RDW

Orașul, între convivialitate și indiferență

© Vlad Eftenie

© Vlad Eftenie

„Tot ce face omul este legat de experienţa spaţiului.”
Eduard T. Hall, La dimension cachee

A  propune o dezbatere profesională concertată şi sistemică a problematicii privind domeniul VIEȚII PUBLICE; SPAȚIUL URBAN CU VOCAȚIE PUBLICĂ, a devenit o întreprindere sensibilă, în condiţiile în care subiectul este banalizat prin accesibilitatea şi utilizarea excesivă şi, cel mai adesea, din păcate, diletantă.

Punerea în chestiune a dimensiunii sociale a ORAȘULUI din perspectiva componentei „viaţă publică” presupune cunoaşterea şi înţelegerea acestei componente ca fiind „cuprinsă” în dinamica temporal-istorică, fizică, culturală a orașului. Aceasta, nu doar la nivelul superficial al lui „de la sine înţeles”; nu doar secvenţial şi fragmentat, funcţie de interes şi/sau obiective; de modă, de ce nu, la un moment dat.

„Există un câmp de activitate care nu a fost niciodată suficient studiat, ca şi când nu este nevoie să cunoaştem şi să definim interacţiunile fenomenologice care structurează domeniul vieţii publice”, afirmă sociologul Ervin Goffman atunci când analizează naşterea cotidianului1. Cotidian care, aşa cum apreciază Françoise Choay, este un concept folosit, la rândul său, „nesăbuit, lipsit de modestie” atât la nivelul edililor, tehnicienilor, cât şi al profesioniştilor culturii2.

Implicit este pusă, deci, în chestiune problema sistemului: spaţiul public – ipostază funcţional-spaţială de referinţă în structura orașului, în relaţie condiţionată şi ne-negociabilă cu viaţa publică – ipostază de referinţă, la rândul său, pentru spaţiul social. Înscriindu-se în aceeaşi perspectivă conceptuală, Jean-Yves Toussaint3 reconfirmă teoria conform căreia comportamentului social urban îi corespund spații urbane în mod sistemic, activ şi continuu. „Spaţiul public urban este o componentă a oraşului căreia trebuie să-i recunoaştem dimensiuni multiple: tehnice, urbanistice, umane, culturale, poetice… este expresia urbanităţii, a schimburilor, a convivialităţii”, afirmă autorul.

Pornind de la o observaţie atentă și orientată, în consecinţă, în ceea ce priveste asimilarea de către spațiul public urban a vieții publice, însuşi titlul propus surprinde această chestiune  şi invită la meditație: limitele între care propunem considerarea oraşului aparţin altei „mulţimi” decât spațiului urban (în convenţie matematică) şi anume spațiului social. Aşa cum pare la fel de firesc, într-o abordare proxemică, să măsurăm distanţele psihologice, interumane, în unităţi de măsura metrice, specifice spaţiului fizic.  Acest mod de a gândi spațiul public urban a intrat în obișnuinţă.

Desigur, în măsura în care definim oraşul, în formula consacrată temporal-istorică şi socio-culturală, ca fiind alcătuit după „logici de articulare a cadrului construit, care se întemeiază pe solidarizarea elementelor construite între ele şi cu contextul lor natural, cultural” şi social am adăuga noi. Arhitectura, componentă sistemică esenţială, fiind cea care, la rândul său, aşa cum afirma Alberti, se constituie în cauză a adunării oamenilor, subliniind astfel raportul fondator pe care aceasta îl stabileşte cu fiinţa lor socială4.

Este ipoteza de la care pornim şi în care înscriem dezbaterea de faţă.  Aceasta în condiţiile în care asistăm la o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte dinamica urbană sub incidenţa consacrării progreselor tehnice. Problematică pe care nu ne propunem să o dezvoltăm aici, cu atât mai mult cu cât aceasta ar însemna o nouă teză pusă în discuţie. Amintind doar că, aşa cum arată aceeaşi autoare, procesul de tehnologizare în domeniul amenajării spaţiale ar conduce la un „urbanism de reţele”, structurat după o nouă logică, reţelele (fluide, energie, mobilitate, informaţie) permiţând „eliberarea de constrângeri spaţiale” care determină localizarea, implantarea şi configuraţia spaţială a aşezărilor umane. În acest context şi în consecinţã, asistăm la o modificare notabilă în ceea ce priveşte arhitectura care preia şi adoptă logica reţelelor, din punct de vedere fenomenologic, al expresiei formale şi, implicit, al relaţiei cu oraşul şi cu locuitorii săi. La nivelul spaţiului social aceasta ar antrena, subliniază Françoise Choay, o „mutaţie corelativă a comportamentelor, scurtcircuitând experienţa noastră corporală a lumii fizice şi contactul direct cu ceilalţi”!

Citiți textul integral în numărul dublu 4-5 / 2014 al Revistei Arhitectura

 

 

Note:

1 Erving Goffman, La mise en scene de la vie quotidienne. 2.les relations en public, Les Editions de minuit, Paris, 1973, p. 11.

2 Françoise Choay, Pour une anthropologie de l’espace, Editions du Seuil, Paris, 2006, p. 199.

3 Jean-Yves Toussaint, Projets et usages urbains, Edition de l’INSA, Lyon, 2003, p. 121.

4 Françoise Choay, La mutation en action, Ed. de Min. des Equipements Transports et l’Habitat, Paris, 1998.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog