RDW

Consemnări despre „vecinătate”

©Alexandru Crișan

©Alexandru Crișan

Folosim cuvântul vecinătate fără să ne oprim asupra înțelesului său profund, a încărcăturii sale. Cu toate acestea noțiunea de vecinătate are un rol esențial în organizarea spațiului și în dezvoltarea orașelor. Într-o încercare de definire a termenului putem spune că vecinătatea înseamnă în egală măsură apropiere, ambianță, situație și stare de proximitate.

Vecinătatea se leagă de teritoriu și este cea care modelează tensiunea dintre ocupare și condiționare. Astfel spus, ocuparea se declină într-un raport al existenței, iar condiționarea ocupării teritoriului, a pământului, în general, ține de motivație. Vecinătatea este deci un instrument al conectivității și al coerenței care se deduc din aceasta în organizarea spațiului: arhitectural, urban, teritorial.

Unitatea de vecinătate a fost instrumentul unor organizări ale spațiului care frecvent au spus mai mult decât și-au dorit să exprime, generând atât stări de bine, cât şi, uneori, stări de rău în alcătuirea arhitectural-urbanistică a existenţei umane.

Nu există intervenţie arhitecturală în afara vecinătății deoarece spaţiul definit arhitectural este mereu situat între ceva și altceva. De exemplu, între parcele sau loturi, între o clădire și o alta, între un element și altul, între subsol și sol s.a.m.d.

Vecinătatea e o relație specifică mediului. Însă vecinătatea nu e doar simpla relație între loturi sau între clădiri. Ea implică o înțelegere sistemică care are la bază diferite scări de teritorializare. Gradele acesteia se ecartează de la individ/familie/ansamblu/oraș, iar noțiunea de vecinătate se texturează diferit în funcție de scara la care se instalează această relație. Societatea s-a dezvoltat împreună cu mijloacele de relaționare ale acestor diferite scări. Împreună cu ea, vecinătatea devine din ce în ce mai complexă, reclamând moduri de abordare în ansamblu.

Privind domeniile urbanismului și arhitecturii și făcând un argument la tema acestui număr din revista Arhitectura dedicat arhitecturii orașului și vecinătății, este interesant să observăm că, de fapt, stările de vecinătate nu se schimbă; se schimbă însă abordarea, implicând consecinţe la nivelul efectelor de funcţionalitate, confort, imagine, gestionare.

Modelul funcționalist promova izolarea, în sensul zonificărilor funcționale dintr-o așezare,  vecinătatea fiind neacceptată ca stare relaţională. Dar în cazul modernismului (și dacă ne referim la Le Corbusier nu se poate spune că plan voisin neagă mediul) apar, surprinzător sau nu, situaţii de punere în operă a conştiinţei vecinătăţii primare: spațiul arhitectural este în directă relație cu natura. În cazul lui Frank Lloyd Wright și al arhitecturii sale organice relația dintre clădire și mediu sau dintre clădiri se bazează pe o supunere evlavioasă a obiectului de arhitectură față de natura sau contextul în care este inserat. La Richard Neutra există o fluență a spațiului interior-exterior, iar natura sau cadrul este parte integrantă din spaţiul construit, livingul unei case fiind aici mai mult decât deschis, alcătuindu-se cu și din exterior-interior. Kisho Kurokawa interpretează vecinătatea în primul rând în raport cu intrarea. Îmi amintesc cu mare plăcere conferința pe care a susținut-o în Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, București, în anul 1976. Atunci, arhitectul japonez a afirmat că unul dintre cele mai importante gesturi de proiectare se referă la intrarea într-o casă unde trebuie să fie ceva definit ca spațiu aparținând simultan interiorului și exteriorului. Arhitectul și teoreticianul Cristian Norbeg-Schultz așază filosofia genius loci printr-o detaliere multicriterială care scoate în evidență profunzimea relației între două elemente A-B în mediu. Prin diferențiere, modelul culturalist presupune o creație a spațiului care nu există în afara vecinătății. Un exemplu în continuarea acestei idei este atitudinea arhitectului Daniel Libskind care recurge la o recreare a contextului. Procedeul creativ implică un fel de forțare constructivă a unei vecinătăți astfel capabile să influențeze favorabil intervenția de arhitectură. Vecinătatea nu înseamnă, obligatoriu, în sensul unităţii de ansamblu, indenticitatea elementelor/vecinătăţilor. Din părţi diferite în sine, chiar contradictorii, se poate face operă de artă; şi sunt alcătuiri urbane cărora le este specifică tocmai o astfel de situaţie: Bucureştiul, spre exemplu. Este cazul să înţelegem acest fapt ca manifestare firească a vecinătăţii în planul compoziţional al intervenţiei în restructurarea urbană.

În concluzie, vecinătatea este esența compoziției de la un partiu arhitectural până la scara amenajării teritoriului, iar tot ceea ce gândește un arhitect se sprijină pe vecinătate. O clădire în ansamblul său volumetric instituie relații de vecinătate între forme. La realizarea unei fațade se stabilesc relații de vecinătate între goluri și plin, între elementele morfologice și evident cele decorative. Scara arhitecturală și urbană, principiile de compoziție și proporțiile sunt, în fapt, elemente de vecinătate și de așezare a unor lucruri urmărind un rezultat fericit.

Doresc să menționez un lucru esenţial, special, anume faptul că vecinătatea este simultan o agresiune și o îmblânzire. Aceste două părți contradictorii includ polar interesul intervenției și particularitatea contextului. Realizarea unității unui ansamblu se face prin contrast. Compoziția urbană urmărește tocmai îmblânzirea contextului într-un mod superior. Astfel se poate evidenția într-un context creat faptul că dominanta este o alta decât un element dezvoltat pe verticală. Prin înțelegerea profund sistemică a vecinătății și scărilor sale teritoriale se poate crea o dominantă a unui ansamblu, alta decât turnul.

Iar dacă într-un context dat și la un anumit moment vecinătatea nu conține o stare de bine este necesar a înțelege, a realiza și a practica PACTUL vecinătății. A fi civilizat și a dobândi o stare de confort (arhitectural, urban sau social) înseamnă, în fond, înţelegerea și respectarea unei sume de condiții între tine și spațiul înconjurător. În spaţiu, locul în sine nu există în afara vecinătăţii.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog