RDW

Către un stil Carol II în arhitectura românească

Proiect-II-Primaria-Bucuresti

Orașele noastre, și cu deosebire Capitala regatului, capătă din zi în zi o înfățișare tot mai streină de închipuirea ce fiecare dintre noi și-a putut-o face despre felul în care aspectul civilizației noastre orășenești urma să contribuie la caracterizarea unei culturi naționale în numele căreia ne bucurăm de întregirea neamului prin faptul măreț al strângerii la un loc, și sub un singur sceptru, a întregii suflări românești.

Ceeace întărise încrederea în declinul nostru fusese convingerea că puterile sufleteşti ale acestui popor aveau chemarea să-și trăiască o viață istorică proprie întemeiată pe un potențial cultural verificat într’un trecut mai îndepărtat sau confirmat în aspectele civilizației noastre mai recente.

În artă, ca să nu vorbim decât de latura ce interesează mai mult conturarea pe care o încercăm, posibilitățile românești se dovediseră considerabile începând dela puternicile creațiuni populare până la operele artei culte ale vremurilor mai noui.

Dar sărăcia și anarhia post-belică aduse adânci scăpătări în spiritualitatea românească copleșită de înrâuriri streine cari, odată cu închipuite îndreptări de ordin economic, ne impuneau renunțări și alunecări, spre o adevărată desnaționalizare.

Nimic nu mai era bun din ce fusese al nostru. Totul era de dărâmat și de refăcut. Cu ce?… Cu ori ce, numai să nu fie ceeace a mai fost.

Și odată cu această vinovată lepădare de sine ne înstăpânea o mistică streină de sufletul nostru ce întrona în politică un raționalism primar și egalizator; în economie, un materialism feroce, iar în morală un intelectualism sfidător și sterp.

În ce privește arta, o adevărată doctrină de idei încrucișate încearcă orchestrarea celor mai morbide disonanțe. Neînchipuite rețete grafice ori formule de un cromatism primitiv tăgăduiau orice aderență cu sensibilitatea simplă și curată a sufletului românesc. Astfel apăru în plastică acel nudism de ortopedie și acele stridențe de coloratură cari ofensează vederea.

În arhitectură se ivi goliciunea aridă a unei geometrii simpliste care desorientează judecata.

Izolând-o de tradiție și desbrăcând-o de celelalte arte, arhitectura rămasă plată, stângace și rece.

Așa se ajunge la faimoasele block-uri americane care cotropesc bulevardele bucureștene.

Întru acestea, streinii cari veneau pela noi atrași de faima țării rămâneau înmărmuriți în fața acestor excrescențe monstruoase, de neființa sau absența sufletului nostru. Ei căutau în zadar în arta orașelor românești aspecte noui ale unei civilizații originale și proaspete, cu specificul său național așa de lăudat pentru grația și coloritul lui și se întrebau cu drept cuvânt dacă nu au sosit într’o colonie de răspântie internațională unde toate semințiile depe lume își căutau rosturile lor proprii.

În locul arhitecturii pământene, deschise, variate și primitoare, cu vesele pridvoare ori mobile portice; cu’nalte învelitori lăsate pe streșini largi și umbroase; cu arhitrave simple sau festonate; cu stâlpi frumoși ciopliți în piatră sau scoși din lemn adus la strung; cu ferestre larg îngemănate sau strânse cu măsură după bătaia soarelui sau podoaba glastrelor de flori…

În locul boltirilor acelora, solide și îndrăznețe cari sfidează sutele de ani…

În locul unei arhitecturi care dela simpla casă țărănească până la palatele domnești și curțile monăstirești oferă toate elementele estetice fundamentale care să îndreptățească o tot mai bogată și nouă desvoltare, noi ne-am întrecut cu o adevărată mentalitate de „heimat-losa”-i să ne uităm de frumusețea și mândria bunurilor noastre, ca să ne abandonăm celui mai primejdios streinism.

Astfel astăzi, cum spuneam, orașele României nu mai au aproape nimic românesc.

Această abdicare venea tocmai în orele de răspundere când, fericiți de minunea întregirii neamului, noi trebuia să întărim tot mai mult crezul conștiinței naționale, strângând la un loc toate comorile artei și culturii noastre.

Risipite atâtea veacuri sub ursite streine aceste bunuri se cereau a fi unele descoperite, altele reîndătinate, și toate la un loc adânc cercetate, pentru ca prin bogatele și  variatele lor altoiuri să facem a fructifica la maximum puterile noastre de creațiune artistică. Mijloacele noastre disciplinate și înmulțite cu posibilitățile pe cari desvoltarea technicei moderne ni le puteau aduce, trebuie să ne dea la orașe, cu deosebire, o eflorescență artistică nouă, ca un semn epocal al vremurilor de avânt și întărire ce-ar fi fost normal să le trăim.

Numai în aceste condițiuni am fi putut generaliza folosirea materialului risipit și ruinat pe tot cuprinsul țării, dar răsfirat ca o viță plină de rod pe întreg suișul istoriei noastre pe care dacă am vrea s’o cercetăm mai mult, ne-ar spune cu deamănuntul povestea ctitoriilor domnești cu meșterii zidari, zugravi, lemnari sau făurari, cari au ridicat și împodobit atâtea locașuri frumoase încât azi se poate vorbi fără teamă nu numai despre rarele apariții de artă sclipitoare cari au intrat în legendă, cum este mânăstirea Curtea de Argeș, dar de o întreagă întrupare vie, desvoltată organic și multiplicată prin atâtea nuanțe și diferențieri, încât să fi ajuns a da școli și stiluri cu proprii semne și caractere.

Astfel, dacă am dori să ne oprim la această afirmare s’ar putea ști că, în arhitectură, avem o adevărată școală de artă muntenească și alta moldovenească cu înfățișări și structuri bine definite; că, pe de altă parte, în cuprinsul Munteniei, aflăm chiar un mare grup de monumente cu caracter regional oltenesc, după cum în Moldova avem pe acelea cu pecete bucovineană.

Iar privită în cadrul evoluției istorice identificăm cu ușurință stiluri domnești ca acela al lui Matei Basarab, ori mai târziu al lui Brâncoveanu, dincoace de Milcov; iar în Moldova pe acelea ale lui Ștefan cel Mare, cu cele ale sale patru zeci de biserici, ori Petru Rareș, dacă nu și altele.

Și cum să nu mai vorbim, depănând trecutul, de măreața și originala arhitectură militară a cetățenilor de pe Nistru în frunte cu Hotinul, sau privind dinspre alte părți desrobite ale țării, să nu inventariem cu fală creațiunile îndrăzneței arhitecturi de lemn ale unui foarte mare număr de biserici ardelenești, și cu deosebire a celor de prin Bihor și Maramureș.

Vorbind de acestea ar veni rândul să facem o legătură reamintind că, în afară de operele arhitecturii monumentale arătate, și cărora le-am putea spune că formează arhitectura cultă românească, avem o artă populară deosebit de prețioasă pentru arhitectura noastră, ca una ce se arată complectă și unitar întregită cu adausul artelor minore cari formează baza decorativei românești.

De origină care se confundă cu începuturile ființei poporului nostru, arta țărănească formează un corp unitar, organic alcătuit și direct crescut din seva pământului românesc.

Dela simpla casă și biserică țărănească, cu prispele și porțile de lemn, până la modestele obiecte de întrebuințare casnică; dela olăria cu smalțuri vii până la broderiile fine de mătase; dela crestăturile furcii de tors până la faldul năframei de borangic, ele poartă formele și semnele unei arte originale, de vechime milenară, despre care rămâne foarte multe de știut, și dela care, deasemenea, mai este mult de învățat.

Avem convingerea că atunci când cunoașterea acestei arte populare va fi adâncită și generalizată, ea ne va aduce cea mai vivace sămânță de reîmprospătare și reînoire, alături și împreună cu aceea ce ne va da cunoașterea adevărată a vechei noastre arte culte. Din îngemănarea și contopirea acestor două tulpine și sub lumina unui singur isvor de credință și inspirație, fecundarea va fi tot așa de roditoare ca aceea petrecută de acum câteva decenii în avântul de renaștere al literaturii românești unde elementul poeziei populare și al scrisului vechiu a dat substanță nouă strălucitei eflorescențe artistice întrupată în geniile lui Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Goga, precum și a celorlalți mari scriitori din zilele noastre.

E imposibil ca după o lege de firesc paralelism, acest fenomen creator să nu-și găsească ecoul cuvenit în celelalte arte. Sau mai curând am vrea să credem că fenomenul se va desfășura într’o succesiune de timp asemănătoare celei petrecute în renașterea italiană unde literele au ținut fruntea mișcării de reînviere urmate de abia mai târziu de celelalte arte dintre cari arhitectura veni mai înceată, legată cum e, mai tare, de mijlocirea condițiunilor materiale de realizare.

Și dacă toate acestea sunt adevărate, e cu putință oare să credem că, deosebindu-ne drumurile de marii făuritori ai poesiei noastre, vom mai putea, în celelalte arte, și mai ales în arhitectură, să stăruim în a ne îndrepta pașii către isvoare streine?

Azi mai ales, în vremurile binecuvântate de reînălțare pe cari le trăim?

Căci din noua orânduire ce ne-a fost dată de cugetul curat și brațul puternic al suveranului nostru, trebuie neapărat să decurgă și o reacțiune mântuitoare în artă. Iar dacă ar fi să ne întrebăm: după ce criteriu și ce sprijin? Vom răspunde fără șovăire citând pe însăși Majestatea Sa, care de o bună bucată de vreme ne dă tot mai des și mai magistral expresiunea cristalizată în cuvinte definitive a gândirei și năzuințelor noastre cele mai scumpe.

Iată ce spunea Regele, nu de mult, Academicienilor români, cari se înapoiau dela Curtea de Argeș, unde fuseseră să închine marilor umbre ale lui Neagoe, Carol I și Ferdinand:

„ÎN TOATĂ DESVOLTAREA CUL-TURALĂ A ROMÂNIEI, PE ZI CE TRECEM ȘI CU ORICE TIMP ÎN CARE FACEM UN PAS ÎNAINTE ÎN SUFLETELE NOASTRE, NU TREBUIE SĂ UITĂM CEIACE A FOST TRECUTUL NOSTRU; CĂCI PENTRU ÎNTĂRIREA CULTURALĂ A ȚĂRII NOASTRE, NOI TREBUIE SĂ DESGROPĂM TEMELII VECHI ȘI PE ACESTE TEMELII DE ALTĂ DATĂ SĂ CLĂDIM CONSTRUCȚIA CEA MAI FRUMOASĂ ȘI MAI STRĂLUCITOARE A CULTURII ROMÂNIEI DE MÂINE”.

Aceste înțelepte cuvinte spuse la figurat se pot transpune la propriu aproape neschimbat în lupta de trezire ce trebuie începută în arta zilelor noastre și mai ales în arhitectură.

Să luăm dar aminte.

Căci noi trebuie să ajungem la convingerea că „STILUL CAROL II”, pe care îl vedem aevea în istoria artelor Românești, nu va fi un stil de trei hotare pripășit pe la noi, ci ramura cea mai frumoasă depe trunchiul culturii românești.

Când pretutindeni se întinde și se desvoltă viața colectivă sub pecetea naționalismului și tradiției, arta nu poate rămâne nepăsătoare decât sub pedeapsa pieirei ei.

Va fi sortită vremurilor noastre menirea ca după încercările de până azi, de a se transpune un climat strein în trăirea românească, să ne întemeiem nu numai un spirit cultural continuator, dar însăși sisteme autohtone și instituţii specifice naționale.

Și un avânt de artă națională în primul rând. Și prin urmare un stil propriu românesc al vremurilor noastre, adică un stil al domniei Regelui Carol al II-lea.

 

Emisiunea Universitatea Radio, 2 martie, ora 20.00, Arhiva SRR, dosar nr. 2/1939, 6 file cu iscălitura autorului. În această conferință radio se regăsesc și fragmente dintr-un memoriu prezentat în ședința din 20 ianuarie 1939 la Academia Română, cu prilejul înființării Premiului pentru încurajarea arhitecturii românești, fondat de Petre Antonescu pentru cea mai bună lucrare de arhitectură românească, în valoare de 400.000 lei. Memoriul a fost publicat ulterior în broșura Renașterea arhitecturii românești. Către un stil Carol II, București, 1939.

 

Arhitectul Petre Antonescu (29 iunie 1873-22 aprilie 1965) s-a impus printre arhitecții epocii sale, dominând activitatea arhitecturală din prima jumătate a secolului al XX-lea. Printre lucrările din prima etapă a carierei sale amintim: Palatul Crețulescu, Cazinoul Sinaia, Hotel Palace din Sinaia, casa Alexandru Marghiloman (astăzi dispărută), casa Mihai Oromolu, etc. Petre Antonescu a promovat stilul arhitectural neo-românesc, reușind însă, mai târziu, să își adapteze stilul spiritului contemporan. Menționăm câteva dintre lucrarile sale: Arcul de Triumf, sediul Ministerului Lucrărilor Publice (astăzi Palatul Primăriei București), clădirea Arhivelor Naționale (astăzi dispărută), Palatul Primăriei din Craiova (actual sediu al Prefecturii și al Consiliului Județean), imobilul Societății Politehnica (actual sediu al AGIR), Palatul de Justiție din Buzău și din Brăila, fostul sediu al Prefecturii din Botoșani (astăzi Muzeul Județean Botoșani), Gara fluvială Galați, Banca Marmorosch Blank, Hotelul Triumf, Casa Soare, Casa I. I. C. Brătianu, Facultatea de Drept, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Școala Română din Roma.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog