RDW

Ernӧ Bartha și Maxim Dumitraș, între natură și natura umană

Maxim Dumitraș Absență încercuită, lemn, lut, paie, România, 2008 © Maxim Dumitraș

Maxim Dumitraș Absență încercuită, lemn, lut, paie, România, 2008 © Maxim Dumitraș

Ernӧ Bartha, Excursie la Făget, fân, 1997 © Rita Fazakas

Ernӧ Bartha, Excursie la Făget, fân, 1997 © Rita Fazakas

Dincolo de faptul că amândoi sunt contemporani – contemporani cu ei înșiși, cu noi și, cine știe, poate și cu urmașii noștri –, că sunt artiști, că sunt creatori, că au o halucinantă capacitate de a-și urmări obsesiile, reveriile și convingerile că dincolo de orizontul diurn se găsește, abia camuflată, adevărata realitate, ce îi mai poate lega pe Ernӧ Bartha și pe Maxim Dumitraș atât de profund încât să determine un privitor atent la o percepție simultană? Răspunsul e simplu și implacabil, ca o ghilotină: PĂMÂNTUL. Nu Pământul ca obiect cosmic, așa cum i-ar sta bine unei viziuni lirice să presupună, ci pământul ca materie concretă, ca substanță, ca manifestare amorfă și misterioasă, din care țâșnește apa, din care erupe focul, care respiră aerul aburind al dimineții, din care crește iarba, care naște și învăluie viața, care ne ține și, când ne vine vremea, ne recheamă, ocrotitor și matern, pe toți. Amândoi își justifică viața și își hrănesc visul din roadele, din generozitatea și din imaginația infinită a pământului, din energia lui enormă de a genera materii prime, forme de-a gata și forme mentale care își așteaptă, cu răbdare, ieșirea în lume.

Ernӧ Bartha: chiar dacă face sculptură, face obiecte specifice genului, tridimensionale, din cele mai diverse materiale și în cele mai imprevizibile tehnici, el nu este, de fapt, aşa cum am fi tentați să credem, un sculptor, sau nu unul ca toţi ceilalţi. Spirit ludic şi grav în acelaşi timp, zglobiu şi meditativ, când histrion mustăcios, un fel de husar cu privirile pierdute sau, dacă vă place mai mult, un jandarm austro-ungar căzut în contemplaţie, Bartha este fundamental un creator de imagini mentale, un depozitar de forme interioare pe care, ulterior, le scoate în peisaj, adică pe dealuri, prin poieni, deasupra apelor, pentru că nu mai poate rezista presiunii. Şi odată exteriorizate, aceste agregări lăuntrice încearcă să-şi găsească locul, mimând obiectualitatea şi camuflându-se abil în cele mai diverse substanţe.

Maxim Dumitraș: în mod neobişnuit, dar deloc surprinzător, drumul lui spre artă are un sens invers decât cel obişnuit, acela în care opţiunea artistică determină însuşirea şi aprofundarea tehnicilor specifice, instrucţia având, din acest punct de vedere, un traseu previzibil. Dimpotrivă, şi acest fapt se datorează esenţial legăturilor sale organice cu lumea tradiţională, el porneşte de la exploatarea directă a tehnicilor străvechi pe care stereotipul vieţii rurale a reuşit nu numai să le conserve, ci şi să le ţină în funcţie, până astăzi. Dar cum tehnicile sunt, deopotrivă, modalităţi de percepţie şi de conştientizare a materialelor şi acte de luare în posesie a acestora, iar nu abstracţiuni, simultan cu însuşirea acestor tehnici, Maxim Dumitraş şi-a apropriat şi o lungă listă de materiale. O listă care s-a îmbogăţit şi s-a diversificat în timp, până când ideea de creaţie a ajuns să acopere, în aceeaşi măsură, nu doar materialul ca substanţă, ci şi ca formă latentă. Adâncind această analiză, este obligatorie semnalarea unui alt aspect, esenţial în ceea ce priveşte lectura unui demers artistic, şi anume acela că materialele şi tehnicile specifice sunt inseparabile de un anumit tip de înţelegere a mediului şi de o anumită dinamică a gândirii. Dar dacă gândirea plastică a unui artist este determinată, în mod curent, de lucrul direct şi efectiv cu materialul, în cazul lui Dumitraş ea precede, într-un anumit sens, experienţa nemijlocită, fiind un dat constitutiv al mediului din care el provine. Astfel, proiecţia mentală asupra tehnicii şi a materialului este, mai curând, un fapt aprioric decât consecinţa firească a unui exerciţiu consumat, ceea ce vrea să spună că viziunea artistică a sculptorului nu este atât o construcţie culturală obişnuită, cât un mandat pe care l-a preluat de la succesivele generaţii de meşteri circumstanţiali şi anonimi.

Ernӧ Bartha, Expectant, fân, 247x130x40 cm, 1997 © Rita Fazakas

Ernӧ Bartha, Expectant, fân, 247x130x40 cm, 1997 © Rita Fazakas

Ernӧ Bartha: 

mişcare încremenită,

dans cosmic,

gasteropode imense,

disimulându-și lubricitatea într-un fel de fosile imponderabile,

femei de bronz,

cu pielea agitată de mişcările suave şi baroce

ale unor degete care freamătă rodinian,

portrete de piatră,

de o frumuseţe grecească,

femei de iarbă,

cu ţâţe suave şi fese redundante,

spre care se iţesc tunurile falice,

care promit mari canonade

cu gurile lor deschise,

jocul de-a materia, de-a elementele –

focul bronzului,

natura htonică a pietrei,

fluiditatea mătăsoasă a ierbii

şi vibraţiile aeriene ale dansului

şi ale stării generale de zbor şi de plutire –

iată cum se aşază, în chip de poem inoportun,

ceea ce Ernӧ Bartha ne oferă,

din pudoarea de a nu fi prea vulnerabil sub privirile noastre,

pline de prejudecăţi şi de stereotipii,

drept sculptură.

 

Maxim Dumitraș: ceea ce adaugă artistul, însă, acestei memorii ample şi profunde este, pe de o parte, forma ca atare, în sine, deposedată de orice funcţie previzibilă sau presupusă şi, pe de altă parte, conştiinţa de sine a formei, asumarea ei ca act pur al gândirii şi al sensibilităţii. Cu alte cuvinte, Maxim Dumitraş adaugă semnificaţie, sens şi mesaj unor materiale, tehnici şi, până la un punct, forme arhaice, pe măsură ce le goleşte iremediabil de utilitatea care le-a făcut posibile, le-a generat şi le-a perpetuat în sistemul lor de referinţă. Traseul pe care evoluează sculptorul, şi care îl individualizează net faţă de ceea ce se întâmplă în mod curent în lumea artei, priveşte conexiunea directă a memoriei active cu spaţiul simbolic al culturii, şi nu acela cu sens invers, care activează memoria pornind de la însuşirea codurilor culturale. Chiar dacă, la prima vedere, acest aspect nu pare unul foarte important, pentru definirea tipului de artist care este Maxim Dumitraş, dar şi pentru determinarea sensului în care evoluează gândirea lui artistică, el este esenţial.

Ernӧ Bartha: de fapt, el re-creează, în joacă şi cu o voluptate a atingerii indiscutabil erotică, lumea elementară, reinventează sentimentul cosmic, visează megalitic, respiră hesiodic emanaţiile pământului şi aruncă iarba în cer. Dar bucuria vitalităţii în aer liber, jubilaţia gestului amplu, performance-ul ritualic pe o scenă mărginită doar de dealuri, de orizont şi de capriciile norilor nu sunt numai interjecţiile, onomatopeele sau propoziţiile agreste ale unui om singur, care şi-a redobândit libertatea, şi atât. Ele sunt, implicit, o punere în gardă, o sancţiune a incapacităţii noastre de a trăi deplin şi a ipocriziei de a fi, de a exista, la limita confortabilă a precarităţii.

Maxim Dumitraș: insistenţa asupra materialelor şi a tehnicilor nu le implică doar ca realităţi în sine, ci ea încearcă să identifice şi să pună în valoare forma simbolică şi expresivitatea ei plastică, pentru că anumite premise materiale impun sensuri specifice şi generează limbaje şi coduri proprii. Şi tocmai din această pricină, în sculptura lui Maxim Dumitraş există o relaţie perfectă între diversitatea formală şi continua împrospătare a mesajelor, pe de o parte, şi plaja de materiale şi de tehnici pe care el o foloseşte, pe de cealaltă. În această perspectivă, materialele folosite de la începutul carierei sale şi până astăzi sunt lemnul şi piatra, iar tehnicile sunt cele specifice, de eliminare, cu alte cuvinte, cioplirea, dar şi asamblarea care, privită din punctul de vedere al dinamicii formei, este una de adăugare. Nefiind un sculptor figurativ, fapt care dovedeşte încă o dată că el se plasează instinctiv într-o filosofie generală şi o modalitate de înţelegere a formei de tip tradiţional şi de factură răsăriteană, modelajul, prin excelenţă o tehnică a adăugării şi legată profund de preocuparea pentru figurativ, este folosit cu totul sporadic şi niciodată pentru a obţine forme consacrate şi efecte previzibile. Alături de piatră şi de lemn, un alt material imemorial, împreună cu tehnica lui ireductibilă, se regăseşte semnificativ în sculptura lui Maxim Dumitraş, anume împletitura din nuiele, uneori nudă, alteori lipită cu pământ.

Ernӧ Bartha: într-un Cosmos generos şi plenar, în vecinătatea vitalităţii firii şi la un pas de porţile revelaţiei, noi trăim icnit, pufăind ca o locomotivă cu aburi, respirăm stereotip, fără a simţi aerul proaspăt, şi trecem încolonaţi şi disciplinaţi, dar singuri, în spatele gratiilor pe care noi înşine le ranforsăm în fiecare clipă. De la peisajul ritmat de dealuri, de la pământ la fânul amplu, de o culoare incertă, și până la reflexele civilizației curente, parcursul lui Bartha despre asta vorbeşte, în plan discursiv şi moral, iar în planul celălalt, al capacităţii de a visa, de a imagina, de a construi, de a exorciza, de a se bucura cu melancolie, cu o doză de tristeţe şi cu un vag sentiment al deşertăciunii în faţa excesului de civilizaţie, posibilităţile lui sunt nelimitate. Pentru că, asta e, în vreme ce sculptorul, sau oricare artist aşezat docil într-un gen şi într-un material anume şi în viziunea căruia obiectualitatea excede şi elimină forma interioară, are orizontul îngust şi spaţiul limitat, creatorul, adică cel care însămânțează şi fecundează realul cu năvalnicele sale forme lăuntrice, gata de ipostaziere în orice material, percepe totul ca pe ceva nemărginit şi posibil. Şi atunci te poţi înveli, ca într-o aură protectoare, mai degrabă cu o vibraţie mistică decât cu sentimentul exhibării, în propriul tău păr, crescut năprasnic, aşa cum doar lui Avesalom şi lui Samson li s-a mai întâmplat, şi te poţi aşeza, cu picioarele încrucişate yogin, în chip de Budha uscat şi împădurit, pe acoperişul lumii tale de la Vlaha, de pe lângă Cluj, fiindcă, din fericire, ai ce vedea…

Maxim Dumitraș: sub impactul noilor experienţe din spaţiul artelor, mijlocite, în special, de tehnologiile noi, şi în cadrul unei lecturi postmoderne a realului şi, în particular, a expresiei în raport cu acesta, sculptorul şi-a extins semnificativ interesul pentru materiale şi tehnici, pe de o parte resemnificând zona tradiţională, pe de alta recurgând la materiale compozite, de factură pur tehnologică. În prima categorie se înscriu deopotrivă materialele brute, organice, cum ar fi pământul, vegetaţia, carnea, lâna etc. şi materialele second-hand, de-a gata, de pildă, jucăriile din ceramică smălţuită şi arsă de prin bâlciurile tradiţionale, iar în cea de-a doua categorie intră metalul cu tehnicile lui de asamblare şi sudare, în principiu, de adăugire, dar şi materiale compozite, răşini polimerice, coloranţi diverşi, precum şi tehnici de finisare extrem de elaborate, duse până la limita calofiliei. Această mică istorie a interesului pentru materiale şi tehnici diverse nu este, nici pe departe, una închisă, relevantă doar la nivel de inventar, ci este chiar o istorie a formelor şi, prin extensie, una a operei, pentru că dinamica ei este chiar dinamica gândirii plastice a lui Maxim Dumitraş şi a întregii sale filosofii a creaţiei. Drumul de la natură la cultură şi de la tradiţie la tehnologie este conţinut aici cu o maximă rigoare şi cu o remarcabilă acurateţe.

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog