RDW

Mensing Timofticiuc Arhitecți – Metaforă și definiție

Casa dublă, Hanovra - Fațada principală

Casa dublă, Hanovra – Fațada principală

Colaborarea noastră de mai bine de zece ani este definită prin suprapunerea celor două caractere individuale și a originii noastre diferite. Imaginile cu care am copilărit, spaţiile pe care le-am simţit se remarcă printr-o atmosferă aparte și definitorie în creșterea noastă ca arhitecţi. Folosim imaginile și experienţele personale ca pe un bogat atlas de spaţii din care ne inspirăm.

Prin metaforă și definiţie stilizăm caracteristicile celor două culturi, cea română și cea germană, fără să folosim clișee, fără să judecăm sau să glorificăm într-un fel una dintre origini. În colaborarea noastră nu suntem interesaţi de comparaţii, ci de găsirea specificului. În proiectele pe care le realizăm împrumutăm elemente din cele două culturi și căutăm, prin interacţiune, să găsim acele esenţe tari care ar putea crea un stil distinct. Dacă ar trebui să concentrăm stilul nostru de a lucra ca arhitecţi, atunci metafora și definiţia, aceste două cuvinte generoase în semantică, ar putea explica exact ce am învăţat unul de la celălalt și ce am transformat în proiectele pe care le-am realizat împreună.

Prin definiţie înţelegem decantarea logică prin care se arată conținutul unui proiect enunțând notele lui esențiale, prin însăși natura lucrului, decurgând în mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice (cerinţele beneficiarului, programul, dificultăţile urbanistice, normele de construcţie etc.). Rezultatul acestui proces este un concentrat enunţat printr-o întrebare cât mai simplă care marchează direcţia pe care trebuie să o urmăm.

Arhitectura este o activitate umană primordială și responsabilă, care are un rol de transformare a naturii, de ordonare. Suntem interesaţi de construirea unui ideal, acela de continuare naturală a spaţiului locuit. Ne bazăm pe rolul arhitectului ca fiind demiurgul cel bun care preia ca material elemente din natură pentru a crea lumi noi. De aceea vedem fiecare nou proiect ca pe un început care se naște dintr-o întrebare. Răspunsul îl căutăm în metaforă – o calitate interioară fiecărui proiect, o imagine născută din memoria noastră colectivă.

Limbajul arhitectural pe care îl folosim este unul laconic, exprimat printr-un număr redus de materiale folosite (beton aparent, cărămidă, lemn, metal) și un minim de elemente pure ce definesc spaţiul. Care este minimum de lumină pentru a crea o atmosferă?

Abordăm o atitudine „autistă” în spaţiul unde construim, fără să negăm voit contextul, ci ne bazăm pe calităţile intrinsece ale unei clădiri, pe forţa ei interioară. Prin machetele pe care le construim la diferite scări verificăm, într-un stadiu timpuriu, structura gândită și punem în aplicare foarte direct intențiile de proiectare și principiile constructive. Realizăm un prim control al eficienței lor estetice. Prototipurile sunt construite în atelierul nostru și, prin acest proces, putem testa, folosind toate simţurile, sistemul constructiv, atmosfera și lumina. Cu revalidarea structurii prin machetă este posibilă ajustarea cerințelor externe, atitudinea urbană și contextul spațial, structura internă și producerea caracterului de bază al clădirii.

Tema beneficiarului pentru „Casa dublă“ din Hanovra a fost de a crea un volum mare de locuit pe un lot foarte îngust și împărţirea acestuia în două într-un mod atipic pentru această tipologie: casa de la stradă și casa din spate, spre grădină. Codul urbanistic pentru zonă prevedea alinierea casei construite la casele din jur, rezultând un volum inacceptabil pentru client.

Cum faci o casă mare să pară mică și două case să pară una?

Am propus mărirea volumului clădirii prin îngroparea spaţiului în plus, „nevăzut“ la exterior. Calitatea spaţiului îngropat se datorează curţilor interioare generoase care aduc lumină la nivelul inferior și nu dau impresia unui subsol. Structura nu scoate la iveală numărul de unităţi de locuit incluse și nici bariera unde aceste unităţi se împart. Din exterior este perceptibilă o singură casă, care poate fi împărţită până la patru unităţi de locuit. Clădirea este construită simetric și în oglindă și nu răspunde specific fiecărei laturi, chiar dacă sunt contexte diferite. Forţa intrinsecă a structurii este neutralitatea născută din simetrie și minimum de elemente cu care este construită. La exterior, clădirea împrumută forma unui profil profan de casă cu acoperișul teșit, dar nu este dominată de banalitatea acestui motiv, iar gradul de transparenţă și structura exterioară rigidă minimală oferă clădirii o atmosferă deschisă, extrem de luminată. În contextul periferiei, de locuințe unifamiliale, „Casa dublă” se conformează volumetriei calădirilor din jur și se detașează prin structură și transparenţă exagerată. Construcția se susţine pe șase stâlpi cu interax de 10 m pe latura scurtă și 9 m pe latura lungă și o grindă de aproape 1 m înălţime. Faţadele sunt dominate de structura portantă din beton aparent și determinate de panouri închise din tâmplărie de lemn, care oferă aerisire și acces. Parapetul drept și masiv al acoperișului dă impresia unei structuri care se odihnește pe stâlpi. La interior, spaţiile create pentru locuit se definesc printr-o structură clară. Planșeul voit greu oferă spaţiului o intimitate aparte, acest „acoperiș“ greu împinge spaţiul spre exterior. La subsol, spaţiul interior se prelungește în curtea interioară, la parter, livingul se extinde în grădină, iar la etaj, plafonul greu este potenţat de geometria acoperișului care se pierde în întuneric.

Un alt aspect pe care trebuie să îl avem în vedere este dorinţa clienţilor de modificare, tendinţă care pune spaţiile la încercare. Sunt spaţiile proiectate capabile să reziste tuturor scenariilor pe care beneficiarul încă nu și le-a imaginat? Care este relaţia între structura portantă, de neschimbat a unei clădiri și structura care definește spaţiile interioare, neportante, care poate fi ușor de modificat? Răspunsul nostru la această întrebare este metafora „Noli me tangere“ (nu mă atinge), interzicerea atingerii. Am căutat o relaxare a construcţiei prin detașarea layerelor de construcţie. Îi dăm spaţiu fiecărui material în parte. Ne interesează această metodă de a lăsa materialele să treacă unul pe lângă altul; pe de o parte pentru că astfel materialele își păstrează autonomia, pe de altă parte pentru că materialele se pun în valoare reciproc prin umbră, lumină, reflexie.

Aceeași metodă de interzicere a atingerii materialelor am folosit-o și în proiectul „Atelierele muncitorești“ din Hanovra, unde pereţii de cărămidă neportantă se mulează pe structura din beton aparent pentru a forma spaţiile. La nivelul faţadei, cele două straturi din beton aparent, unul gri-deschis, portant, și celălalt gri-închis, sunt separate prin termoizolaţie și se despart unul de altul printr-un spaţiu unde se ascunde construcţia geamurilor, dând impresia că peretele din beton se poate desprinde de clădire în orice moment. Astfel, o faţadă monolită, masivă, pare fragilă pentru că nu se „agaţă” pe nimic.

Căutarea răspunsului pentru întrebarea pe care am formulat-o pentru proiectul „Ateliere muncitorești“ din Hanovra, care acum este în stadiul de construcţie, a durat mai mult de doi ani. Hanovra, fost oraș industrial, încearcă să își schimbe profilul într-un oraș orientat spre media. Împreună cu beneficiarul, pe care îl considerăm de fiecare dată partenerul nostru de proiectare, am căutat pe lângă amplasament o nouă tipologie de clădire, inexistentă până atunci, spaţiu de experimentare și producţie pentru creativii din Hanovra. Cerinţele erau cele ale unei clădiri multifuncţionale, cu hale neutrale cu mulţi pereţi și cu multă lumină, spaţii flexibile, cu diferite calităţi, eficienţă climatică și economică. Situl găsit este unul în centrul orașului, în apropierea campusului universitar, cu multe galerii, cafenele și magazine adresate publicului tânăr, într-o zonă lăsată în paragină pe lângă vechea gară comercială. Geometria sitului este una aparte, delimitată de trei străzi și un calcan al unui complex de locuinţe, lucru care ne-a dat posibilitatea de a construi un imobil solitar, o clădire cu cinci faţade la stradă, un monolit ce poate fi văzut din toate direcţiile.

Expresia arhitecturală exterioară este cea de hală de producţie, clădire industrială aflată la periferie și prezentă în memoria orașului datorită istoriei industriale, care are rolul de a scoate în evidenţă prezenţa unui singur spaţiu: o hală multifuncţională.

Care este hala centrală?

Organizată în jurul unei curţi interioare, un spaţiu exterior ce reprezintă hala, clădirea oferă mai multe spaţii mari, robuste, în beton aparent, delimitate doar de circulaţia verticală a clădirii și minimum de pereţi. Hala este curtea interioară. Spaţiile sunt definite spre stradă de un perete masiv, dominat de fâșii de lumină. Construcţia este un act de balanţă: planșeele foarte groase, de 52 de cm, 12 m lăţime și ieșite 3 m în consolă, se sprijină pe un singur stâlp. Din ferestele decupate în peretele masiv din beton aparent pigmentat gri închis tâșnește lumina spre exterior, efect datorat curţii interioare – hala – care funcţionează ca un fascicul de lumină.

„Casele înșiruite“ de la Năvodari sunt o nouă tipologie de locuinţe pe malul Mării Negre, terenul situându-se pe faleză. Tipologia este una atipică, dar cu un mare potenţial deoarece raţionalizează lotul pe verticală pentru a oferi patru case individuale în locul unui apartament pe etaj, soluţie tipică locului, dominat de hoteluri sau blocuri de apartamente pentru turiști.

Cum putem accentua verticala într-o structură explicit neutră, unde orizontala și verticala sunt egale?

În proiectul pentru „Casele înșiruite” am folosit sistemul de definire a spaţiului ca sistem construit din elemente de sine stătătoare care se compun. Intenţia proiectării este particularitatea fiecărui sistem aparte: expresivitate plastică sau neutralitatea formulării. Complexitatea reiese din înșiruirea elementelor constructive. Repetiţia oferă complexitate. Puse una peste alta și una lângă alta, elementele din beton aparent formează pereţii, plafoanele și panourile de umbrire. Spaţiul rezistent al clădirii este zona logiilor care definesc la exterior casa și ascund flexibilitatea spaţiilor din interior. Elementele verticale – pereţii despărţitori între cele patru case – sunt în prim-plan, panourile de umbrire ascund, prin înclinare, plafoanele orizontale și, prin acest lucru, i se dă clădirii un mare grad de sinceritate și aspect omogen. Calitatea este una explicit neutrală din exterior, printr-o individualitate posibilă din interior și care dă clădirii impresia unei bogăţii spaţiale prin motivul dominant: priveliştea înrămată orizontală a Mării Negre.

În proiectul de concurs pentru „Corpul de Bibliotecă”  al Uniunii Arhitecţilor (Proiectul a fost realizat în colaborare cu arhitect Monica Despina Sache), întrebarea care ne-a interesat s-a născut chiar din abordarea sitului. Cum poate o clădire aflată în planul doi să aibă o prezență în prim-plan, la stradă?

Răspunsul este realizarea unei clădiri la scara celei vechi, care se defineşte printr-un vid ce absoarbe lumina și prin simplitatea limbajului arhitectural definitoriu: un gol pentru intrare și unul pentru logie, aranjate simetric pe un perete din cărămidă aparentă – o singură faţadă, atipică prin laconismul limbajului.

Eleganţa clădirilor de patrimoniu învecinate impune un anumit grad de tratare opulentă, un recurs la decoraţie. Ornamentul propus este unul spaţial, în spiritul lui Adolf Loos în Casa lui Tristan Tzara la Paris. Dincolo de aparenţa monumentală, dată de simetrie, prin rigurozitatea şi simplitatea proporţiilor sale, faţada expune o compoziţie subtilă, o reinterpretare a faţadei căreia i se alătură. Faţada mimează configuraţia clădirii principale, este o nouă oglindire din care sunt excluse decoraţiile, îi reia și repetă proporţiile şi simetria, folosește şi traduce vocabularul arhitectural în termeni contemporani: logia reia conceptul de etaj nobil, decoraţiile sunt abandonate în favoarea ornamentelor spaţiale, registrele sunt păstrate, deşi ascund mai multe niveluri. Toate spațiile bibliotecii se dispun în spatele logiei. Acest gol supradimensional este gândit ca un spațiu de studiu, linişte, meditaţie, un spațiu intim chiar dacă este prezent la nivelul străzii, o metaforă pentru spaţiul pe care cărţile prin cuvinte îl deschid atunci când le citim și intrăm într-o lume nouă.

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog