such attempts scarce or outright heroic.

Alongside these lines, the western academia has lately brought to attention (not without a certain awkwardness1) a form of research meant to address the specificity of architecture as a discipline. Attractively and – let us be frank – given the circumstances, conveniently called research in design (sometimes design-based research, design-research…, in its various English versions, searching for the right meaning as well), the idea has been rapidly embraced because it seems readily compliant with the requirements set for climbing the career ladder in education. Too easily, I dare say: we design, therefore we research! A splendid compromise, a mix-up between the artistic and the discursive, a possible alibi for putting research aside and getting one’s Ph. D. or promotion in academia only based on one’s designs! A kind of fabled creature.

 Read the full text in the print magazine.
 NOTE:1  Take, for example, the Design as Research Symposium lecture session hosted by the RIBA, in London, October 2005.

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog