RDW

ARHITECTURA PARTICIPATIVĂ ȘI LOCUIREA DE MASĂ

Dosar Tematic

ARHITECTURA PARTICIPATIVĂ ȘI LOCUIREA DE MASĂ

text: Lorin NICULAE

„Aşa cum îţi faci o casă în care să locuieşti şi să devii cu ai tăi, îţi poţi face şi un gând-vatră, în care să te aduni cu toate celelalte gânduri şi să intri în devenire.” (Noica; 1993: 103)

Contextul în care a apărut nevoia de a practica un alt tip de arhitectură, de a proiecta în interiorul unei paradigme diferite este diferenţiat în funcţie de zona de emergenţă: în Europa, arhitectura participativă a apărut ca o reacţie la eşecul Modernismului de a rezolva problemele fundamentale ale societăţii, alimentată de tezele sociale şi comunitare ale lui Kropotkin şi Bakunin, filtrate de Ward, precum şi de neo-marxismul şcolii de la Frankfurt. În America, contextul social, politic şi economic este indisolubil legat de mişcările pentru drepturi civile şi ideologiile de stânga, neomarxiste, inspirate de filosofi europeni ca Labriola şi Gramsci, precum şi de filosofi americani care au dus mai departe gândirea acestora, ca Goodman şi Alinsky. Efortul de repoziţionare a arhitecturii pe bazele echităţii şi responsabilităţii sociale a generat polemici, convulsii şi schisme la nivelul profesiei, arhitecţii fiind nu numai autorii unor proiecte remarcabile, ci şi ai textelor, manifestelor şi operelor care au fundamentat axiologia arhitecturii participative. Domeniul a fost întâi intuit, apoi descoperit şi fundamentat de către arhitecţi.

Contextul apariţiei arhitecturii participative în Europa. Reacţia la Modernism

 Apărând în Europa anului 1960, în contextul amplelor mişcări contestatare studenţeşti, cu manifestul lui John N. Habraken şi continuând cu Giancarlo De Carlo (1969), John Turner (1976) şi Nabeel Hamdi (1995), arhitecturaparticipării a fost definită de munca teoretică dublată de practica unei pleiade de mari arhitecţi care militează pentru o arhitectură echitabilă care îşi întemeiază discursul din constatarea eşecului Modernismului de a împlini aspiraţia de democraţie, libertate, echitate şi raţionalitate. Ceea ce Jürgen Habermas numea „proiectul modernităţii” trebuie înţeles în contextul social şi politic care l-a generat: conflictele armate şi revoluţiile secolului al XIX-lea, decantarea idealurilor Iluminismului, industrializarea, extinderea căilor ferate şi maritime antrenând mobilitatea, urbanizarea (Habermas: 1981).
Cesare Baccaria, citat de Zevi, afirma în 1764: „Încercarea de a organiza o mulţime de indivizi într-un mod simetric şi monoton, cum doar materia fără viaţă poate fi organizată, înseamnă a avea o concepţie falsă asupra utilităţii” (Zevi; 2000:67).
„Imperativul industrial” a fost unul din principalele motoare care au animat creativitatea arhitecţilor modernişti, generând noi idealuri şi viziuni cuprivire la locuire, în încercarea de a eradica locuirea de proastă calitate, singura la care aveau acces muncitorii din perioada Revoluţiei Industriale.
Că Modernismul nu a reuşit să împlinească un astfel de deziderat e lesne de observat, iar vocile critice cu privire la cartierele de locuinţe din a doua jumătate a secolului al XX-lea au început să abunde în deceniul al şaptelea al aceluiaşi veac. Konrad Lorenz, părintele etologiei şi laureat al Premiului Nobel, notează că noile dezvoltări urbane rezidenţiale sunt lipsite de informaţie, asemănându-se cu celulele maligne ale unei tumori. Locuinţele au pierdut informaţia genetică necesară integrării în ţesutul urban, înţelegând prin acesta o structură complexă de relaţii evoluate, cu substrat istoric, în care celula nouă, lipsită de informaţie, se reproduce nelimitat, distrugând totul. Consecinţa este supraaglomerarea, lipsa de identitate, locuirea într-o ambianţă în care „oamenii nu pot şi nu vor să intre în contact social, «peste gard», cu vecinii, temându-se să nu-şi vadă reflectată propria imagine disperată” (Lorenz; 1996: 30).
Critica locuirii în masă apăruse şi se afirmase deja cu precădere în ţările industrializate în secolul al XIX-lea, Anglia fiind ţara în care Revoluţia Industrială şi stagnarea economică de după războaiele napoleoniene au generat o locuire de masă extinsă, imundă şi disperată. Robert Owen, animat de idealurile socialismului utopic, eşuează în crearea unui model bazat pe egalitarism la New Harmony (Indiana), în 1825. A doua jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă momentul când intelectualii încep să străbată cartierele muncitoreşti şi să denunţe condiţiile mizere de locuit pe care acestea le ofereau. Modelul tradiţional al producţiei (agricole sau manufacturiere) în apropierea locuinţei dispăruse odată cu schimbarea raporturilor de producţie, fiind înlocuit de zone rezidenţiale separate de fabrică, acest lucru antrenând o regândire a locuirii şi generând cartierele de locuinţe. Criteriile legate de randament şi profit se substituiseră celor legate de loc şi familie; noul mediu construit al locuinţelor devenise, foarte repede insalubru, irespirabil şi inuman. În 1883, Andrew Mearns publică pamfletul ucigător Plânsetul amar al Londrei proscrise: o anchetă asupra condiţiei sărăcimii mizerabile.
Puţini dintre cei care citesc aceste rânduri au vreo idee despre cum arată aceste cartiere de cocioabe, unde zeci de mii de oameni sunt adunaţi laolaltă, în mijlocul unor orori care ne aduc aminte de epoca sclaviei. (…) Un inspector sanitar a raportat că a găsit într-un demisol o familie formată din tată, mamă, trei copii şi patru porci.(…) Dincoace, şapte oameni trăiesc într-o bucătărie, la subsol, şi în aceeaşi cameră zace trupul unui copil mic mort. (…) Mizeria copiilor care se poate observa în astfel de locuri este elementul cel mai dureros şi şocant al acestor descoperiri1.
Dickens, Booth, Rowntree străbat uliţele disperate din Londra, Manchester şi York şi le descriu cu violenţă, acuzând inechitatea locuirii victoriene, în care suprafaţa medie a unei locuinţe muncitoreşti era inferioară celei destinate unui deţinut dintr-o închisoare (Hall, 1999: 35). Această situaţie mobilizează şi filosofii şi, mai mult decât atât, generează filosofii ale acţiunii.
Problema nu era însă doar una londoneză, deşi capitala Imperiului Britanic era cel mai mare oraş al lumii în secolul al XIX-lea. La Paris, în 1891, peste 330.000 de oameni trăiau în condiţii de supraaglomerare. În Berlin, supraaglomerarea a încercat să fie rezolvată printr-un proiect de oraş realizat de şeful poliţiei, James Hobrecht, în 1858, iar Berlin Mietskasernen a devenit, curând, unul dintre cele mai insalubre şi mai abuzive cartiere europene (ibid.: 46, 47). Unele voci, precum cea a lui Charles Booth, în Anglia, sugerau, în mod total nedemocratic şi nedemn, strămutarea muncitorilor şi fabricilor laolaltă, adică nici mai mult, nici mai puţin decât crearea de colonii muncitoreşti.
Soluţia adoptată de administraţiile marilor metropole confruntate cu supraaglomerarea şi insalubritatea locuinţelor a fost construirea masivă de cartiere muncitoreşti la periferie, fenomen posibil odată cu introducerea metroului şi organizarea eficientă a transportului în comun suprateran. Amploarea extinderii în teritoriu a dus la mărirea distanţelor de parcurs către centru, iar mulţi dintre chiriaşi au părăsit noile case pentru a se muta înapoi în mahalalele de unde veniseră. Cu toate acestea, faptul că aveau apă curentă, grupuri sanitare, un petic de iarbă şi, în general, o densitate mult mai mică a locuirii i-a făcut pe rezidenţii noilor cartiere să-şi ia în posesie terenul şi casa şi să le particularizeze potrivit nevoilor fiecăruia, ceea ce a generat o reacţie negativă şi o ofensivă puternică din partea arhitecţilor conservatori, oripilaţi de „desfigurarea” Londrei, produsă de exhibarea subculturii sărăcimii. Începând cu anii 1920, cartierele periferice încep să fie comparate cu „creşterea unei tumori canceroase” (ibid.: 101), iar în 1937 este înfiinţată o Comisie regală pentru distribuţia geografică a populaţiei industriale, al cărei scop era oprirea creşterii perimetrului metropolei şi care recomanda soluţia corbusiană a blocurilor de locuinţe (ibid.: 101).
Oraşul-grădină, propus de Ebenezer Howard în 1898, era în egală măsură şi oraş social, în care dezideratele de libertate şi cooperare ale lui Kropotkin stăteau la baza planificării urbane, bazate pe administrare locală şi autoguvernare (ibid.: 110). Au apărut astfel oraşele Letchworth şi Hampstead, urmate de sateliţi periferici grădină, ca Ealing, unde arhitecţii Unwin şi Parker au cooperat cu locuitorii în vederea realizării zonelor rezidenţiale, cele două oraşe ilustrând în premieră aplicarea principiilor arhitecturii sociale participative (ibid.: 278).
Modelul oraşului grădină a fost preluat în Spania de Arturo Soria y Mata, cu al său La Ciudad Lineal. În Franţa, Tony Garnier elabora independent proiectul Cité industrielle, în 1898, unde propunea zonificarea ce avea să facă o dubioasă carieră începând cu Carta de la Atena (1933); în Germania, Theodor Fritsch imaginează oraşul viitorului în 1896, cu doi ani înaintea lui Howard.
Raymond Unwin publică în 1909 cartea Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Cities and Suburbs, în care sintetizează viziunea sa cu privire la planificarea urbană. În capitolul XI, Despre co-operare în planificarea urbană şi despre cum satisfacţia colectivă este în beneficiul individului, Unwin afirmă că „într-o anume măsură, proiectarea urbană şi a clădirilor o să fie preluată, fără îndoială, de comunitate, organizată în propria municipalitate; dar nu trebuie să aşteptăm până când dezvoltarea cooperării a atins stadiul în care să pară natural ca însăşi comunitatea să se ocupe, pentru ea însăşi şi prin oficialităţile ei, de întreaga dezvoltare a oraşelor şi caselor; ar fi de preferat ca mici organizaţii, mai sensibile la munca pionierilor, să desfăşoare munca de detaliu”. (376. trad. a.)
Unwin era adeptul declarat al genezei cooperative a spaţiului urban şi, pe parcursul cărţii, exemplifică prin trimiterea la arhitectura germană. Declinul produsului arhitectural comunitar este pus de Unwin pe seama dispariţiei modului medieval de producţie al arhitecturii, şi anume de către comunităţi conştiente, agregate în bresle, ale căror construcţii dădeau seama de „expresia a ceva din viaţa celor care le-au construit” (375); democraţia recentă „l-a lăsat pe individ în izolarea fără speranţă a propriei libertăţi” (375). În primele oraşe grădină engleze, Unwin a realizat cooperarea cu comunităţile prin Societăţile de Chiriaşi. În cartea sa, arhitectul englez deplânge faptul că, în anumite situaţii, cooperarea a funcţionat în mod tradiţional şi s-a oprit doar la achiziţia terenului, fără a beneficia de avantajele pe care o cooperare pe tot parcursul proiectării le-a adus în alte situaţii.
De altfel, abordarea lui Unwin la Hampstead cu privire la gruparea locuinţelor şi la diferenţele dimensionale ale străzilor a fost atât de novatoare, încât a avut nevoie de o decizie a Parlamentului pentru a-şi duce proiectul la bun sfârşit. În sfârşit, în scrierile sale, Unwin previne urbaniştii britanici asupra erorii fundamentale de a umple periferiile cu exact acelaşi tip de locuinţă şi la pericolul construirii pentru clase sociale, al cărui efect este „rău atât din punct de vedere social, cât şi economic şi estetic”.
Spiritul vizionar al lui Unwin nu a făcut adepţi într-o perioadă în care construirea în masă era mult mai convenabilă, din toate punctele de vedere, oraşelor grădină, iar sprawl-ul urban a continuat, uniform, caduc, opresiv şi lipsit de perspective până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Deja, în 1918, reacţionând față de dispariţia tot mai accentuată a utilizatorului din gândirea şi practica urbană promovate de viziunile paternaliste, urbanistul scoţian vizionar Patrick Geddes afirma că planificarea urbană nu este doar o planificare pentru locuri sau o planificare pentru muncă. Ca să aibă succes, trebuie să fie o planificare pentru oameni. (…) Sarcina ei nu este să-i pedepsească pe oameni în locuri potrivnice propriilor lor asocieri, dorinţe şi interese. (…) Dimpotrivă, sarcina ei este să găsească locurile potrivite pentru toate felurile de oameni; locuri unde aceştia vor înflori cu adevărat (1918, trad.a.).
Regăsim la Geddes modelul de gândire al prinţului rus Pyotr Kropotkin, exprimată în lucrarea sa de căpătâi, Ajutorul reciproc: factor de evoluţie, în care autorul argumentează că ajutorul reciproc şi cooperarea sunt printre factorii cei mai importanţi ai evoluţiei speciilor. Kropotkin arată că în secolul al XII-lea, oraşul medieval dobândise un nivel ridicat de autoguvernare, prin organizarea parohială (103). Geddes îl întâlneşte pe Kropotkin în timpul exilului acestuia la Londra, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, aşa cum l-a întâlnit şi pe Ebenezer Howard, iar tezele prinţului despre capacitatea de autoguvernare şi de căutare a binelui moral pe care orice individ le posedă2, se regăsesc în scrierile urbanistului scoţian.
Cu toate acestea, urbanizarea periferiilor cu locuinţe sociale, care continua în forţă în toată Europa, în special după sfârşitul Primului Război Mondial, era dublată de un fenomen de ocupare a teritoriului de către săraci şi construirea de adăposturi folosind materiale precare, reciclate, ceea ce a condus la apariţia unor cartiere sărace (slums), lipsite de utilităţi de bază. Mişcarea modernă a încercat să obţină egalitatea socială prin intermediul industrializării şi progresului. J. J. P. Oud spunea, preluând sintagma lui Le Corbusier, că doar atunci când locuinţa va deveni o maşină aceasta va fi relevantă pentru mase, pentru că numai prin intermediul realizării unei producţii de serie locuinţa socială poate deservi societatea în ansamblul ei; producţia manufacturieră rămâne să deservească un public mult mai restrâns şi mai înlesnit (Stamm; 1978). Idealul de a construi suficiente locuinţe pentru toţi oamenii a generat al doilea CIAM (Congres Internaţional de Arhitectură Modernă), în 1929, iar suma minimă a funcţiunilor obligatorii ale unei locuinţe a început să primeze în raport cu aspectul acestora. Doctrina curentului Noua Obiectivitate (Neue Sachlichkeit) a făcut posibilă gândirea potrivit căreia un obiect funcţional, confortabil şi eficient nu trebuie să fie în mod necesar şi frumos, dar trebuie să fie acceptat de societate, la fel cum obiectele industriale sunt frumoase prin simplitatea şi eficienţa utilizării. Tot Noul Obiectivism a făcut posibilă ideea demolării cartierelor rezidenţiale sărace din centrele oraşelor care să facă loc marilor proiecte metropolitane, antrenând fenomenul de gentrificare, adică relocarea în masă a locuitorilor săraci spre periferia urbană (Frampton, 1996: 289), idee aplicată cu mare succes de Haussmann la sistematizarea Parisului.
Idealul modernist situa ordinea, raţionalitatea şi accesibilitatea printre premisele obţinerii libertăţii individului. Nu în ultimul rând, arhitectura era văzută ca modelatoare a societăţii. Hannes Meyer, directorul Bauhaus între 1928 şi 1930, spunea: „Arhitectura este procesul care dă formă şi structură vieţii sociale a comunităţii. Arhitectura nu este un act individual săvârşit de un artist-arhitect şi încărcat doar cu propriile lui emoţii. Construirea este o activitate colectivă” (Sinclair, Stohr; 2006: 36, trad. a.).
Cu toate acestea, după împânzirea centrelor şi periferiilor oraşelor lumii cu cartiere de blocuri moderniste imune la context, ori cu covoare nesfârşite de locuinţe sociale tipizate, identice, a devenit evident că astfel de valori de finalitate nu puteau concilia adevărul universal cu particularităţile regionale, progresul cu tradiţia, stilul universal cu identităţile culturale locale. Sub conducerea lui Le Corbusier, Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM) au fost utopii în care arhitectul demiurg hotăra destinele multora cu intuiţiile sale legate de disciplină şi ordine. Articolul 22 din Charta de la Atena, document publicat de Le Corbusier în 1933, denunţa suburbiile ca fiind adesea doar agregări de bordeie care cu greu ar merita efortul păstrării lor. Căsuţe mici, precar construite, colibe din carton, şoproane încropite din cele mai nepotrivite materiale, sălaşulsărmanelor creaturi azvârlite într-un mod de viaţă indisciplinat, aceasta este suburbia (61, trad. a.)!
Se poate observa preocuparea lui Le Corbusier pentru unitate şi disciplină, diversitatea fiind privită ca o consecinţă nefastă a sărăciei şi lipsei de perspectivă.
La polul opus, în raportul său pentru modernizarea oraşului colonial Lahore (Punjab, India), Geddes milita pentru utilizarea forţei de muncă a rezidenţilor, iar întregul plan trebuia realizat printr-o „participare reală şi activă a cetăţenilor”, anticipând astfel cu 50 de ani urbanismul participativ. Abia în 1969, raportul Skeffington a fost primul document al guvernului britanic care punea problema participării publice în proiectare. Tot în 1969, Reyner Banham, Paul Barker Hall şi Cedric Price publică în New Society un manifest pentru autonomia mediului construit, sugerând un experiment menit să vădească cum îşi doresc oamenii să locuiască (Hall; 1999: 297).
În 1976, arhitectura participativă a fost acceptată oficial în cadrul profesiei prin crearea unui grup de lucru în cadrul Royal Institute of British Architects (RIBA), al cărui rol era să „examineze relaţia dintre profesie şi comunităţi”(Hamdi, 1995: 20). Însă acest lucru nu s-a întâmplat sub forma unei revelaţii. Eforturile conjugate ale unei întregi generaţii de arhitecţi l-au făcut posibil.
Inspirat de ideologia comunismului cooperativ, bazat pe consens şi independent de ideile privind guvernarea centrală ale lui Bakunin, Kropotkin, Landauer şi ale americanului Paul Goodman, căruia îi şi dedică una din cărţi, scriitorul Colin Ward influenţează mediile universitare britanice cu o apologetică bine fundamentată pentru autonomia mediului construit şi producţiei sale. După al Doilea Război Mondial, Giancarlo De Carlo, deja una dintre vocile cele mai articulate ale arhitecturii sociale participative, este invitat de Architectural Association School of Architecture din Londra, unde militează pentru rezolvarea problemei locuinţelor de jos în sus, iar ideea generoasă a arhitecturii sociale participative este însuşită de studentul John Turner care îl redescoperă pe Geddes prin cartea lui Mumford, The Culture of the Cities (Hall, 1999: 282). În al şaptelea capitol al monumentalei sale lucrări, Mumford discută „Baza socială a noii ordini urbane” şi detaliază conceptul „Locuirii moderne comunitare” (Mumford, 1998: 465), privit ca ansamblul de relaţii de schimb între agenţiile guvernamentale însărcinate cu construcţia de locuinţe, arhitecţi şi utilizatori agregaţi în cooperative capabile de autoadministrare (ibid., 471). La fel ca Pyotr Kropotkin, Mumford consideră burgul medieval ca fiind oraşul ideal. În cadrul arhitecturii sociale participative, Colin Ward, De Carlo şi Turner aveau să genereze curentul teoretic anarhist3 care militează pentru o autonomie cvasitotală a mediului construit în raport cu statul (exacerbare a libertăţii pozitive), singura formă de gestionare a autonomiei fiind contractul cooperativ dintre membrii comunităţii, similar breslelor medievale.
Giancarlo De Carlo (1919-2005) este unul din membrii marcanţi ai celebrei Team 10, împreună cu Georges Candilis, Aldo Van Eyck, Alison şi Peter Smithson şi Jacob Bakema. Fondată în 1953, în cadrul celui de-al nouălea congres al CIAM, Team 10 (sau Team X) a provocat o schismă în sânul Modernismului. Dezamăgiţi de separarea funcţională propusă de Charta de la Atena, şi anume Locuire, Muncă, Recreere şi Transport, generaţia tânără de arhitecţi a căutat alte principii de dezvoltare structurală a oraşelor. Răspunsul echipei la raportul celui de-al optulea CIAM din 1951 a fost simplu, condensat într-un singur paragraf: „Omul se poate uşor recunoaște în inima lui, dar nu tot atât de uşor în oraşul în care locuieşte. «Apartenenţa» este o nevoie emoţională de bază, asocierile ei sunt primare. Derivând din «apartenenţă», «identitatea» vine să îmbogăţească vecinătăţile. Strada scurtă şi îngustă a mahalalei câştigă acolo unde dezvoltările spaţioase adesea pierd” (Frampton, 1996: 271, trad. a.).
Team 10 pune în discuţie însăşi problema realizării echităţii cu preţul dispariţiei sentimentelor de apartenenţă şi identitate, absente la nivelul locuirii de masă. În acelaşi timp, mahalaua, cartierul mărginaş şi sărac, este ridicată la rangul de exemplu pentru satisfacerea unui set de nevoi primare, fără de care nu se poate locui. În Manifestul de la Doorn (Olanda), din 1954, Team 10 formulează opt principii; primul dintre acestea stipulează că „este inutil să consideri locuinţa altfel decât aparţinând unei comunităţi, tributară interacţiunii cu aceasta”.
Ultimul CIAM, al zecelea, ţinut la Dubrovnik în 1956, a gravitat în jurul „diagramelor asocierilor” ale soţilor Smithson şi diferitelor niveluri de asociere umană. Conceptele discutate au fost identitatea, cluster-ul şi mobilitatea. Tot la Dubrovnik, Van Eyck a prezentat importanţa asocierilor umane. Astfel, „Oraşul funcţional” îşi încetează programatic existenţa. Nu întâmplător, Le Corbusier împreună cu alţi fondatori ai CIAM nu au participat la congres.
Congresul din 1959, ţinut la Otterlo, face tranziţia între CIAM şi Team 10. Aldo van Eyck prezintă diagrama „De noi, pentru noi”, care ilustrează principiul „dacă omul este atât subiectul, cât şi obiectul arhitecturii, înseamnă că trebuie cu necesitate să îl creeze pe ultimul de dragul primului”4.
Modernismul a eşuat din punct de vedere democratic tocmai prin aservirea idealurilor lui la un sistem de putere (capitalist sau comunist, individual sau colectiv, nici nu contează) care a eliminat individualitatea utilizatorului din sfera arhitecturii (fiecare sistem cu mijloacele sale specifice) şi a dus la înstrăinarea omului de propria locuinţă. Habermas, în articolul din 1989, Arhitectura modernă şi postmodernă, arată cum sistemul mobilizării forţei de muncă, al organizării terenurilor, condiţiilor generale de locuit în oraş şi, nu în ultimul rând, al amplasării clădirilor a dus la concentrarea unor mase mari de oameni în cartiere mărginaşe, proiectul modernist nereuşind să integreze locuinţa socială în oraş, aşa cum nu a reuşit să integreze nici fabrica. Construcţia de locuinţe a început să se subsumeze unor factori de ordin economic, birocratic, detaşaţi de conceptul de familie şi tradiţie.
Conceptual, eşecul Modernismului derivă din metoda utilizată pentru a produce arhitectură de masă, şi anume industrializarea. Preluând modelul industrial care transformase produsele manufacturiere în produse de serie mare, acestea devenind accesibile unui public din ce în ce mai larg, Modernismul încearcă la scară mare producţia de locuinţe sociale identice, ca unică soluţie pentru rezolvarea crizei locuinţelor din mediul urban, fără a chestiona nevoia însăşi de industrializare a oraşelor. Practic, arhitecţii modernişti au căutat metoda rezolvării unei probleme, în loc să-şi concentreze atenţia şi creativitatea pe necesitatea rezolvării problemei, ori pe realitatea problemei. Astfel, problema nevoii de locuinţe în mediul urban a primit rezolvarea cartierelor de locuinţe sociale, menite să fie ocupate şi folosite de „omul unidimensional” al lui Marcuse.
Filosoful german al Şcolii de la Frankfurt influenţează decisiv mişcările pentru libertăţi din anul 1968 şi legitimează, prin scrierile lui, ideea de revoluţie pentru obţinerea unor noi forme de libertate (Châtelet, Pisier; 1994: 586). Folosind „raţiunea critică”, Marcuse se distanţează de pesimismul Şcolii de la Frankfurt, subliniind importanţa de nu renunţa la ideea conceperii unei societăţi mai bune, oricât de utopic ar fi acest demers. În eseul Toleranţa represivă, scris în 1965 şi dedicat studenţilor săi de la facultatea din Brandeis, Marcuse afirmă că „a aminti şi a păstra posibilităţile istorice care par să fi devenit utopice sunt datoria şi sarcina intelectualului” (1969, trad. a.). Este exact fitilul aprins de care aveau nevoie mişcările studenţeşti din perioada evocată.
A doua jumătate a secolului al XX-lea pune în lumină o caracteristică sumbră a Modernismului, derivată din afilierea acestuia la progres şi nu la o ideologie proprie: pactul comunist. Preluând toate erorile de sistem ale marxismului5, precum şi violenţa suprimatoare a leninismului, arhitectura comunismului est-european a acceptat să se întemeieze pe distrugere, demolare şi confiscarea proprietăţii private.
Marcuse face critica sistemelor totalitare, atât de la stânga (comunismul, leninismul), cât şi de la dreapta (liberalismul utilitarist), privindu-le prinlentila a ceea ce au produs ambele, şi anume „omul unidimensional”: conformist, alienat şi cu nevoi false, create fie de un aparat ideologic, fie de consumerism.
Alături de Baudrillard, Derrida şi Lyotard, Michel Foucault a denunţat totalitarismul discursului universalist al Modernismului, a demascat falsul conceptului de adevăr universal valabil, pledând pentru adaptarea metodelor la diversitatea existenţei umane şi punând accentul pe înţelegere, mai degrabă decât pe convertire. Poziţia de izolare a filosofilor francezi nu a constituit însă un suport pentru arhitectura participativă, care avea nevoie de o filosofie orientată spre acţiune şi schimbare socială, susţinere pe care avea să o găsească în anii 1960 la Marcuse şi Habermas şi, începând cu anii 1980, în teoriile dreptăţii ale lui Rawls şi în comunitarismul lui Sen, Dworkin, Walzer, Taylor şi Sandel.
Bruno Zevi, fascinat de arhitectura organică pe care Wright o făcea în America şi, influenţat de Marcuse, de la care preia conceptul de unidimensionalitate a lumii contemporane, se revoltă împotriva noului dogmatism al Stilului Internaţional şi notează, în 1981: „Astăzi, asistăm la o serie de fenomene în domeniul «demasificării», la un refuz al unidimensionalului, al nevrozei generate de căutarea sistematică a productivităţii, un refuz al repetiţiei și al monotoniei abrutizante a muncii, al separării dintre activitatea intelectuală şi cea manuală. Căutându-şi cu disperare propria identitate, omul recuză concepţiile monolitice şi modelele unitare de comportament, dorindu-şi să fie în acelaşi timp producător şi consumator, aspirând la împletirea muncii cu jocul, a abstractului cu concretul, a obiectivului cu subiectivul. Al treilea stadiu al istoriei este deja anunţat prin sintagmele self help şi do it yourself”6 (Zevi; 2000: 5).
La fel ca Pyotr Kropotkin, Howard, Unwin, Mumford şi Ward, Zevi elogiază burgul medieval din punctul de vedere al exercitării libertăţii creatoare şi, criticând Modernismul din interior, postulează: „casa standardizată şi arhitectul demiurg sunt de acum înainte noţiuni anacronice” (ibid.), utilizatorul dorind „să participe la proiect din mediul în care trăieşte, vrea să-i fie autor sau, măcar, coautor”(ibid.). Importanţa lui Zevi pentru arhitectura participativă este mare, mai ales sub aspectul preluării din Modernism a ceea Modernismul a dobândit faţă de Clasicism, şi anume „libertatea creatoare” a arhitectului.

Gândirea fondatoare europeană

În 1958, artistul austriac Friedensreich Regentag Dunkelbunt, cunoscut doar ca Hundertwasser, deschide seria, la doar 30 de ani, cu Manifestul mucegaiului împotriva raţionalismului în arhitectură7, un text la limita dintre pamflet şi manifest, în care acuză privarea omului contemporan de capacitatea de a construi el singur pentru el însuşi, pentru că „situaţia tangibilă şi materială de nelocuit a slum-urilor este preferabilă situaţiei morale de nelocuit a arhitecturii utilitariste şi funcţionaliste”(op. cit.). Hundertwasser denunţă trei tare ale producţiei de locuinţe, în special colective, asemuite unor cuşti prismatice pentru pui sau iepuri:

arhitectul nu are niciun fel de relaţie cu viitorii utilizatori, proiectând pentru cetăţeanul mediu, extras din statistici;
constructorul nu mai are nicio legătură de ordin creativ sau afectiv cu construcţia, întrucât, dacă ar dori să-şi manifeste ingeniozitatea prin abatere de la proiect, ar fi sancţionat, şi asta doar în cazul în care i-ar păsa vreun pic de felul în care va arăta sau va funcţiona clădirea, ceea ce nu se întâmplă pentru că nu construieşte pentru el;
utilizatorul este doar consumator, nu are nicio legătură cu spaţiul pe care îl ocupă şi care îi este străin (ibid.).
Refacerea triadei arhitect-constructor-utilizator şi, eventual, unificarea lor în una şi aceeaşi persoană devin un act de restituţie morală împotriva vandalismului funcţionaliştilor (ibid.). O să observăm prezenţa aceleiaşi idei la Hassan Fathy şi Christopher Alexander.

În completarea manifestului din 1959, Hundertwasser dă câteva exemple de arhitectură care întruchipează libertatea pozitivă de a construi, adică autonomia: construcţiile lui Gaudi din Barcelona, cartierele sărace de la periferia oraşelor, locuinţele ţărăneşti sau primitive, locuinţele ilegale, auto-construite, din America, locuinţele lacustre şi locuinţele din bărci, proiecte de anarhitectură ale lui Lucien Kroll şi Christian Hunziker.
În 1960, arhitectul olandez de numai 32 de ani John Nicholas Habraken deschide seria lucrărilor teoretice care fundamentează arhitectura participativă şi îi formulează conceptele, publicând Dragers en de Mensen (Suporturi şi oameni, trad. a). În 1967, Martin Pawley, una din cele mai autorizate voci în comentariul arhitectural european, publică în Interbuild Arena articolul Barăcile perfecte şi revoluţia structurilor suport (trad. a.) şi, foarte curând, o traducere neoficială în engleză a textului original olandez, legată cu spirală, a început să circule printre cei interesaţi să afle ideile cuprinse în articolul lui Pawley. Acesta, încă din paragrafele de început, anunţa că tocmai când locuinţa de masă devenise un bun accesibil tuturor, un tânăr arhitect olandez, John Habraken, are curajul să spună că un astfel de bun este, de fapt, un rău al lumii contemporane. Mai mult decât atât, el propune şi schimbarea care trebuie făcută. Observăm filiaţia ideii lui Hundertwasser cu privire la preferința pentru barăci în detrimentul arhitecturii funcţionaliste, idee care va apărea cel mai pregnant la Turner.
Tot Pawley publică în 1970 un articol răsunător în Architectural Design, intitulat Locuirea în masă: Strădania disperată a gândirii pre-industriale de a obţine echivalentul producţiei de masă (trad. a.). Cu această ocazie, Pawley consolidează ideea de suport/asistare (support) în literatura de specialitate anglo-saxonă.
Abia în 1972 este publicată o traducere oficială în engleză de către Architectural Press din Londra, cu titlul schimbat: Structuri Suport, o alternativă la locuirea în masă (trad. a.), iar acest interval de 12 ani, între prima apariţie şi traducere, vorbeşte de la sine despre modul în care viziunea cărţii depăşea potenţialul de înţelegere şi acceptare al epocii.
De fapt, cartea lui Habraken a parcurs exact traseul unei locuinţe informale care, abia după ce este construită şi validată de ani de utilizare, dobândeşte autorizările necesare: numai după ce a fost recunoscută informal prin multiplicare şi circulaţie informală (lipsindu-l, ce-i drept, pe Habraken, de drepturi de autor, dar, în acelaşi timp, asigurându-i o notorietate europeană), cartea a fost tradusă oficial într-o limbă de circulaţie mondială.
În lucrarea sa Structurile suport, Habraken enunţă câteva principii fundamentale ale arhitecturii participative:
Implicarea beneficiarilor în procesul proiectării este o necesitate;
Criza locuinţelor sociale derivă din neadecvarea metodei la utilizator: „maşinăria oarbă” a statisticilor şi analizelor macroeconomice pierde din vedere individul şi nevoile sale;
Expresia unei locuinţe este dată de suma activităţilor pe care aceasta le face posibile;
Utilizatorii trebuie să aibă nu numai proprietate asupra locuinţei, ci şi posesie. Mediul construit oferit utilizatorilor trebuie să fie capabil de reînnoire;
Noţiunea de locuinţă este în întregime subiectivă şi nu este dată de o formă oarecare;
Locuinţa este un act, nu un produs, iar utilizatorul nu trebuie să devină un „consumator de locuinţă”8;
Relaţia dintre utilizator şi mediul construit trebuie să fie o „relaţie naturală”.

Lucrarea lui Habraken trebuie privită prin lentila momentului când a apărut, în contextul avangardei anilor ’60, ceea ce explică încrederea oarecum naivă a autorului în industrializare şi în designul industrial. Să nu uităm că în 1957 a fost lansat primul satelit. Dar importanţa lucrării nu constă în viziunea arhitectului de a pune în practică structurile suport, ci în discursul extrem de articulat prin care critică producţia de locuinţe sociale şi în ideea promovării utilizatorului în câmpul creaţiei arhitecturale, fiind, prin aceasta, documentul programatic al arhitecturii sociale participative.
Revenind la perioada publicării Structurilor suport, Aldo van Eyck afirmă, în 1969:
„În locul disconfortului mizeriei şi confuziei, am dobândit plictiseala igienei. Mahalaua a dispărut… dar ce a înlocuit-o? Nimic altceva decât kilometru după kilometru dintr-un nicăieri organizat şi nimeni care să simtă că «este cineva locuind undeva». Nu a mai rămas niciun microb, dar fiecare cetăţean este un pion dezinfectat pe tabla de şah, fără nicio provocare, duel sau dialog. Mahalaua a dispărut, dar iată apărând mahalaua sufletului” (Mathew; Tiesdell; 2007: 213).

Împotriva determinismului modernist se ridică şi Giancarlo De Carlo care, în ambianţa revoltelor studenţeşti din America şi Europa anilor 1960, evidenţiază nevoia exprimată a studenţilor-arhitecţi de a practica o arhitectură care să nu fie „de clasă, ori rasistă, violentă, represivă, alienantă, specializantă sau totalitară” [2005 (1969): 4], de a schimba rolul arhitectului în societate, de a democratiza profesia plecând de la ambiguitatea rolului arhitectului în societate. Într-adevăr, în diferite perioade istorice, rolul arhitectului a fost fie de mare preot, în Egiptul Antic, fie de prim-constructor, în Grecia Antică, Evul Mediu şi Renaştere. Dar în toate perioadele istorice, arhitectul s-a aflat în zona puterii, din moment ce arhitectura presupune materiale, teritoriu, finanţare şi, mai presus de toate, autoritatea de a acţiona. Cu timpul, aservită într-un fel sau altul puterii, profesia de arhitect s-a specializat în căutarea de soluţii formale şi tehnologice, renunţând la motivaţie şi consecinţe, arhitecţii mulţumindu-se să răspundă la întrebarea „cum construim”, evitând întrebarea fundamentală „de ce” (Ibid.: 5).

Manifestul arhitectului italian Publicul arhitecturii9, apărut în 1969, reia temele importante enunţate de Habraken în 1960, dar le priveşte prin prisma relaţiilor de putere. În timp ce Habraken constată doar criza producţiei de locuinţe sociale şi încearcă să o rezolve prin tehnică, adică prin structurile suport, De Carlo merge la esenţa ideologică a arhitecturii şi afirmă răspicat că numai o mutaţie fundamentală în ideologia profesiei poate antrena o schimbare a calităţii produsului arhitectural.
Operând însă doar cu binomul arhitect-utilizator, De Carlo elimină din discurs puterea, adică finanţatorul sau autoritatea locală şi, din acest punct de vedere, se poate spune că viziunea lui este una idealizată. Privind manifestul său prin prisma practicii de arhitectură participativă desfăşurate până în prezent, pot spune că arhitectul trebuie să devină un catalizator al relaţiei dintre grupul aflat în sărăcie şi autoritatea care doreşte să rezolve problema cadrului construit necorespunzător pe care grupul îl utilizează.
Cuplul arhitect-utilizator trebuie privit critic şi dintr-un alt punct de vedere. Nu întotdeauna utilizatorul este capabil să-şi exprime nevoile. Din dialogul cu arhitectul, ambii pleacă îmbogăţiţi, iar proiectarea participativă are şi rolul de a educa grupuri supuse la privaţiuni, inclusiv lipsite de o educaţie adesea elementară. Pentru că altfel, dacă libertatea individuală de a construi nu produce o unitate a discursului constructiv, atunci avem de-a face cu fenomenul promovat de Lucien Kroll anarhitectură, adică o exacerbare a libertăţii pozitive de creaţie.
Terminând critica Modernismului, privit ca fenomen „situat” în sistemul de putere existent şi pactizând cu acesta, De Carlo se concentrează pe ce este de făcut pentru ca arhitectura să-şi redobândească rolul de a asigura nevoia fundamentală a oamenilor, a utilizatorilor, pentru spaţiul fizic organizat. O adevărată metamorfoză trebuie să se petreacă la nivelul practicii arhitecturii, antrenând noi comportamente. Dihotomiaarhitect-utilizator trebuie abolită, în sensul în care arhitectura trebuie să renunţe la rolul autoritar normativ-prescriptiv şi utilizatorul la pasivitate; proiectarea, execuţia şi utilizarea trebuie să fie feţe ale aceluiaşi proces. Arhitectura va înceta să fie o formă de represiune, înţelegând prin aceasta forţarea utilizatorilor de a accepta modele de locuit create în laboratoarele lui existenzminimum10.
Manifestul lui De Carlo, în ciuda criticilor pe care o perspectivă istorică şi practică asupra fenomenului le îndreptăţeşte, are meritul uriaş de a pune bazele democratice ale proiectării participative, singura formă de a practica arhitectura capabilă să ofere un răspuns adecvat la problema locuirii în sărăcie extremă. Se poate observa în discursul anti-putere al lui De Carlo o filiaţie a ideilor anarhiste ale lui Colin Ward, pe care acesta le expusese deja în cadrul întâlnirilor pe care cei doi le avuseseră.
Arhitectul britanic Rod Hackney dobândeşte notorietatea în 1973 când, după achiziţionarea unei case în Macclesfield cu doi ani înainte, află că, împreună cu alte 300 de locuinţe din vecinătate, aceasta urmează a fi demolată. Hackney organizează un protest comunitar în urma căruia 34 de familii obţin subvenţii pentru reabilitare. Lucrările de reabilitare a celor 300 de locuinţe se desfăşoară pe o perioadă de trei ori mai scurtă decât ar fi durat construirea unui număr egal de apartamente, conform afirmaţiilor arhitectului; de asemenea, costă de trei ori mai puţin. În 1975, Rod Hackney este premiat cu Good Design Award de către Departamentul Mediului (Hall, 1999: 309). Activitatea sa ulterioară constă într-un advocacy bine focalizat pe instanţele legislative, reuşind să modifice Legea Locuinţei din 1974 în direcţia măririi fondurilor alocate regenerărilor urbane realizate de către comunităţi, împreună cu arhitecţi. „În anii ’60, noi, arhitecţii, am mers pe o cale complet greşită. Arhitectura comunitară ne va ajuta să restituim integritatea profesiei de arhitect (…)” (ibid.: 310).
Exemplul lui Hackney a generat o intervenţie participativă experimentală în Liverpool, soldată cu un succes social, iar la RIBA este înfiinţat Community Architecture Group. În 1986, Hackney devine preşedinte al RIBA şi, ulterior, preşedintele Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor şi aduce, astfel, arhitectura participativă în atenţia organismelor profesionale şi academice din întreaga lume, promovând-o ca pe „arhitectura politică a epocii postindustriale” (ibid.: 311).
La cinci ani de la mişcările studenţeşti din 1968, Bruno Zevi operează o codificare a „limbajului democratic” (69) al arhitecturii prin lucrarea sa Il Linguaggio moderno dell’architettura şi militează, în spiritul lui Adorno şi Marcuse, pentru coborârea arhitecţilor „în slum-uri, în bidonville-uri, favelas şi barriadas” (52). Arhitectul italian propune şapte „invarianţi” care reprezintă libertăţi de creaţie obţinute de Modernism, dintre care patru interesează în mod deosebit arhitectura participativă: inventarul, asimetria ca disonanţă, „spaţiul temporalizat, trăit, utilizat social, apt să primească şi să pună in valoare evenimentele” (40) şi reintegrarea edificiu-oraş-teritoriu, meniţi să asigure „codul genetic” al unei arhitecturi democratice, împotriva „aproximărilor umaniste şi a fenomenelor represive” (47).
John F. Charlewood Turner s-a născut la Londra în 1927. A studiat arhitectura la Architectural Association (AA) School of Architecture din Londra, pe care a absolvit-o în 1954. Între 1957 şi 1965 a locuit în Peru, unde a dezvoltat programe de housing pentru agenţii guvernamentale. Între 1965 şi 1973 a locuit în Cambridge, Massachusetts, şi a predat la MIT şi universitatea Harvard în cadrul departamentelor de Studii şi Planificare Urbană. În 1973 s-a mutat la Londra, unde a predat la AA School şi la Colegiul Universitar pentru Studiul Mediului. În prezent conferenţiază în toate colţurile lumii şi este extrem de cunoscut prin prisma celor trei legi ale lui Turner care sintetizează viziunea lui socială, economică şi psihologică, sistematizate de Colin Ward:
Când oamenii nu au nici controlul, nici responsabilitatea construirii locuinţelor, mediul construit al acestora poate deveni o barieră împotriva împlinirii lor personale şi o povară pentru economie.

Importanţa locuinţei nu constă în ceea ce este, ci în ceea ce face pentru vieţile oamenilor11.
Defectele şi imperfecţiunile locuinţei tale sunt mult mai tolerabile dacă ţi se datorează ţie decât dacă se datorează altora.
Deja, în 1952, Turner se întâlneşte la Veneţia cu Colin Ward, Giancarlo De Carlo şi Pat Crooke pentru a discuta problemele arhitecturii locuinţelor sociale, iar în 1976 şochează lumea academică a arhitecţilor şi economiştilor prin publicarea cărţii Housing by People, housing, locuire, programe de locuire făcute de oameni, pentru oameni. Noutatea abordării lui Turner constă în aceea că el este nu numai arhitect, dar şi un filosof al locuirii care inversează standardele obişnuite de analiză şi obiectivizare. De altfel, la momentul publicării, arhitecţii au întâmpinat cu reticentă experienţa peruviană a lui Turner, câtă vreme urbanismul britanic exportase vreme de un secol modele, dar nu importase, încă, niciunul. Dar Turner aduce din Peru conceptul de utilizator-autor şi pune în criză, prin scrierile sale, tocmai mecanismul dominant şi atotstăpânitor al locuirii în masă. În plus, scrierea lui vine din experimentarea slum-ului şi favellei şi, paradoxal, demonstrează că un adăpost improvizat poate fi mai util decât o locuinţă nouă, conform „standardelor”.
Importanţa lucrării lui John Turner pentru eseul de faţă este foarte mare din cel puţin două puncte de vedere:
Este rodul activităţii practice a arhitectului şi este un demers profund ancorat în realităţile programelor de construire de locuinţe sociale din zonele unde acestea sunt derulate pe scară largă.
Lucrarea se referă la mediile construite în sărăcie extremă, din Peru şi Mexic, furnizând o privire din interior asupra fenomenului şi mutând perspectiva: punctul de vedere al autorităţilor centrale şi locale, producătoare de locuinţe ce pot fi opresive, este înlocuit de punctul de vedere al utilizatorilor, al producătorilor de adăposturi improvizate, dar sustenabile.
Turner introduce în teoria arhitecturii sociale participative o serie de binoame antinomice, menite să sublinieze apartenenţa acestora la paradigme teoretice opuse: opresiv versus suportiv, prescriptiv versus proscriptiv, heteronom versus autonom12. Locuinţa, indiferent cât de modestă, trebuie să fie suportivă, adică să susţină viaţa şi activităţile familiei. Dimpotrivă, o locuinţă scumpă poate absorbi bugetul familial, deturnându-l de la satisfacerea nevoilor familiale către plata impozitelor, taxelor, utilităţilor. În acest caz, ea devine opresivă. Regulamentele care trebuie să fie aplicate locuinţelor sociale trebuie să lase utilizatorilor libertatea modificării acestora, în anumite limite. Astfel de regulamente proscriptive asigură libertatea de utilizare, sau posesia, pentru a folosi termenul explicat de Habraken. În sfârşit, autonomia mediului construit trebuie încurajată, în detrimentul heteronomiei impuse de o autoritate.
Influenţat de teoria structurilor suport a lui Habraken, Nabeel Hamdi este arhitectul britanic care proiectează şi construieşte în Camden, Londra, ansamblul rezidenţial Adelaide Road Estate în 1979. Unul dintre pionierii arhitecturii sociale participative, Hamdi este, poate, cel mai prolific teoretician al fenomenului, preluând contribuţia teoretică de la mijlocul anilor 1980 şi aducând-o până în prezent. Hamdi sintetizează gândirea fondatoare a arhitecturii sociale participative şi o organizează în ceea ce denumeşte „paradigma susţinătoare” concentrată pe crearea cadrului producerii unui mediu construit adecvat şi fundamental opusă „paradigmei furnizoare”, axată pe controlul construirii şi profitul obţinut ca o consecinţă a exercitării acestuia.
Hamdi creează un tabel comparativ al celor două paradigme13, în care poziţionează obiectivele, metodele, produsele şi factorii cheie care intervin în fiecare din cele două sisteme teoretice. Dacă obiectivele paradigmeifurnizoare converg spre control, creştere economică obţinută prin producţie, centralizare şi sectorializare, paradigma furnizoare propune alocare de resurse, folosirea resurselor existente, susţinerea iniţiativelor şi economiei locale, politici publice de ocupare pentru rezidenţi. Totodată, Hamdi militează pentru revitalizarea zonelor sărace existente, slum upgrade, mai degrabă decât demolarea lor şi construirea unora noi, preluând, aşa cum vom vedea, gândirea lui Jane Jacobs.
În România, Augustin Ioan publică în 2005, în format electronic accesibil oricui, Manifestul Poverist, în care propune o arhitectură participativă pentru comunităţi dintr-o perspectivă creştină (Ioan, 2005: 7, art. 15), unică în câmpul studiat, după ştiinţa mea şi, prin aceasta, cu atât mai valoroasă. Arhitectul român militează pentru voluntariat: „Zeciuiala datorată plătiţi-o în proiectare pentru comunitate” (ibid., art. 16), întemeindu-şi discursul, la fel ca Alasdair MacIntyre, pe morala creştină, capabilă să ofere norme comune fără a anihila libertăţile individuale. Florin Biciuşcă publică Manifestul Poverist ca preambul al cărţii sale Experimentul Căţelu.

Contextul dobândirii drepturilor civile în America

„Toate valorile arhitecturii trebuie să fie valori umane, altfel n-au nicio valoare.” (Frank Lloyd Wright)
Critica locuirii de masă apăruse şi în America aproape concomitent cu cea de pe bătrânul continent. Exponentul său principal este tânărul jurnalist şi fotograf al poliţiei, Jacob Riis. Emigrant danez, Riis publică în 1890 cartea Cum trăieşte cealaltă jumătate, pe care o ilustrează cu un bogat şi emoţionant material fotografic14. Riis identifică problemele majore generate de mahalale şi creionează o analiză urbană a fenomenelor de imigraţie, supraaglomerare şi delincvenţă.
În 1894 se estima că trei din cinci newyorkezi locuiau cu chirie în imobile precum cel exemplificat de Riis, cu un procent de ocupare a terenului de peste 80%. Bariera lingvistică, sărăcia şi supraaglomerarea generau o imobilitate a chiriaşilor, un „prizonierat” (Hall; 1999: 51). În condiţiile speculei imobiliare, au proliferat clădirile de tip halteră, care propuneau un design „optimizat”, cu 10 camere din 40 ventilate pe curţile de lumină centrale (de unde şi referința la „halteră”), acestea fiind, de altfel, rezultatul unui concurs de arhitectură din 1879 (ibid.: 52, 53). Abia în 1901, a doua comisie de evaluare a locuirii din New York a interzis locuinţele colective de tip halteră, iar acest lucru a fost posibil prin eforturile şi abnegaţia tânărului secretar de comisie Lawrence Veiller15.
În anii 1920, urbanismul american se dezvoltă în două direcţii opuse din punct de vedere social. Prima, de extindere urbană şi de creare a unor sateliţi deserviţi de căi ferate, cu un nivel ridicat de confort. A doua direcţie propune zonarea urbană, având rolul enclavizării pungilor de sărăcie din intravilan sau eliminarea lor în exteriorul oraşelor, dar nu în sateliţii grădină. Este un urbanism cu un nivel extrem de ridicat de control, exercitat cu pragmatism sub sloganul „Urbanizarea se plăteşte” (ibid.: pag. 79).
În lumea nouă, ideea de arhitectură participativă a apărut doar endemic în prima jumătate a secolului al XX-lea, iar unul dintre practicanţii acesteia avant-la-lettre a fost chiar Frank Lloyd Wright. Deşi viziunea sa referitoare la Broadacre City din anii 1930, care încerca rezolvarea supraaglomerării printr-o dispersie infinită a locuitorilor în teritoriu, a fost considerată utopică şi romantică, iar ultima sa scriere din 1958, The Living City, a fost primită cu scepticism de critica de specialitate, ideile sale referitoare la o arhitectură organică, democratică şi descentralizată au influenţat generaţiile următoare de arhitecţi. Mult mai consistentă decât opera sa teoretică, practica sa de arhitectură a început să plaseze arhitectura participativă în câmpul posibilului prin crearea unor tipologii de locuinţe ieftine, uşor de realizat de către beneficiari şi organice, adică posedând potenţial de creştere şi dezvoltare: locuinţele usoniene16.

În 1945, Wright publică volumul Când democraţia construieşte17, în care critică gregaritatea locuirii urbane, în care „din ce în ce mai neajutoraţii cetăţeni” trăiesc o „viaţă cu chirie, într-o lume cu chirie” condamnaţi să locuiască în clădiri „proiectate prosteşte” (1945: 2, 3).
Este deja evident că viaţa modernă trebuie să beneficieze de mai mult spaţiu şi lumină, de o mai mare libertate de mişcare şi de o mai mare libertate generală în practica ideală a ceea ce numim civilizaţie. Un nou spaţiu-concept este necesar. Este evident că am ajuns la ceea ce numim arhitectură organică: arhitectura democraţiei. (…) Când omul construieşte pentru sine, el îşi construieşte viaţa, îşi construieşte societatea (…) Cetăţeanul Usonian (…) trebuie să abandoneze ideea că banii plus autoritatea pot să conducă lumea; trebuie să aibă convingerea că ideile plus munca pot şi vor conduce lumea (ibid.: 6, 7).
Wright militează pentru subordonarea ideilor de bani, proprietate şi guvernare ideii de fiinţă umană. Descentralizarea şi schimbarea scării la care se proiectează trebuie înfăptuită de „interpretul esenţei umanităţii, adică de arhitectul creator” (ibid.: 40), iar locuinţa usoniană răspunde la nevoile sociale ale indivizilor şi oferă capacitatea manifestării acestora. Arhitectura organică oferă posibilitatea „exprimării sinelui”, înţelegând prin aceasta „rezultatele individualităţii adevărate şi nu doar idiosincraziile personale înlăuntrul unei gloate” (ibid.: 49).
Realizarea, începând cu anii 1930, a locuinţelor usoniene şi scalarea proiectului la nivel social şi comunitar în 1947, odată cu construirea a nu mai puţin de 50 de locuinţe în Pleasantville, New York, au dovedit capacitatea geniului lui Wright de a intui şi aplica o sumă de concepte care aveau să se decanteze două decenii mai târziu în America, dar şi în Europa, prin Bruno Zevi.
Din punct de vedere teoretic, înţelegând prin aceasta conturarea unei paradigme noi şi aplicarea acesteia în practică, arhitectura participativă apare în America în contextul luptei pentru drepturi civile din anii 1960, emancipării femeilor şi mişcărilor pacifiste (Sanoff; 2000: 2). Mişcările anti-sărăcie, bazate pe dreptul fundamental la un trai demn, au generat adoptarea de către preşedintele american în exerciţiu, Lindon Johnson, a Actului de Oportunitate Economică, în 1964, în cadrul căruia a funcţionat Oficiul de Oportunitate Economică, organism însărcinat cu administrarea fondurilor federale împotriva sărăciei. Chiar dacă iniţiativa legislativă, numită popular Războiul contra sărăciei18, nu a reuşit să devină populară, iar cheltuirea fondurilor nu a adus şi bunăstarea, meritul principal al Actului a fost oferirea suportului instituţional pentru organizaţii de dezvoltare comunitară care şi-au continuat activitatea şi după încetarea programului guvernamental în 1996, de către Bill Clinton.
Cunoscut sub numele de Model Cities, programul de revitalizare a fondului construit sărac a început în 1966 şi presupunea o activă implicare a cetăţenilor în deciziile planificării urbane, prin intermediul unei structuri locale, numite Community Development Agency.
Una dintre personalităţile exponenţiale pentru perioada respectivă este Saul Alinsky, considerat poate cel mai eficient organizator comunitar în plan mondial. Inspirat de doctrina neomarxistă a lui Gramsci, Alinsky plasează lupta pentru drepturi cetăţeneşti în câmpul războiului, al luptei de clasă. Cei ce au nu vor ceda niciodată puterea celor ce nu au decât prin luptă, spune Alinsky şi, consecutiv, singura modalitate de a veni la putere este războiul. Foarte aplicat, Alinsky scrie, în 1971, Regulile pentru radicali, lucrare în care îşi sintetizează gândirea, un Principele răsturnat în care nu este vorba, ca în textul machiavelic, despre cum cei la putere pot şi trebuie să o păstreze, ci despre cum cei ce nu o au pot şi trebuie să o dobândească. Asimilate adesea unui discurs comunist, ideile lui Alinsky au devenit un cult în SUA, fiind preluate de Jane Jacobs şi Robert Goodman, iar în contemporaneitate de Hilary Clinton şi chiar de Barack Obama19. Din punctul de vedere al cercetării de faţă interesează metodele lui Alinskyde organizare comunitară, care au fost preluate de arhitecţi precum Paul Davidoff, Christopher Alexander, John Mutlow, Juan Diaz Bordenave, Samuel Mockbee, Andrew Frear, Brian Bell etc.

Gândire fondatoare americană

În 1961, scriitoarea Jane Jacobs publică Viaţa şi moartea măreţelor oraşe americane, ce avea să influenţeze decisiv generaţii întregi de arhitecţi şi urbanişti americani, creând o atitudine faţă de metropolă pe care Wolf von Eckardt o numeşte „jane jacobism” (1967: 45). Deşi fără studii de arhitectură, Jacobs reuşeşte nu numai o radiografie precisă, dar şi o critică tăioasă a oraşelor americane, demonstrând cu statistici falsitatea conceptelor care au stat la baza proiectării metropolelor secolului al XX-lea20. Apărută ca o reacţie la urbanismul opresiv al comisarului lucrărilor publice al New York-ului, Robert Moses, şi demolărilor de cartiere pe care acesta le-a întreprins pentru crearea de autostrăzi şi parcări, precum şi la tendinţa generală din urbanismul american al vremii de a crea întinse periferii capabile să preia populaţia strămutată din cartierele sărace din centrul oraşului, desfiinţate şi transformate în parcuri, lucrarea lui Jacobs, sintetizând activismul autoarei împotriva gesturilor urbane totalitare, rezistă timpului prin adevărurile general valabile exprimate cu privire la oraş. Construindu-şi argumentaţia pas cu pas, Jacobs porneşte de la analiza obiectivă a unor criterii uşor cuantificabile (siguranţa, de exemplu, evidenţiată de rapoartele poliţiei) şi ajunge, treptat şi metodic, la cauzele lipsei de satisfacere a acestora de către noile cartiere rezidenţiale, pentru ca, la final, să furnizeze şi metoda de intervenţie urbană: arhitectura participativă.
În 1961, Jane Jacobs era deja una dintre cele mai autorizate voci ale comentariului critic de arhitectură, fiind editor asociat al revistei Architectural Forum, începând cu 1952. Din această poziţie, Jacobs a observat atent metoda prin care proiectarea urbană era transpusă în realitate, mai ales în relaţie cu aşa-numitele asanări sau revitalizări urbane, iar editorialele sale denunţau urâţenia noilor cartiere, uniformitatea acestora, lipsa de perspectivă pe care locuinţele sociale noi o aduceau, precum şi lipsa de fundament economic real al unor astfel de intervenţii.
Jane Jacobs revitalizează ideea de stradă tradiţională, deservind un ţesut urban validat de evoluţia istorică, militând atât împotriva supra-densificării propuse de Le Corbusier, care abolea strada în favoarea avioanelor, cât şi împotriva densităţii minimale, promovate de Wright, care transforma strada doar în circulaţie auto.
Separarea funcţională a Chartei de la Atena trebuie înlocuită, în viziunea lui Jacobs, de dezvoltarea multifuncţională, indispensabilă vieţii urbane şi vitalităţii comunitare. Alternativa la cartierul-dormitor, care concentrează oamenii pe verticală, îi privează de servicii indispensabile şi îi împresoară cu ample spaţii verzi, făcând imposibilă comunicarea dintre două comunităţi învecinate, având densitatea de locuire controlată prin imposibilitatea oricărei extinderi spaţiale, este locuirea densă, hibridizată de alte funcţiuni necesare şi conectată de strada animată şi vibrantă. Densitatea mare nu este un pericol câtă vreme există spirit comunitar şi viaţă în afara locuinţei.
Jacobs militează pentru implicarea comunităţilor în sistemul decizional care antrenează schimbări majore pentru acestea şi recomandă proiectarea inductivă, care pleacă de la situaţii locale şi concrete; proiectarea deductivă, specific modernistă, trebuie abandonată pentru caracterul ei totalitar.
În articolul său din 1965, intitulat Advocacy şi pluralism în proiectare, avocatul şi arhitectul Paul Davidoff pune problema eticii în arhitectură: „Un arhitect trebuie să încerce să mărească oportunităţile pentru toţi oamenii şi, recunoscând responsabilitatea socială, să proiecteze pentru nevoile grupurilor şi persoanelor dezavantajate; el trebuie să grăbească amendarea politicilor, instituţiilor şi deciziilor care militează împotriva unor astfel de obiective” (citat în Sanoff; 2000: 4).

Preluând modelul de advocacy prin proiectare, adică de susţinere argumentativă a unor soluţii urbane multiple, în Statele Unite au apărut numeroase Centre de Design Comunitar (CDC) animate de arhitecţi care au îmbrăţișat ideologia participativă în detrimentul celei normative şi care au reprezentat grupurile dezavantajate în raport cu autorităţile. Astfel, în 1963 a fost înfiinţat primul CDC din America, şi anume Comitetul pentru Regenerare Comunitară în Harlem, al cărui scop a fost schimbarea politicii urbane segregaţioniste a lui Robert Moses care preconiza izolarea comunităţilor nu prin garduri, ci prin construirea unei autostrăzi în Manhattanul de nord. Condus de Max Bond junior şi format preponderent din arhitecţi, dar și din avocaţi, editori (Richard Hatch, autorul faimoasei antologii The Scope of Social Architecture, prezentată în cadrul cercetării) şi organizatori comunitari, grupul chestionează rolul arhitectului în societate: „Suntem preocupaţi de schimbarea rolului arhitectului. Avem în vedere transformarea arhitectului care reprezintă un client bogat în arhitectul care reprezintă săracii, ca individualităţi şi ca grup de interese” (citat în Tucker; 1969: 265). Comitetul, devenind exponentul multor intelectuali şi artişti americani ai perioadei, milita împotriva marilor dezvoltări din suburbii, lipsite de identitate şi referenţialitate, în care era strămutată populaţia săracă din centrele urbane, ale căror locuinţe erau desfiinţate pentru a face loc parcurilor, parcărilor şi autostrăzilor.
În 1972, pe 15 iulie, la ora 3.32 PM a început demolarea cartierului Pruitt-Igoe, ceea ce l-a făcut pe Charles Jencks să declare această dată ca moment al decesului Modernismului. Lăudată la momentul proiectării, premiată de American Institute of Architects, dezvoltarea urbană a arhitecţilor George Hellmuth şi Minoru Yamasaki din 1951 încerca soluţionarea problemelor sociale prin planificarea raţională bazată pe studiul comportamentului uman, respectând cu fidelitate principiile Chartei de la Atena.
Cartierul a fost construit din fonduri guvernamentale pentru categoriile sărace din St. Louis. Cele 33 de blocuri cu 14 niveluri şi-au deschis porţile în 1956. În mai puţin de 20 de ani au generat atâtea probleme legate de infracţionalitate, insanitate, consum de droguri, încât au fost denumite de sociologul Lee Rainwater „un slum construit şi întreţinut de guvern”21.
Christopher Alexander reia, în anii 1970, ideile lui Frank Lloyd Wright cu privire la construirea locuinţelor de către utilizatori şi le amplifică în proiectul „Cetăţenii reconstruiesc Berkeley”, unde propune „cartiere autonome şi autoadministrate” (Hall, 1999: 295). Arhitectul american de origine germană propune o arhitectură care îşi extrage sevele din ingeniozitatea locală, completată de cea a arhitectului, militează pentru umanitate, pentru o relaţie directă între om şi construcţia locuinţei. Asemeni lui Habraken şi De Carlo, Alexander se revoltă față de aparatul birocratic excesiv care reglementează construcţia de locuinţe şi arată că un astfel de model nici nu este viabil.
În acelaşi an, Richard Sennet afirmă că „eliberând oraşul de controlul preplanificării, oamenii vor ajunge să aibă un control mai bun asupra lor înşişi şi să fie mai receptivi faţă de ceilalţi” (Sennet, 1992: 198). Atât Jacobs, cât şi Sennet şi Alexander exprimă critica la adresa modelului de sus în jos al planificării urbane americane, în care viaţa socială era doar o rezultantă a unor proiecte ce vizau exclusiv raţiuni legate de profit, chiar şi când acestea îmbrăcau forma unor intervenţii sociale, ca la Pruitt-Igoe, bunăoară.
Începând cu anii 1990, arhitectura participativă americană începe să-şi extragă sevele din filosofia comunitaristă şi filosofiile morale care marcau puternic perioada. Teoria dreptăţii a lui Rawls, din 1971, generează teorii care încearcă restabilirea dreptăţii şi echităţii sociale, nu prin prisma unui adevăr universal valabil sau a dreptului natural, aşa cum încercase, fără succes, Modernismul, nici prin prisma dobândirii de drepturi în raport cu sistemul de putere, ci prin lentila drepturilor cu caracter relativ la societatea existentă. Michael Walzer arată că individul este prins în anumite „sfere” în care valoarea aceluiaşi bun este diferită. Ronald Dworkin aratăcă „maximizarea bunăstării” este un principiu de evaluare necesar, potrivit căruia este important dacă indivizii reuşesc să îşi sporească valoarea resurselor (Dworkin, 1980: 191). Amartya Sen merge mai departe, mutând discursul din sfera bunurilor în cea a capabilităţilor individuale, despre care am vorbit în capitolul privitor la sărăcie. Datele personale, intime şi subiective ale fiecărui individ afectează utilizarea bunurilor. Nu repartiţia uniformă a acestora în societate generează dreptatea, ci convertirea acestora în realizări individuale (Nay, 2008: 608).
Succedând teoriilor dreptăţii şi inspirându-se din acestea, filosofia comunitaristă critică sistemul liberal care priveşte societatea ca pe o sumă de indivizi egali din punct de vedere al şanselor22. Michael Sandel arată că indivizii îşi construiesc subiectivitatea în funcţie nu de dreptate, ci de bine. Dreptatea pentru o comunitate nu se poate înfăptui fără definirea prin proiect a binelui comun (Nay, 2008: 615).
Transpuse în arhitectură, aceste concepţii filosofice generează o poziţie angajată a arhitecţilor pentru dreptate socială realizată prin realizarea de proiecte participative în comunităţi foarte sărace, din America sau de pe tot globul.
Acest interval de timp este tributar leadershipului unor arhitecţi ca Samuel Mockbee, Andrew Frear, Brian Bell, Cameron Sinclair, Alejandro Aravena, a căror atitudine faţă de arhitectură a reprezentat şi reprezintă o opoziţie faţă de modul tradiţional de producţie al acesteia, precum şi o mutaţie la nivelul conceperii ei. Într-o perioadă a globalizării şi dezindividualizării, aceşti arhitecţi demonstrează forţa individului. Atunci când acesta este un arhitect care îşi asumă rolul de organizator comunitar, el reuşeşte să schimbe în bine mediul locuit, prin inovare, dăruire şi putere de convingere. Atunci când este un localnic, acesta dovedeşte că poate construi bine, că, deşi de cele mai multe ori marginalizat social, el posedă calităţile şi capacitatea de care societatea are nevoie, dar pe care aceasta le respinge din cauza stereotipurilor ori prejudecăţilor. Mai mult decât atât, prin arhitectură el reuşeşte împlinirea capabilităţilor sale.
În anul 2000, grupul de arhitectură participativă Design Corps din Pennsylvania, condus de profesorul Brian Bell, organizează la Universitatea de Arhitectură Princeton o conferinţă intitulată sugestiv „Structuri ale incluziunii: proiectând pentru cei 98% care nu au arhitect”. Manifestul conferinţei afirmă că „(…) milioane de oameni trăiesc fără a beneficia de un design de calitate, neavând nicio contribuţie la crearea spaţiilor pe care le folosesc zilnic. Astfel, designul de calitate rămâne rezervat doar celor cu bani şi putere care îşi permit să plătească onorariul tradiţional. Pe măsură ce arhitectura evoluează către noi tehnologii, practicanţii ei trebuie să continue tradiţia susţinerii comunităţii, pe care profesia se baza la început” (Pearson, Robbins; 2002: 6).
În toamna lui 2005, 30 de profesionişti – arhitecţi, designeri, experţi şi cadre didactice – s-au reunit la Harvard Graduate School of Design, având ca scop găsirea unor soluţii pentru ca arhitectura să capete o relevanţă crescută la nivelul comunităţilor în domeniile economic, social şi ecologic, punând accentul pe situarea problemelor comunităţilor pe agenda publică. În cadrul întâlnirii, decanul facultăţii de arhitectură din Virginia a pus întrebarea cheie pentru direcţia dezbaterii şi anume cum o mişcare pentru designul comunitar poate să fie inclusă în agenda publică şi cum proiectarea axată pe incluziune socială, identitate culturală şi sustenabilitate poate deveni un obiectiv pentru proiectanţi, practicieni şi factori de decizie politică din câmpul arhitecturii.

Concluzie

În miezul teoriei arhitecturii participative stă libertatea, ca valoare individuală şi colectivă supremă. Acţionând pentru eradicarea sărăciei extreme şi împotriva privării individului de capabilităţile sale (Sen), arhitectura participativă îşi asumă un ideal care urmăreşte egalitatea de şanse împreună cu potenţialul de împlinire a acestora, precum şi incluziunea socială, ca manifestări ale libertăţii în cadrul sistemului filosoficşi formei de guvernare care le ocroteşte: democraţia. Esenţa, nucleul domeniului cercetat este democraţia modernă, filtrată, la nivelul arhitecturii, de Giancarlo De Carlo. Două concepte cheie, venite de la Kropotkin prin Ward şi asociate ideii de libertate sunt exprimate de Turner: libertatea pozitivă, autonomia, privită ca alternativă la heteronomie şi regulamentul proscriptiv, care lasă libertate de acţiune şi nu impune o singură soluţie, opus regulamentului de tip prescriptiv. Sub acţiunea proscripţiei (ce să nu faci), libertatea pozitivă se transformă în libertate de acţiune.
Habraken reliefează necesitatea posesiei individuale, privite ca o capabilitate de a transforma mediul construit, atât prin regenerare, cât şi prin relaţia naturală stabilită între om şi mediu. Locuinţa nu mai este imaginată ca un obiect finalizat odată cu terminarea execuţiei, ci ca proces, libertatea utilizării şi transformării ei de către utilizator generând o nedeterminare asumată a formei care devine expresie a locuirii, generând sentimentul de apartenenţă. În sfârşit, abolirea segregării funcţionale moderniste creează premisele apariţiei unui mediu construit variat şi uman, cu locuinţe suportive şi viaţă urbană comunitară.
Davidoff pune bazele pluralismului şi eticii în oferirea de oportunităţi egale prin arhitectură.
Zevi construieşte un sistem de invarianţi care să poată asigura transpunerea în libertate a fanteziei creatoare a arhitectului care nu se mai închide în obiect, ci se deschide utilizării, însuşirii, modificării.
Hamdi detaliază paradigma participativă, numită de el susţinătoare, şi militează, ca şi Jacobs, pentru acceptarea organicităţii istoriei ca factor de validare a existentului: numai ce este util şi bun rezistă în timp.
Arhitecţii clarifică suma conceptelor care formează teoria arhitecturii sociale participative şi gândesc metode pentru atingerea obiectivelor. Implicarea utilizatorilor în proiectare, locuinţa ca proces, relaţia naturală a utilizatorului cu locuinţa, importanţa posesiei, regenerarea mediului construit asigurată prin regulamente proscriptive, comunitarismul, desegregarea funcţională, autonomia, nedeterminarea, sunt concepte care leagă indisolubil arhitectura de democraţie şi libertatea actului creator de libertatea utilizatorului, dobândită prin creaţie şi însuşirea acesteia. Integrând filosofii ale libertăţii şi acţiunii sociale, conceptele arhitecturii sociale participative îşi extrag sevele în contemporaneitate din liberalismul social, ca doctrină politică şi din comunitarism, ca viziune filosofică.
Arhitectura participativă nu îşi propune doar schimbarea mediului construit şi, eventual, impunerea unui stil, ci schimbarea socială care să genereze o mutaţie în sfera producţiei locuinţelor sociale, pornind de la echitate ca premisă a realizării libertăţilor individuale.
Extras revizuit și completat din lucrarea de doctorat a autorului, cu titlul „Arhipera_Arhitectura socială participativă”, 2013.

© Lorin NICULAE

NOTE
1. Traducerea Laurenţiu Staicu, publicată în Peter Hall, Oraşele de mâine, All, Bucureşti, 1999, p. 29-32.
2. Spre deosebire de Hobbes sau Rousseau, Kropotkin nu consideră omul o fiinţă decăzută şi cu natura coruptă care să facă necesar statul ca autoritate constrângătoare în vederea realizării binelui colectiv. Regăsim aici teza principală a lui Pelagius, condamnată ca erezie cu 1500 de ani înainte.
3. Anarhismul lui Ward, De Carlo şi Turner, care se referă exclusiv la libertatea de a construi, nu trebuie confundat, sub niciun motiv, cu anarhismul violent şi criminal care a îngrozit Europa la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea şi care, pe bună dreptate, a fost reprimat fără ezitare de autorităţi şi respins de societatea civilă (n.a.).
4. Van Eyck, Projekten, 1948-61, p. 89, consultat la http://www.cleandesign05.co.uk

5. Printre erorile de sistem marxiste aş enumera ideile de finalitate istorică, dictatură a proletariatului, violenţă a revoluţiei ca necesitate, abolire a proprietăţii private, de egalitarism funciar etc.
6. „A te ajuta singur şi a face tu însuţi (în engl., în text)”, nota traducătoarei Gabrielei Tabacu, în textul consultat.
7. Hundertwasser, Mouldiness Manifesto Against Rationalism in Architecture, 1958/1959/1964,
8. Se poate observa aceeaşi critică pe care Marcuse o face consumerismului.
9. Comentat pe larg în cadrul anexei 1 a prezentei lucrări (n.a.).
10. Putem constata cu uşurinţă că dezideratul acesta nu s-a întâmplat nici în socialism (unde, în România, spre exemplu, oamenilor le-au fost demolate locuinţele şi au fost strămutaţi forţat în blocuri de locuinţe opresive), nici în capitalism, acolo unde lupta pentru profitul maxim a antrenat coborârea suprafeţelor minime sub minimul prevăzut de lege şi privarea locuinţelor de orice funcţiune care putea fi eludată, din punct de vedere legal. În socialism, „încarcerarea” oamenilor în arhitectură s-a făcut prin cuplul forţă-ideologie. În capitalism, prin presiunea sistemului de creditare. Nouă, românilor, ne-a fost dat să experimentăm ambele sisteme. În România anului 2012, critica relaţiei dintre arhitectură şi putere a lui De Carlo este mai actuală ca niciodată. începând cu descentralizarea administrativ-teritorială, autorităţile publice locale au preluat rolul „Puterii” de dinainte de 1989. La nivel municipal, orăşenesc şi comunal, am asistat la încercări de a rezolva problema grupurilor aflate în sărăcie extremă într-un mod totalitar, prin strămutări forţate în noi condiţii de locuit cu nimic mai bune decât cele la care grupurile vulnerabile aveau acces înaintea intervenţiei autorităţilor locale. Printre cele mai mediatizate sunt iniţiativele primarilor de Constanţa şi Baia Mare de a crea cartiere pentru sărăcime cu condiţii de locuit infame, unde existenzminimum-ul corbusian înseamnă 15 mp pentru o familie formată din doi adulţi şi un copil – la Baia Mare, proiectul iniţial pentru zona Postfunduş.
11. A doua lege este extrasă din cartea lui Turner din 1972, Libertatea de a construi (Freedom to Build, titlul original).
12. Am detaliat aceste concepte în prezentarea detaliată a cărţii lui Turner din cadrul anexei 1 (n.a.).
13. Reprodus în cadrul anexei 1.
14. În original „How the Other Half Lives”.
15. Cu o formaţie multiplă de arhitect şi lucrător social, Veiller a coordonat The New York Tenement House Comission între 1900 şi 1901. A fondat şi condus the National Housing Association între 1911 şi 1936.
16. Adjectivul usonian a fost creat de Frank Lloyd Wright pentru a specifica noua lui viziune organică şi democratică aplicată – United States Of North America/USONA.
17. When Democracy Builds, titlul original (trad. a., în text).
18. War on Poverty, în original.
19. Teza de ştiinţe politice ale lui Hilary Clinton, din 1969, este „Nu există decât luptă” şi face referiri consistente la Alinsky, iar Obama a fost el însuşi organizator comunitar, aplicând metodele lui Alinsky. http://www.crossroad.to/Quotes/communism/alinsky.htm
20. Jane Jacobs devine purtătoarea de drapel a intelectualilor care militau pentru un mediu de viaţă diferit de cel propus, cu argumentul autorităţii, de urbaniştii vremii. Malvina Reynolds este o compozitoare care a denunţat dezvoltările suburbane americane lipsite de suflet şi identitate în anii 1960: „Cutiuţe pe dealuri,/ Cutiuţe făcute din rumeguş,/ Cutiuţe pe dealuri,/ Şi toate cutiuţele la fel./ E una verde şi una roz/ Şi-una-azură şi-una pală/ Şi toate sunt din rumeguş/ Şi-arată toate la fel”, Malvina Reynolds, 1961 (trad. a.).
21. http://www.umsl.edu/~keelr/010/pruitt-igoe.htm
22. Ronald Dworkin arătase că nici egalitatea de şanse liberală şi nici egalitatea de situaţii socialistă nu garantează respectarea drepturilor individuale (Nay, 2008: 604).

Bibliografie

Bell, Brian, editor: Good Deeds, Good Design: Community Service Through Architecture, Princeton Architectural Press, New York, 2004
Bell, Brian; Katie Wakeford, editori: Expanding Architecture. Design as Activism, Metropolis Books, Bellerophon, New York, 2008

Berlin, Isaiah: Două concepte de libertate (1958), publicat în Berlin, Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii, antologie de eseuri, Meridiane, Bucureşti, 2001
Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, editori: Architecture and Participation, Taylor&Francis, Londra, 2005
Booth, Charles, editor: Life and Labour of the People in London, Macmillan, Londra, 1902 (1892)
Davidoff, Paul: „Advocacy and Pluralism in Planning”, Journal of the american Institute of Planners, nr. 31, 1965, p. 186-97
De Carlo, Giancarlo: „The Housing Problem in Italy”, Freedom, 9.12,2 şi 9.13, 2, 1948
De Carlo, Giancarlo: „An Architecture of Participation”, Perspecta, nr. 17, 1980, p. 74-79
De Carlo, Giancarlo: Architecture’s Public (1969), în Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, Architecture and Participation, Taylor&Francis, Londra, 2005
Frampton, Kenneth: Modern Architecture, a critical history, Thames and Hudson, New York, 1996
Geddes, Patrick: Cities in Evolution, Williams and Norgate, Londra, 1915
Geddes, Patrick: Town Planning Towards City Development: A Report to the Durbar of Indore, Holkar State Printing Press, Indore, 1918
Habermas, Jürgen: „Modernity: An Incomplete Project”, eseu apărut iniţial ca lectură în 1980, când Habermas a primit Premiul Theodor W. Adorno la Frankfurt. A fost apoi lecturat în 1981 la New York şi, ulterior, publicat ca „Modernitate versus Postmodernitate” în „Noua critică germană”, nr. 22, 1981
Habermas, Jürgen: The Theory of Communicative Action, Beacon Press, Boston, 1984 (1981)
Habermas, Jürgen: Modern and Postmodern Architecture, MIT Press, Cambridge, 1989
Habermas, Jürgen: Sfera publică şi transformarea ei structurală, Univers, Bucureşti, 1998 (1990)
Habermas, Jürgen: Discursul filosofic al modernităţii. 12 prelegeri, All, Bucureşti, 2000 (1985)
Habraken, John Nicholas: Supports_An Alternative to Mass Housing, The Urban International Press, Londra, 2011 (Prima ediţie la Architectural Press, Londra, 1972)
Habraken, John Nicholas: The Structure of the Ordinary, Ed. Jonathan Teicher, MIT Press, Massachusetts, Londra, 2000
Hall, Peter: Oraşele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul al XX-lea, All, Bucureşti, 1999 (1988)
Hamdi, Nabeel: Housing without Houses, Intermediate Technology Publications, Londra, 1995 (1991)
Kropotkin, Pyotr: Mutual Aid: A Factor of Evolution, New York University Press, 1972, consultat la http://www.complementarycurrency.org/ccLibrary/Mutual_Aid-A_Factor_of_Evolution-Peter_Kropotkin
Lorenz, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucureşti, 1996 (1973)
Mumford, Lewis: The Culture of the Cities, Routledge, Londra, 1998 (1938)
Noica, Constantin: Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Humanitas, Bucureşti, 1992 (1)
Noica, Constantin: Eseuri de Duminică, Humanitas, Bucureşti, 1992
Noica, Constantin: Carte de înţelepciune, Humanitas, Bucureşti, 1993
Stamm, Gunther: The Architecture of J. J. P. Oud 1906-1963, Tallahassee: The University Presses of Florida, 1978, fragment consultat la http://www.greatbuildings.com/buildings/Weissenhof_Row_Houses.html
Sinclair, Cameron; Kate Stohr coordonatori pentru Architecture for Humanity: Design Like You Give a Damn, Metropolis Books, New York, 2006
Unwin, Raymond: Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Cities and Suburbs, T. Fischer Unwin, Londra, 1909
Zevi, Bruno: Codul anticlasic, Paideia, Bucureşti, 2000, traducere Gabriela Tabacu

PARTICIPATORY ARCHITECTURE AND MASS HOUSING

text: Lorin NICULAE

© Lorin NICULAE

„Just as you build yourself a house to live and grow there with your kin, you can also build a dwelling thought where you can summon all thoughts and embark on the path of becoming.” (Noica; 1993: 103)

The diversity of contexts in need of another kind of architecture and a design approach grounded on a different paradigm is tributary to the emergence area: in Europe, participatory architecture arose as a reaction to the failure of modernism to solve society’s fundamental problems, fuelled by Kropotkin’s and Bakunin’s social and communitarian essays adapted by Ward and paired with the neo-Marxist approach of the Frankfurt School. In America, the social, political and economic background is inextricably linked to the civil rights movements and the left-wing, neo-Marxist ideologies inspired by European philosophers such as Labriola and Gramsci, as well as American philosophers who deepened the Italian theorists’ ideas, like Goodman and Alinsky. The efforts to readjust architecture to the idea of equity and social responsibility generated controversies, turbulence and ruptures within the profession as architects not only authored remarkable projects but also texts, manifestos and works which laid the foundation for an axiology of participatory architecture. Initially based on intuition, the domain was subsequently discovered and developed by architects.
The context of the rise of participatory architecture in Europe. The reaction to Modernism
Making its debut in Europe in the sixties, against a background of large-scale opposing student movements and drawing on John N. Habraken’s manifesto and the approaches promoted by Giancarlo De Carlo (1969), John Turner (1976) and Nabeel Hamdi (1995), the architecture of participation was defined by theoretic endeavours paired with the practice of a plethora of important architects advocating for an equitable architecture basing its discourse on the failure of Modernism to fulfil the aspiration towards democracy, freedom, equity and rationality. What Jürgen Habermas called „the Project of Modernity” should be understood in relation to the originating socio-political context: the armed conflicts and the riots of the 19th century, the clarification of the Enlightenment ideals, the Industrial Revolution, the development of the railways and sea routes entailing mobility and urbanization (Habermas: 1981).
Cesare Beccaria, cited by Zevi, stated in 1764: „The attempt to organize a group of individuals in a symmetrical and monotonous way, as only lifeless matter can be organized, means having a false conception of utility” (Zevi; 2000:67).
„The Industrial Imperative” was one of the main engines animating the modernist architects’ creativity and generating new ideals and visions on housing in an effort to eradicate low-quality dwellings, the only type of houses that workers during the Industrial Revolution had access to.
It is all too easy to see that Modernism failed to achieve such a desideratum so the voices criticizing the residential neighbourhoods in the second half of the 20th century started to proliferate in the seventh decade of the same century. Konrad Lorenz, the founding father of ethology and a recipient of the Nobel Prize, noted that the new urban residential developments are deprived of information, resembling the malign cells of a tumour. The dwellings lost the genetic information they needed to integrate into the urban tissue, defined as a complex structure made of evolved historically-based relationships inside which the new information-deprived cell multiplies continuously, eventually destroying everything. The consequences are overpopulation, lack of identity, living in an environment in which „people cannot and will not establish social contact, «over the fence», with their neighbours, for fear that they would see the reflection of their own desperate image” (Lorenz; 1996: 30).
The criticism of mass housing had appeared and asserted itself notably in the industrialized countries during the 19th century, with England being the country where the Industrial Revolution and the economic depression following the Napoleonic wars triggered extensive, abhorrent and despondent mass housing. Robert Owen, animated by the ideals of utopian socialism, failed to create a model grounded on egalitarianism at New Harmony (Indiana), in 1825. It is only in the second half of the 19th century that the intellectuals began to go over workers’ neighbourhoods and denounce the miserable living conditions they offered. The traditional production model (be it agrarian or manufacturing) placed in the vicinity of the house had disappeared along with the shift in production ratios and was replaced with residential areas separated from the factory, triggering a reconsideration of housing and giving rise to residential neighbourhoods. The criteria regarding return and profit had supplanted those relating to place and family; the newly-built environment of the houses had become unhealthy, unbreathable and inhuman in no time. In 1883, Andrew Mearns published a devastating pamphlet entitled The Bitter Cry of Outcast London: An Inquiry into the Condition of the Abject Poor.
Very few people reading these lines have any idea about the aspect of these shack neighborhoods where tens of thousands of people are gathered together in the middle of horrors reminding us of the slavery period. (…) A sanitary inspector reported that he found in a basement a family comprising a father, a mother, three children and four pigs. (…) Over here, seven people live in a basement kitchen and in the same room lies the body of a dead small child. (…) The destitution of these children living in such places is the most painful and shocking element of these discoveries1.
Dickens, Booth, Rowntree roamed the hopeless streets of London, Manchester and York and described them in violent tones, blaming the inequity of Victorian housing as the average surface of a proletarian house was inferior to that destined to a convict in prison (Hall; 1999: 35). This situation mobilized philosophers and even led to the emergence of philosophies of action.
This problem was not affecting only London, although the capital of the British Empire was the largest city in the world in the 19th century. In Paris, in 1891, over 330.000 people lived in conditions of overpopulation. In Berlin, they tried to find a solution for overpopulation by means of a city project carried out by the Chief police officer James Hobrecht in 1858 and Berlin Mietskasernen soon turned into one of the most insalubrious and abusive European neighbourhoods (ibidem: 46, 47). In England, some voices, such as Charles Booth, suggested, in an utterly undemocratic and unfair way, the displacement of both workers and factories, namely nothing more, nothing less than creating proletarian colonies.
The solution adopted by the administrations of the main metropolises dealing with overpopulation and unsanitary housing was the massive construction of peripheral proletarian neighbourhoods, a phenomenon made possible with the introduction of the underground and the efficient organization of the aerial public transport. The extent of the territorial spread led to an increase in the distance to cover in order to reach the city centre so many of the tenants left the new houses only to move back to the slums they had initially come from. However, the fact that they had running water, sanitary groups, a patch of grass and, generally speaking, a sensibly lower housing density, made the residents of the new neighbourhoods take possession of their terrains and houses and customize them according to their needs, which generated a negative reaction and a strong offensive on the part of conservative architects, horrified by the „disfiguration” of London brought about by displaying the subculture of the poor. Starting with the 1920s, the peripheral neighbourhoods began being compared with „the growth of a cancerous tumour” (ibidem: 101), and 1937 sees the foundation of a Royal Commission on the Geographical Distribution of the Industrial Population, whose objective was to stop the development of the metropolitan area and proposed the solution of Le Corbusier’s apartment blocks (ibidem: 101).
The garden-city proposed by Ebenezer Howard in 1898 was equally a social city in which Kropotkin’s desiderata of freedom and cooperation formed the basis for urban planning and were grounded on local administration and self-governance (ibidem: 110). The method led to the apparition of the towns of Letchworth and Hampstead followed by peripheral garden-satellites such as Ealing, where architects Unwin and Parker cooperated with the inhabitants with a view to outlining the residential areas, the two towns illustrating for the first time the application of social participatory architecture principles (ibidem: 278).
In Spain, the garden-city model was taken over by Arturo Soria y Mataand implemented in La Ciudad Lineal. In France, Tony Garnier individually elaborated in 1898 a project called Cité industrielle which proposed the zonification that was to achieve arguable success since the Athens Charter (1933); in Germany, Theodor Fritsch anticipated the city of the future in 1896, two years before Howard.
In 1909,Raymond Unwin published the book Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Cities and Suburbs in which he summarizes his vision on urban planning. In chapter XI, Of Co-operation in Site Planning and How Common Enjoyment Benefits the Individual, Unwin states that „To some extent, the planning of sites and buildings will, no doubt, be taken in hand by the community, as organised in its municipality; but there seems no need to wait until the development of corporate life and feeling has reached the stage at which it would seem natural for the community to carry out for itself through its own officials the entire development of its towns and homes; it may be better that smaller bodies, more responsive to the initiative of individual pioneers, should deal with the more detailed work. (376).
Unwin was a declared advocate of the cooperative origin of urban space and he illustrates this, throughout the book, by making reference to German architecture. According to Unwin, the decline of the community’s architectural product owes to the disappearance of the medieval way of producing architecture by self-conscious communities, organized in guilds, whose constructions accounted for „the expression of something in the life of those who built them” (375); recent democracy „left the individual in the hopeless isolation of his freedom” (375). In the first English garden-cities, Unwin achieved cooperation with the communities through the Tenants’ Societies. In his book, the English architect deplores the fact that, in certain situations, the cooperation functioned normally and stopped only with the purchase of the terrain, thus missing the advantages a cooperation carried out throughout the entire design process would have brought about.
As a matter of fact, Unwin’s approach to Hampstead with respect to the housing layout and the dimensional differences of the streets were so innovative that it took a decision of the Parliament to complete his project. In his writings, Unwin warns British planners with regard to the fundamental error of crowding the suburbs with exactly the same type of housing and the danger of building for social classes, whose effect is „harmful both from a social and an economic and aesthetic point of view”.
Unwin’s visionary spirit did not attract any adepts in a time when mass housing was much more convenient than garden-cities in all respects, and the urban sprawl progressed consistently, disorderly, oppressively and blindly until the break of the Second World War. By 1918, as a response to the increasingly conspicuous disappearance of the user from urban thought and practice promoted by the paternalist outlooks, the Scottish visionary town planner Patrick Geddes stated that „Town planning is not mere place-planning, nor even work planning. If it is to be successful, it must be folk planning. (…) Its task is not to coerce people into new places against their associations, wishes, and interest. (…) Instead its task is to find the right places for each sort of people; place where they will really flourish (1918).
Geddes draws from Russian prince Pyotr Kropotkin’s thinking expressed in his ultimate work, Mutual Aid: A Factor of Evolution, in which the author argues that mutual aid and cooperation rank among the most important factors in the evolution of species. Kropotkin shows that the medieval city reached in the 13th century a high level of self-governance by means of the sovereign parish (103). Geddes met Kropotkin during the latter’s exile in London in the last decade of the 19th century, like he met Ebenezer Howard, and the prince’s theses on the self-governance capacity and the pursuit of moral good defining each individual2 are found in the writings of the Scottish planner.
However, the population of urban peripheries with social housing, proceeding in force throughout Europe, especially after the end of First World War, was doubled by a phenomenon of territorial occupation by the poor and the construction of shelters using precarious, recycled materials, which led to the apparition of slums lacking elementary facilities. The Modern Movement tried to obtain social equality through industrialization and progress. Drawing on Le Corbusier’s phrase, J.J.P. Oud stated that the house will hold relevance to the masses only when it becomes a machine because it is only by means of mass production that social housing can serve society as a whole; manufacturing production is limited to a much narrower and well-off audience (Stamm; 1978). The ideal of building enough houses for all people led to the organization of the second CIAM (International Congress of Modern Architecture) in 1929 and the minimum set of essential housing functions began to prevail in relation to their aspect. The doctrine of New Objectivity (Neue Sachlichkeit) made possible the belief that a functional, comfortable and efficient object need not be essentially beautiful but embraced by the society, the same way industrial objects are beautiful due to the simplicity and efficiency of their usage. Moreover, New Objectivity encouraged the idea of demolishing poor residential neighbourhoods located in the city centres in order to make room for the great metropolitan projects thus giving rise to the gentrification phenomenon, that is, the mass relocation of poor inhabitants on the city outskirts (Frampton, 1996: 289), an idea successfully implemented by Haussmann for the urbanization of Paris.
The Modernist ideal placed order, rationality and accessibility among the prerequisites for individual freedom. Last but not least, architecture was seen as shaping the society. Hannes Meyer, the Bauhaus director between 1934 and 1930, said: „Architecture is a process of giving form and pattern to the social life of the community. Architecture is not an individual act performed by an artist-architect and charged with his emotions. Building is a collective action” (Sinclair, Stohr; 2006: 36).
Nevertheless, after the urban centres and suburbs all around the world were studded with entire neighbourhoods of context-immune modernist apartment blocks or endless networks of identical standard social houses, it became obvious that such finality values could not build a bridge between universal truth and specific regional features, progress and tradition, the universal style and local cultural identities. Under the leadership of Le Corbusier, The International Congresses of Modern Architecture (CIAM) were nothing but utopias in which the god-like architect determined the destinies of the many based on his intuition on discipline and order. Article 22 in the Athens Charter, a document published by Le Corbusier in 1933, denounced the suburbs as being, more often than not, mere collections of cottages hardly worthy of being preserved.„Precariously built little houses, cardboard huts, cobbled shelters made of the most unsuitable materials, the abode of the wretched creatures cast into a chaotic life, this is the suburb (61)!
One can notice Le Corbusier’s concern for unity and discipline, diversity being regarded as the bad outcome of poverty and lack of perspective.
At the opposite pole, in his report on the modernization of the colonial city of Lahore (Punjab, India), Geddes militated for using local work force and the entire plan was to be completed through „real and active citizen participation”, thus anticipating, by 50 years, participatory urbanism. In 1969, the Skeffington report was the first document issued by the British government raising the issue of public participation in design. It was only in 1969 that Reyner Banham, Paul Barker Hall and Cedric Price published in New Society a manifesto for the autonomy of the built environment, suggesting an experiment meant to show how people want to live (Hall; 1999: 297).
In 1976, participatory architecture was officially accepted as part of the profession with the creation of a workgroup within the Royal Institute of British Architects (RIBA), whose role was „to examine the relationship between the profession and the communities” (Hamdi; 1995: 20). Yet this did not assume the form of a revelation. The joint efforts of an entire generation of architects made it possible.
Inspired by cooperative communist thinking grounded on consensus and independent from the ideas concerning the central government advanced by Bakunin, Kropotkin, Landauer and the American Paul Goodman, to whom he dedicated one of his books, writer Colin Ward influenced the British academic world thanks to a substantiated defence of the autonomy and production of built environment. After the Second World War, Giancarlo De Carlo, by now one of the most articulate voices of social participatory architecture, was invited by the Architectural Association School of Architecture in London, where he advocated for a bottom-up approach to the housing problem and the generous idea of social participatory architecture was adopted by student John Turner who rediscovered Geddes thanks to Mumford’s book, The Culture of Cities (Hall, 1999: 282). In the seventh chapter of his monumental work, Mumford discusses „the social basis of the new urban order” and details the concept of „modern housing by communities”(Mumford, 1998: 465), seen as the totality of the exchange relationships between the government agencies in charge of house building, architects and users assembled in self-governable cooperatives (ibidem: 471). Similar to Pyotr Kropotkin, Mumford regards the medieval borough as the ideal city. In accordance with the social participatory architecture paradigm, Colin Ward, De Carlo and Turner would generate the anarchist theoretical trend3 advocating for a quasi-total autonomy of the built environment in relation to the state (an exacerbation of positive freedom), the only autonomy management system being the cooperative contract between community members, similar to that of the medieval guilds.
Giancarlo De Carlo (1919-2005) is one of the prominent members of the renowned Team 10, together with Georges Candilis, Aldo Van Eyck, Alison and Peter Smithson and Jacob Bakema. Founded in 1953, during the ninth CIAM Congress, Team 10 (or Team X) brought dissension amidst Modernism. Disappointed with the functional separation proposed by the Athens Charter, namely, Housing, Work, Recreation and Transport, the young generation of architects sought other principles for the structural development of the city. The reply given by the team to the report of the eighth CIAM in 1951 was simple, condensed in one paragraph: „Man may readily identify himself with his own hearth, but not easily with the town within which it is placed. ʻBelongingʼ is a basic emotional need – its associations are of the simplest order. From ʻbelongingʼ – identity – comes the enriching sense of neighbourliness. The short narrow street of the slum succeeds where spacious redevelopment frequently fails”. (Frampton, 1996: 271).
Team X calls into question the very problem of achieving equity at the expense of renouncing belonging and identity, absent at the level of mass housing. At the same time, the slum, the outcast and poor neighbourhood is ranked as an example for covering a set of basic indispensable needs. In the Doorn Manifesto (Holland) in 1954, Team X formulated eight principles; the first states that „it is useless to consider a house except as a part of a community owing to the inter-action of these on each other”.
The tenth and last CIAM, held at Dubrovnik in 1956, gravitated around the Smithsons’ „association diagrams” and the different levels of human association. The concepts on debate were identity, cluster and mobility. Also, Van Eyck presented the importance of human associations. Therefore, „the functional city” programmatically ceased to exist. It is not by chance that Le Corbusier and other founders of CIAM did not take part in the congress.
The Congress in 1959, held at Otterlo, made the transition between CIAM and Team 10. Aldo van Eyck presented the diagram „By us, for us” illustrating the principle „if man is both the subject and the object of architecture, it imperatively needs to create the latter for the sake of the former”4.
Modernism failed from a democratic point of view precisely because it subordinated its ideals to a system of power (be it capitalist or communist, individual or collective, it is of no importance) which eliminated the user’s individuality from the field of architecture (each system having its own specific methods) and led to the man’s alienation from his own dwelling. In his article in 1989, Modern and Postmodern Architecture, Habermas shows how the system based on workforce mobilization, the management of land, general urban living conditions and the building layout, led to the concentration of large masses of people in the suburbs as the Modernist project failed to integrate the social home or the factory into the city. House building began to include economic and bureaucratic factors detached from the concept of family and tradition.

Conceptually speaking, the failure of Modernism derives from the method used to produce mass architecture, namely industrialization. Assuming the industrial model that had transformed manufactured goods into large series products, thus making them available to an increasingly wider public, Modernism tried a large-scale approach to producing identical social houses as a unique solution to the housing crisis at the urban level, without questioning the city’s need for industrialization. Basically, modernist architects sought a method to solve the problem instead of focusing their attention and creativity on the necessity of solving the problem or the topicality of the problem. Consequently, the issue of housing shortage in the urban environment was resolved with the aid of the social housing neighbourhoods meant to be inhabited and used by Marcuse’s „one-dimensional man”.
The German philosopher based at The Frankfurt School crucially influenced the freedom movements in 1968 and legitimated, through his writings, the idea of revolution with a view to acquiring new forms of freedom (Châtelet, Pisier; 1994: 586).Making use of „critical reason”, Marcuse distanced himself from the pessimism of the Frankfurt School, underlining the importance of not renouncing the idea of creating a better society, no matter how utopian this endeavour might seem. In the essay entitled Repressive Tolerance, written in 1965 and dedicated to his students from Brandeis University, Marcuse states that „remembering and preserving the seemingly utopian historical possibilities are the intellectual’s duty and obligation” (1969). It is exactly the lit fuse that the student movements of the time needed.
The second half of the 19th century shed light on a bleak trait of Modernism, stemming from its affiliation to progress and not from its own ideology: the communist pact. Adopting all the Marxist system errors5, as well as the Leninist suppressing violence, the East-European communist architecture consented to rely on destruction, demolition and the forfeiture of private property.
Marcuse criticized both left-winged (communism, Leninism) and right-winged (utilitarian liberalism)totalitarian systems, analyzing them from the perspective of their outcome, that is, „the one-dimensional man”: conformist, alienated and displaying false needs created either through an ideological mechanism or consumerism.
Together with Baudrillard, Derrida and Lyotard, Michel Foucault condemned the totalitarian tone of the universalist discourse of Modernism, exposed the imposture of the universally valid truth, advocating for the adaptation of methods to the diversity of human existence and emphasizing understanding rather than conversion. Yet the isolated position of the French philosophers did not represent a support for participatory architecture, which needed a philosophy oriented towards action and social change which it was going to find in the 1960s in Marcuse and Habermas and, starting with the 1980s, in Rawls’ theories of justice as well as the communitarianism promoted by Sen, Dworkin, Walzer, Taylor and Sandel. Bruno Zevi, fascinated by the organic architecture Wright practised in America and influenced by Marcuse, from whom he takes over the concept describing the one-dimensionality of the contemporary world, rebelled against the new dogmatism of the International Style and noted in 1981: „We are currently witnessing a series of phenomena in the field of «demassification», a refusal of the one-dimensional, of the neurosis generated by the systematic search for productivity, a refusal of the brutalizing repetition and monotony of work and the separation between intellectual and manual activity. Desperately seeking his identity, the man challenges the monolithic conceptions and the uniform behavioural patterns, wishing to be both a producer and a consumer, aspiring to combine work and play, the abstract and the concrete, the objective and the subjective. The third stage of history is already heralded through the phrases self help and do ityourself”6 (Zevi; 2000: 5).
Similar to Pyotr Kropotkin, Howard, Unwin, Mumford and Ward, Zevi glorifies the medieval borough from the perspective of the exercise of creative freedom and, criticizing Modernism from the inside, postulates: „the standardized house and the god-like architect are from now on anachronistic notions” (ibidem), the user expecting „to take part in the project in the lived environment and author or at least co-author it” (ibidem). Zevi’s role in participatory architecture is crucial, especially in terms of assimilating from Modernism what Modernism acquired in relation to Classicism, that is, „the creative freedom” of the architect.

The European founding thought

In 1958, the 30-year old Austrian artist Friedensreich Regentag Dunkelbunt, better known as Hundertwasser, launched the series with the Mouldiness Manifesto against Rationalism in Architecture7, a text at the borderline between pamphlet and manifesto in which he accuses the deprivation of contemporary man of the capacity of building for himself as „the tangible and material uninhabitability of slums is preferable to the moral inhabitability of utilitarian, functional architecture” (op.cit.). Hundertwasser denounced three flaws of collective housing production which resembles prismatic cages for chickens or rabbits:
1. The architect has no relationship to the future users of the building as he designs for the average citizen retrieved from the polls;
2. The builder has no creative or emotional connections to the building; if he wished to manifest his ingeniosity by digressing from the project, he would be sanctioned but this would only happen if he showed some signs of caring about the aspect or functions of the building, which is not the case because he does not build for himself;
3. The user is just a consumer, having no connection to the space he occupies and which he feels alien to (ibidem).
The recovery of the architect-builder-user triad and its eventual union in one and the same person becomes an act of moral restitution opposing the functionalists’ vandalism (ibidem). We will notice the presence of a similar idea in the works of Hassan Fathy and Cristopher Alexander.
In addition to the manifesto in 1959, Hundertwasser gives several examples of architecture illustrating the positive freedom to build, namely autonomy: Gaudi’s buildings in Barcelona, the poor neighbourhoods on the outskirts of the cities, the peasants’ or primitives’ houses, the American illegally-built self-made houses, the stilt houses and houseboats as well as Lucien Kroll and Christian Hunziker’s anarchitecture projects.
In 1960, the 32-year old Dutch architect John Nicholas Habraken inititiated the series of fundamental theoretical works on participatory architecture and formulated its concepts by publishing Dragers en de Mensen (Supports and People). In 1967, Martin Pawley, one of the most authorized voices in European architectural critique, published in Interbuild Arena the article The Perfect Barracks and the Support Revolution; soon after, an unofficial English translation of the original Dutch text, a spiral-bound book, began to circulate among those interested in finding out the ideas in Pawley’s article. Starting with the introductory paragraphs, the article heralded that just when mass housing had become a common accessible good, a young Dutch architect named John Habraken had the audacity to state that this good is actually a mischief of the contemporary world. He even came up with the solution for the necessary change. We notice the influence of Hundertwasser’s idea regarding the preference for barracks to the detriment of functionalist architecture, an idea which was to find its most eloquent expression in Turner’s discourse.
In 1970, Pawley also published a reverberating article in Architectural Design entitled Mass Housing: The Desperate Effort of Pre-Industrial Thought to Achieve the Equivalent of Machine Production. On this occasion, Pawley consolidated the notion of support in Anglo-Saxon specialty literature.
It was only in 1972 that an official English translation was published by Architectural Press in London under a modified title: Supports: An Alternative to Mass Housing; this 12-year interval between the first issue and the translation is indicative of the fact that the vision in the book clearly surpassed the understanding and acceptance potential of the time.
As a matter of fact, Habraken’s book followed the same path as an informal house does –it is only after it is built and validated by years of usage that it acquires the necessary authorizations –it was only after it was informally recognized through copying and unofficial dissemination (admittedly depriving Habraken of copyright but at the same time conveying European notoriety), that it was officially translated into an international language.
In his work Supports, Habraken mentioned several fundamental concepts of participatory architecture:
1. The beneficiaries’ involvement in the design process is a necessity;
2. The social housing crisis stems from failing to adapt the method to the user: „the blind machine” of statistics and macroeconomic analyses loses sight of the individual and his needs;
3. The expression of a house is the sum of the activities it makes possible;
4. The users must not only have ownership but also hold possession of the house. The built environment offered to the users must be capable of renewing;
5. The notion of house is entirely subjective and is not tributary to a particular form;
6. The house is an act, not a product, and the user must not become a „house consumer”8;
7. The relationship between the user and the built environment must be „a natural relationship”.
Habraken’s work must be analyzed in the context of its time, against the background of the 1960’s avant-garde, which accounts for the somewhat naive trust of the author in industrialization and industrial design. We should bear in mind that 1957 saw the launch of the first satellite. However, the importance of the work does not lie in the architect’s insight into implementing supports, but in the extremely articulate discourse criticizing social housing production as well as the idea of promoting the user in the field of architectural creation, which qualifies it as the programmatic document of social participatory architecture.
Coming back to the period when Supports was published, Aldo van Eyck declared in 1969:
„Instead of the inconvenience of filth and confusion, we have now got the boredom of hygiene. The material slum has gone (…) but what has replaced it? Just mile upon mile of organized nowhere and nobody feeling ʻhe is somebody living somewhereʼ. No microbes left – yet each citizen a disinfected pawn on a chessboard, but no chessmen – hence no challenge, no duel and no dialogue. The slum has gone. Behold the slum edging into the spirit” (Mathew; Tiesdell; 2007: 213).
Modernist determinism was also opposed by Giancarlo De Carlo who, in the context of the 1960s student riots in America and Europe, underlined the student architects’ explicit need to practice an architecture other than „class, racist, violent, repressive, alienating, specialty-oriented or totalitarian” [2005 (1969): 4], to change the architect’s role in the society, to democratize the profession departing from the ambiguity of the architect’s social function. Indeed, throughout history, the architect’s role was either that of a high priest in Ancient Egypt or a chief builder in Ancient Greece, the Middle Ages and the Renaissance. Yet in all these historical periods, the architect found himself in a position of power since architecture entails materials, territory, funds and above all, the authority to take action. In time, somehow subordinated to power, the architecture profession specialized in searching for formal and technological solutions while giving up motivation and consequences, the architects contending to answer the question „how we build” and avoiding the fundamental question „why” (ibidem: 5).
The Italian architect’s manifesto, Architecture’s Public9, published in 1969, resumes the important themes enounced by Habraken in 1960 and analyzes them from the perspective of power relationships. While Habraken merely ascertains the social housing production crisis and tries to provide a technical solution based on supports, De Carlo approaches the ideological essence of architecture and firmly asserts that it takes a fundamental shift in the profession’s ideology to trigger a change in the quality of the architectural product.
Yet since he works only with the architect-user binomial, De Carlo excludes from his discourse the concept of power, namely, the sponsor or the local authority and, from this point of view, one may say his vision is an idealized one. Looking at his manifesto in the context of the evolution of participatory architecture practice, we can conclude that the architect must become a catalyst to the relationship between the group affected by poverty and the authority seeking to solve the problem of the inadequate built environment used by the group.
The architect-user binomial should be regarded critically and from a different angle. Not always is the user able to express his needs. The dialogue with the architect leaves them both enriched as participatory design is also meant to educate groups subjected to deprivation, including those often lacking elementary education Otherwise, if the individual freedom to built does not bring about a unitary constructive discourse, we are dealing with the phenomenon promoted by Lucien Kroll, anarchitecture, an exacerbation of the positive freedom of creation.
Ending his criticism of Modernism, seen as a phenomenon „situated” within the existing system of power and reaching an agreement with it, De Carlo focused on what action needs to be taken in order to help architecture regain its role in securing the people’s and users’ fundamental need for an organized physical space. A genuine transformation must occur at the level of architecture practice with a view to entailing new behaviours. The architect-user dichotomy must be abolished, in the sense that architecture has to give up its authoritative normative-prescriptive role while the user must renounce his passivity; design, execution and use should represent aspects of the same process. Architecture will cease to be a form of repression, namely, forcing users to accept housing models created in the existenzminimum laboratories10.
De Carlo’s manifesto, despite the criticism justified by a historical and practical perspective on the phenomenon, has the huge merit of establishing the democratic background for participatory design, the only way to practise an architecture able to provide an adequate answer to the problem of extreme poverty housing. De Carlo’s anti-power discourse is tributary to Colin Ward’s anarchist ideas that the latter had already presented during the meetings the two of them had had.
The British architect Rod Hackney gained notoriety in 1973 when, two years after purchasing a house in Macclesfield, he found out that, along with another 300 dwellings in the vicinity, it was about to be demolished. Hackney organized a community protest after which 34 families got subsidies for rehabilitation. According to the architect, the rehabilitation works for the 300 houses took a period three times shorter than the building of an equal number of apartments; in addition, the cost was three times lower. In 1975, Rod Hackney was awarded the Good Design Award by the Department of the Environment (Hall, 1999: 309). Its subsequent activity consisted of advocacy actions strongly focusing on legislative issues and he succeeded to amend the Homes Act in 1974 with a view to increasing the funds allotted to urban regeneration works carried out by communities assisted by architects. „In the 60s, we architects took a completely wrong path. Community architecture will help us restore the integrity of the architecture profession (…)” (ibidem: 310).
Hackney’s example generated an experimental participatory intervention in Liverpool enjoying social success and RIBA saw the foundation of the Community Architecture Group. In 1986, Hackney became the president of RIBA and later on, the president of The International Union of Architects, thus bringing participatory architecture to the attention of professional and academic bodies around the world and promoting it as „the political architecture of the post-industrial era” (ibidem: 311).
Five years after the student movements in 1968, Bruno Zevi operated a codification of „the democratic language” (69) of architecture in his work, Il Linguaggio modernodell’architettura, and advocated, in the spirit of Adorno and Marcuse, for the architects’ descent „to slums, bidonvilles, favelas and barriadas” (52). The Italian architect proposed seven invariants standing for the creative types of freedom achieved by Modernism, four out of which are of particular interest to participatory architecture: listing, asymmetry as dissonance, „the temporalised, lived, socially usable space, able to receive and valorise the events” (40) and the reintegration of building, city and landscape meant to ensure „the genetic code” of a democratic architecture opposed to „humanistic approximations and repressive phenomena” (47).
John F. Charlewood Turner was born in London in 1927. He studied architecture at the Architectural Association (AA) School of Architecture in London; he graduated in 1954. Between 1957 and 1965 he lived in Peru, where he developed housing programmes for state agencies. Between 1965 and 1973 he lived in Cambridge, Massachusetts, and taught at MIT and Harvard University, the Department of Urban Planning and Design. In 1973 he moved to London, where he taught at AA School and the University College of Environmental Studies. At present, he lectures all over the world and is extremely well-known due to Turner’s three laws summarizing his social, economic and psychological vision, and systematized by Colin Ward:
1. When people have neither the control, nor the responsibility for the housing process, their built environment can turn into a barrier to their personal fulfilment and a burden for the economy.
2. The important thing about a house is what it does in the life of the dwellers rather than what it physically is11.
3. The flaws and imperfections of your house are much more tolerable if they owe to you instead of others.
By 1952, Turner had met Colin Ward, Giancarlo De Carlo and Pat Crooke in Venice to discuss issues related to social housing architecture and in 1976 he shocked the academic world of architects and economists with the publication of his book Housing by People which focuses on housing, habitation and housing programmes made by people, for people. The novelty of Turner’s approach lies in the fact that he is not only an architect but also a philosopher of housing who reverses the custom standards for analysis and objectivization. Actually, at the time of its publication, the architects greeted Turner’s Peruvian experience with reluctance given that British planning had exported many models during a century but had never imported any. However, Turner brought from Peru the concept of user-author and challenged, through his writings, precisely the dominant and ever-present mechanism of mass housing. Furthermore, his work draws on the experiment the slum and the favella, paradoxically showing that an improvised shelter can prove more useful than a new house, according to „the standards”.
The importance of John Turner’s work for the current essay is crucial from at least two points of view:
1.It is the outcome of the architect’s practice and an endeavour deeply anchored in the reality of large-scale social housing programmes.
2. The work refers to the built environments affected by extreme poverty in Peru and Mexico, offering an inside look at the phenomenon and shifting perspectives: the point of the view of the central and local authorities producing potentially oppressive housing is replaced with the point of view of the user producing improvised yet sustainable shelters.

As a result of Turner’s contribution, social participatory architecture theory was supplemented with a series of antithetic binomials meant to highlight their affiliation to opposed theoretical paradigms: oppressive versus supportive, prescriptive versus proscriptive, heteronymous versus autonomous12. No matter how modest, the house must be supportive, namely sustain the family’s life and activities. On the contrary, an expensive house can engross the family’s budget, failing to meet the family’s needs in terms of contributions, taxes and utilities, in which case it becomes oppressive. The rules which should be applied to social houses must allow users the possibility to modify them within certain limits. Such proscriptive rules ensure the freedom of use, or the possession, to use the term defined by Habraken. Finally, the autonomy of the built environment must be encouraged to the detriment of the heteronomy imposed by an authority.
Influenced by Habraken’s theory of supports, Nabeel Hamdi is the British architect who designed and built the residential complex Adelaide Road Estate in Camden, London, in 1979. One of the pioneers of social participatory architecture, Hamdi is probably the most prolific theorist of the phenomenon, working on the theoretical contribution from the mid-1980s to the present day. Hamdi synthesized the founding thought of social participatory architecture and structured it in what he calls „the support paradigm” aimed at creating the framework for producing an adequate built environment fundamentally opposed to „the provision paradigm”, focused on controlling the building process and the profit obtained from the exercised control.
Hamdi conceived a comparative table of the two paradigms13, in which he included the objectives, the methods, the products and the key factors involved in each of the two theoretical systems. If the objectives of the provision paradigm converge to control and economic growth based on production, centralization and sectorialization, the support paradigm proposes resource allocation, the use of the existing resources, support for the local initiatives and economy, public policies for the employment of residents. At the same time, Hamdi militates for the revitalization of the current poor areas – slum upgrade -rather than demolishing them and building new ones, adopting, as we shall see, Jane Jacobs’ idea. In Romania, Augustin Ioan published in 2005, in an easily accessible electronic format, The Poverist Manifesto, which proposes a Christian perspective on community participatory architecture (Ioan, 2005: 7, art. 15),unique in the field of study, to my knowledge, and all the more valuable. The Romanian architect advocates for volunteering: „Pay the toll you owe by designing for the community” (ibidem: art.16), grounding his discourse, just like Alasdair MacIntyre, on Christian ethics able to provide common norms without annihilating individual freedom. Florin Biciuşcă published The Poverist Manifesto as a prologue of his book The Căţelu Experiment.
The context of the American civil rights movement
„All fine architectural values are human values, else not valuable.” (Frank Lloyd Wright)
The critique of mass housing had appeared in America and Europe almost concurrently. Its main representative was the young journalist and police photographer Jacob Riis. A Danish immigrant, Riis published in 1890 a book called How the Other Half Lives, which he illustrated with a rich and moving photographic material14. Riis identified the major problems generated by the slums and outlined an urban analysis of the phenomena of immigration, overpopulation and low-level crime.

In 1894 it was expected that three out of five inhabitants of New York were tenants in buildings similar to those illustrated by Riis, with an occupancy rate of over 80%. The language barrier, poverty and overpopulation triggered tenant immobility resembling „a prisonership” (Hall; 1999: 51).Real estate speculation gave rise to the proliferation of (dumbbell buildings/tenements) promoting an „optimized” design, with 10 rooms out of 40 ventilated via a central lightwell (whence the term „dumbbell”), following an architecture competition in 1879 (ibidem: 52, 53). It was only in 1901 that the second New York State Tenement House Commission prohibited this type of collective housing thanks to the efforts and abnegation of the young Commission Secretary Lawrence Veiller15.
In the 1920s, American urbanism followed two socially distinct paths. The first one was based on urban expansion and the creation of satellites served by railways, with a high comfort level. The second direction focused on urban zoning aiming at the enclavisation of the poverty pockets in the built-up areas or their displacement outside the city, somewhere else than the garden satellites. It is highly-controlled urban planning pragmatically illustrating the slogan „Urbanization has its price” (ibidem: 79).
In the New World, the idea of participatory architecture made its endemic apparition in the first half of the 20th century and one of its avant-la-lettre practitioners was Frank Lloyd Wright himself. Even though his 1930-vision on Broadacre City attempting to provide a solution for overpopulation through a limitless dispersion of the inhabitants within the territory was deemed utopian and romantic, and his last writing in 1958, The Living City, was received with scepticism by the critics in the field, his ideas concerning an organic, democratic and decentralized architecture influenced the next generations of architects. Much more consistent than his theoretical work, his architecture practice began to place participatory architecture in the field of the possible by creating housing typologies which are cheap, easy to build by the beneficiaries and organic, that is, possessing a growth and development potential: the Usonian homes16.
In 1945, Wright published the volume When Democracy Builds17, in which he criticised the conviviality of urban habitation as „the increasingly helpless citizens” live „a rented life in a rented world”, condemned to live in „foolishly designed” buildings (1945: 2,3).
„Already it is evident that modern life must be more naturally conserved by far more space and light, by much greater freedom of movement, and by a more general freedom of the individual in the ideal practice of what we call civilization. A new space-concept is needed. It is evident that it has come in what we are calling organic architecture: the architecture of democracy. (…) When man builds his buildings, he builds his very life, he builds his society (…) The Usonian citizen (…) must abandon the expedient idea that money plus authority can rule the world and believe that ideas plus work can and will rule the world”. (ibidem: 6,7).
Wright advocated for the subordination of concepts like money, property and governance to the idea of human being. Decentralization and the change of design scale must be carried out by „that essential interpreter of humanity – the creative architect” (ibidem: 40), and the Usonian home meets the individuals’ social needs at the same time enabling them to manifest themselves. Organic architecture allows for „self-expression” equivalent to „the fruits of genuine individuality” different from „the mere personal idiosyncrasy of a general mobocracy” (ibidem: 49).
Starting with the 1930s, the execution of Usonian homes and the social and community scaling of the project in 1947, followed by the construction of no less than 50 houses in Pleasantville, New York, demonstrated the capacity of Wright’s genius to infer and implement a range of concepts which would clear out two decades later in America and Europe alike, due to Bruno Zevi.
From a theoretical point of view, in terms of outlining and implementing a new paradigm, participatory architecture emerged in America against the background of the civil rights movements in the 1960s, paired with the women’s emancipation and pacifist movements (Sanoff; 2000: 2).The anti-poverty movements grounded on the fundamental right to a dignified existence made American President Lyndon Johnson pass the Economic Opportunity Act in 1964 providing the legal context for the Office of Economic Opportunity, a body charged with the administration of federal funds for poverty programmes. Although the legislative initiative, commonly known as The War on Poverty18, failed to become popular, and spending the funds did not generate welfare, the main quality of the Act was that it provided institutional support for community development organizations which continued their activity even after Bill Clinton put an end to the government programme in 1996.
Known as Model Cities, the poor built environment revitalization programme was initiated in 1966 and entailed the citizens’ active involvement in urban planning decisions through a local structure called Community Development Agency.
One of the most representative personalities of the time is Saul Alinsky, regarded to be probably one the most efficient community organisers worldwide. Inspired by Gramsci’s neo-Marxist doctrine, Alinsky placed the fight for civil rights in relation to war and class struggle. Those owning the power will cede it to those who do not only by combat, stated Alinsky and consequently, the only modality to come to power is war. Highly practical, Alinsky wrote, in 1971, Rules for Radicals, a summary of his ideas, a reversed Prince dealing not with how those in power can and must keep it, as in Machiavelli’s text, but with how those who do not have it can and must achieve it. Often assimilated to a communist discourse, Alinsky’s ideas turned into a cult in the USA, being taken over by Jane Jacobs and Robert Goodman as well as Hillary Clinton and even Barrack Obama in present-day world19. The current research takes interest in Alinsky’s community organization methods which were embraced by architects like Paul Davidoff, Christopher Alexander, John Mutlow, Juan Diaz Bordenave, Samuel Mockbee, Andrew Frear, Brian Bell etc.
The founding American thought
In 1961, writer Jane Jacobs published The Life and Death of American Cities, which was to have a decisive impact on entire generations of American architects and planners, shaping an attitude towards the metropolis which Wolf von Eckardt called „jane jacobism” (1967:45). Lacking any architecture training, Jacobs achieved both an accurate radiography and a harsh critique of American cities, statistically demonstrating the falseness of the design concepts lying at the core of 20th century metropolises20

Emerging as a reaction to the oppressive urban planning promoted by the New York Public Works Commissioner Robert Moses and the neighbourhood demolitions he undertook in order to create new highways and parkings, and to the general national planning trend to set up widely stretching peripheries able to engulf the population displaced from the poor neighbourhoods in the city centre which had been wiped out and turned into parks, Jacobs’ work, a synthesis of the author’s activism against totalitarian urban actions, stands the test of time due to the general truths on the city. Carefully building her argumentation, Jacobs started from the objective analysis of easily quantifiable criteria (for example, safety as highlighted by the police reports), gradually and methodically reaching to the reasons why the new residential neighbourhoods failed to meet the criteria, eventually providing the necessary urban intervention method: participatory architecture.
By 1961, Jane Jacobs was one of the most authorized voices in architecture criticism, working as associate editor of Architectural Forum from 1952. From this position, Jacobs closely studied the method of translating urban design into reality, especially in relation to the so-called urban regeneration or revitalization, and her editorials denounced the deformity and regularity of the new neighbourhoods, the lack of perspective characteristic to the new social houses as well as the absence of real economic foundation.
Jane Jacobs restored the idea of traditional street serving an urban tissue validated by historical becoming, advocating both against the over-densification proposed by Le Corbusier, who abolished the street in favour of planes, and against the minimal density promoted by Wright, who reduced the street to a mere traffic artery.
In Jacobs’ vision, the functional separation envisaged by the Athens Charter should have been replaced with a multifunctional development crucial to urban life and community vitality. The alternative to bedroom neighbourhoods gathering people on the vertical, depriving them of basic services, surrounding them with wide green spaces rendering the communication between two neighbouring communities virtually impossible and characterized by controlled housing density caused by the impossibility of any spatial extension is high-density housing associated with an array of necessary functions and connected to a lively and vibrant street. High-level density poses no threats as long as there is community spirit and life outside the house.
Jacobs advocated for community involvement in the decision-making process thus triggering major changes and recommended inductive design based on local and concrete situations; the typically Modernist deductive design must be abandoned because of its totalitarian character.
In his article in 1965, entitled Advocacy and Pluralism in Planning, lawyer and architect Paul Davidoff raised the issue of ethics in architecture: „An architect must try to increase opportunities for all people and, acknowledging social responsibility, design for the needs of disadvantaged groups and individuals; he must accelerate the amendment of policies, institutions and decisions advocating against such objectives (apud Sanoff; 2000: 4).
In the United States, the adoption of the advocacy planning model – an argued support of multiple urban solutions – led the emergence of numerous Community Design Centres (CDC) animated by architects who embraced the participatory ideology to the detriment of the normative one and acted as representatives of the disadvantaged groups in relation to the authorities. Thus, 1963 saw the establishment of the first CDC in America, the Renewal Committee in Harlem aiming to change Robert Moses’ segregational urban policy envisaging community isolation not by means of fencing but by building a highway in North Manhattan. Led by Max Bond Junior and comprising mainly architects but also lawyers, editors (such as Richard Hatch, the author of the famous anthology The Scope of Social Architecture presented during the research) and community organisers, the group questioned the architect’s role in the society: „We are concerned with the change of the architect’s role. We take into account the transformation of an architect representing a rich client into an architect representing the poor seen as individualities and groups of interests” (apud Tucker; 1969:265). The committee, acting as a representative of many American intellectuals and artists of the time, advocated against the large developments in the suburbs lacking identity and referentiality and meant to shelter the poor population in the urban centers whose houses had been demolished in order to make room for parks, parking lots and highways.
It was on 15th July 1972 at 3:32 in the afternoon that the demolition of Pruitt-Igoe neighbourhood started, which made Charles Jencks proclaim the death of Modernism. Highly praised at the moment of its design and awarded by the American Institute of Architects, the urban development carried out by architects George Hellmuth and Minoru Yamasaki in 1951 attempted to provide a solution to social problems using rational planning grounded on the study of human behavior and faithfully observing the principles of the Athens Charter.
The neighbourhood was built using government funds allotted to the poor categories in St. Louis. The 33 fourteen-level apartment buildings were inaugurated in 1956. In less than 20 years’ time they generated so many problems related to crime, insanity, drug abuse they were called by sociologist Lee Rainwater „a federally built and supported slum”21.
In the 1970s,Christopher Alexander resumed Frank Lloyd Wright’s ideas on house building by users and developed them in his project „People Rebuilding Berkeley” in which he proposed „autonomous and self-governed neighbourhoods” (Hall, 1999: 295). The American architect of German extraction suggested an architecture drawing inspiration from local resourcefulness paired with the architect’s own inventiveness, advocating for humanity and a direct relationship between the individual and the building process. Similar to Habraken and De Carlo, Alexander rebelled against the excessive bureaucracy regulating house building and showed that such a model is not even feasible.
The same year, Richard Sennet stated that „by extricating the city from preplanned control, men will become more in control of themselves and more aware of each other” (Sennet, 1992: 198). Jacobs, Sennet and Alexander expressed their disapproval of the top-bottom approach promoted by American urban planning according to which social life was just an outcome of different projects focusing exclusively on profit-related reasons, even when these took the form of social interventions, as is the case of Pruitt-Igoe.
Starting with the 1990s, American participatory architecture began to be influenced by communitarian philosophy and the moral doctrines with a marked impact on the period. Rawls’ theory of justice in 1971 generated several theories trying to reestablish justice and social equity, not in terms of general truths or natural rights as Modernism had unsuccessfully attempted, or in view of gaining rights in relation to the power system, but with regard to the current social rights. Michael Walzer pointed out that the individual is trapped inside certain „spheres” in which the value of the same common good is different. Ronald Dworkin underlined that „the maximization of welfare” is a necessary assessment principle according to which it is important if individuals manage to increase the value of resources (Dworkin, 1980: 191).Amartya Sentook things one step further, shifting the discourse from the sphere of the common good to that of individual capabilities we discussed in the chapter on poverty. The personal, intimate and subjective data of each individual affects the use of the common good. It is not their even distribution within the society that generates justice, but their conversion into individual accomplishments (Nay, 2008: 608).
Both following and drawing on the theories of justice, communitarian philosophy criticises the liberal system regarding society as a body of individuals with equal opportunities22. Michael Sandel shows that individuals build up their subjectivity in terms of the common good, not justice. Community justice is tributary to a project definition of the common good (Nay, 2008: 615).
Translated into architecture, these philosophical notions result in the architects’ participation and commitment to the ideal of social justice accomplished through participatory projects carried out in extremely poor communities in America or across the globe.
This time interval is tributary to the leadership of architects like Samuel Mockbee, Andrew Frear, Bryan Bell, Cameron Sinclair, Alejandro Aravena, whose attitude towards architecture still represents an opposition to the traditional production methods and a conceptual shift. In the era of globalization and deindividualisation, these architects reveal the force of the individual. If the person in question is an architect assuming the role of community organiser, he manages to change the built environment for the better through innovation, dedication and power of persuasion. If he is a local, he proves he can build well and that, despite constant social marginalization, he has the qualities and capacity the society needs yet rejects because of stereotypes and prejudice. Moreover, he succeeds in valorizing his capabilities by means of architecture.
In 2000, at Princeton University School of Architecture, Design Corps, a participatory architecture group in Pennsylvania led by professor Bryan Bell, organized a conference suggestively entitled „Structures For Inclusion: Designing for the 98% Without Architects”. The manifesto of the conference stated that „(…) millions of people live without having access to good design and having no contribution to the spaces of everyday use. Good design is thus reserved to those who have money and power and afford to pay the traditional fee. As architecture evolves towards new technologies, its professionals must work to continue the tradition of service to the community which was originally at the heart of the profession” (Pearson, Robbins; 2002: 6).
In the autumn of 2005, 30 professionals – architects, designers, experts and academic staff members – gathered at Harvard Graduate School of Design to find solutions that would help architecture gain an increased relevance at the level of communities in the economic, social and ecological fields, emphasizing the inclusion of community-specific problems in the public agenda. During the meeting, the Dean of the Virginia Faculty of Architecture asked the key-question of the debate: How can a community design movement be included in the public agenda and how can a design focusing on social inclusion, cultural identity and sustainability become a goal for the designers, professionals and political decision makers in the field of architecture?
Conclusion
Participatory architecture is founded on freedom as a supreme individual and collective value. While fighting for the eradication of extreme poverty and against depriving the individual of his capabilities (Sen), participatory architecture assumes an ideal grounded on promoting equal opportunities, potential fulfilment and social inclusion seen as expressions of freedom in the context of the philosophical system and government form harbouring them: democracy. The core, the very essence of the domain is represented by modern democracy modelled by Giancarlo De Carlo from an architectural perspective. Two key concepts assimilated to the idea of freedom and adopted by Kropotkin via Ward are expressed by Turner: positive freedom and autonomy, seen as alternatives to heteronomy, and the proscriptive rule, enabling freedom of action and multiple choices and opposed to prescriptive rule. Under the action of proscription (what not to do), positive freedom turns into freedom of action.
Habraken points out the need for individual possession regarded as the ability to transform the built environment both by regeneration and by establishing a natural relationship between man and the environment. The house is no longer conceived as an object finished once its execution is completed but as a process since the freedom of use and the transformation effected by the user generates an assumed indeterminacy of the form which becomes an expression of housing engendering a sense of belonging. Finally, the abolishment of the Modernist functional segregation offers the prerequisites for the emergence of a varied and ethological built environment, with supportive homes and community-based urban life.
Davidoff set the scene for pluralism and ethics with respect to the provision of equal opportunities through architecture.
Zevi conceived a system of invariants allowing for the architect’s creative imagination to be transposed into freedom as the architect no longer shuts himself inside the object but opens up to utilization, appropriation, transformation.
Hamdi elaborated a participatory paradigm which he called supportive and advocated, similar to Jane Jacobs, for the acceptance of historical organicity as a validating factor of the existent: only useful and good things stand the test of time.
The architects revealed the body of concepts at the core of social participatory architecture theory and elaborated methods for reaching their goals. The users’ involvement in the design mechanism, the house as a process, the user’s natural relationship with the house, the importance of possession, the regeneration of built environment through proscriptive rules, communitarianism, functional desegregation, autonomy and indeterminacy are all concepts indissolubly linking architecture to democracy, and the freedom of the creative act to the user’s freedom acquired through creation and appropriation. Grounded on philosophies of freedom and social action, the concepts of social participatory architecture are rooted nowadays in the social-liberal political doctrine and the communitarian philosophical vision.
Participatory architecture aims not only at changing the built environment and eventually setting a style but effecting the social change able to generate a shift in the sphere of social housing while relying on equity as a prerequisite for achieving individual freedom.
A revised and complemented excerpt from the author’s doctoral dissertation entitled „Arhipera_Social Participatory Architecture”, 2013

© Lorin NICULAE

NOTES
1. Translated by Laurenţiu Staicu, published in Peter Hall, Oraşele de mâine, All, Bucureşti, 1999, p. 29-32.
2. Unlike Hobbes or Rousseau, Kropotkin does not regard man as a debased and corrupted individualthat needs to be compelled by a state authority in order to achieve the common good. We recall here Pelagius’ main thesis, condemned as heresy 1500 years before.
3. The anarchism promoted by Ward, De Carlo and Tuner and dealing exclusively with the freedom to built should under no circumstance be confused with the violent and criminal anarchism shocking Europe at the turn of the 19th and 20th centuries and which was suppressed for good reason and without hesitation by the authorities and rejected by the civil society (a/n).
4. Van Eyck, Projekten, 1948-61, p. 89, accessed at http://www.cleandesign05.co.uk
5. The Marxist system errors include ideas concerning historical finality, the dictatorship of the proletariat, the need for violent revolutions, the abolition of private property, land egalitarianism etc.
6. „Self-help and do it yourself” in the original text translated into Romanian by Gabriela Tabacu.
7.Hundertwasser, Mouldiness Manifesto Against Rationalism in Architecture, 1958/1959/1964.
8.The reader should notice the same critique that Marcuse makes on consumerism.
9.Widely commented in Annex 1 of the present paper (author’s note).
10.We can easily see that this desideratum was not achieved during socialism (for instance, in Romania people’s homes were demolished and they were moved to oppressive apartment blocks) or capitalism, when the struggle for profit led to the fall of the minimal surface under the minimum laid down by the law and the deprivation of homes of all legally eludible functions. In socialism, „the reclusion” of people in architecture was perfected with the aid of the force-ideology couple. In capitalism, faced with the pressure of the lending system, Romanians were meant to experience both ideologies. In 2012, the criticism of De Carlo’s relationship between architecture and power has never been so topicalin Romania. In the context of the administrative and territorial decentralization, thelocal public authorities took over the role of „Power” before 1989. At the level of cities, towns and villages, we witnessed totalitarian attempts to solve the problem of the groups living in extreme poverty by means of forced displacements to new living environments no different from thosethe vulnerable groups had access to prior to the local authorities intervention. Some of the most publicized are the initiatives undertaken by the mayors of Constanţa and Baia Mare to create neighbourhoods for the poor; the living conditions were outrageous as Le Corbusier’s existenzminimum amounted to 15 square metres for a family comprising two adults and a child – Baia Mare, the initial project for Postfunduş area.
11. The second law is taken from Turner’s book written in 1972, Freedom to Build.
12.We detailed these concepts in the in-depth presentation of Turner’s book in Annex 1 (a/n).
13. Reproduced in Annex 1.
14. In original „How the Other Half Lives”.
15.Having a double degree in architecture and sociology, Veiller coordinated The New York Tenement House Commission between 1900 and 1901. He founded and led the National Housing Association between 1911 and 1936.
16. The adjective Usonian was coined by Frank Lloyd Wright to define his new applied organic and democratic vision – United States Of North America/USONA.
17.When Democracy Builds, in original.
18.War on Poverty, in original.
19. Hillary Clinton’s1969thesis on political science entitled „There is Only the Fight” makes consistent references to Alinsky and Obama himself was a community organiser and applied Alinsky’s methods. http://www.crossroad.to/Quotes/communism/alinsky.htm
20. Jane Jacobs became the spokesperson of the intellectuals advocating for a living environment different from that proposed, through the use of authority, by the planners of the time. Malvina Reynolds is a composer who denounced the American suburban developments deprived of soul and identity in the 1960s: „Little boxes on the hillside / Little boxes made of ticky-tacky / Little boxes on the hillside / Little boxes all the same / There’s a pink one and a green one / And a blue one and a yellow one / And they’re all made out of ticky-tacky / And they all look just the same”, Malvina Reynolds, 1961
21. http://www.umsl.edu/~keelr/010/pruitt-igoe.htm
22. Ronald Dworkin had shown that neither the liberal equal opportunities nor the socialist equal situations can guarantee the observance of individual rights (Nay, 2008: 604).
Bibliography
Bell, Bryan, editor: Good Deeds, Good Design: Community Service Through Architecture, Princeton Architectural Press, New York, 2004
Bell, Bryan; Katie Wakeford, editors: Expanding Architecture. Design as Activism, Metropolis Books, Bellerophon, New York, 2008
Berlin, Isaiah: Două concepte de libertate (1958), published in Berlin, Isaiah, Adevăratul studiual omenirii, anthology of essays, Meridiane, Bucureşti, 2001
Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, editors: Architecture and Participation, Taylor&Francis, London, 2005
Booth, Charles, editor: Life and Labour of the People in London, Macmillan, Londra, 1902 (1892)
Davidoff, Paul: „Advocacy and Pluralism in Planning”, Journal of the American Institute ofPlanners, no. 31, 1965, p. 186-97
De Carlo, Giancarlo: The Housing Problem in Italy, Freedom, 9.12,2 and 9.13, 2, 1948
De Carlo, Giancarlo: An Architecture of Participation, Perspecta, no. 17, 1980, p. 74-79
De Carlo, Giancarlo: Architecture’s Public (1969), in Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, Architecture and Participation, Taylor&Francis, London, 2005
Frampton, Kenneth: Modern Architecture, A critical history, Thames and Hudson, New York, 1996
Geddes, Patrick: Cities in Evolution, Williams and Norgate, London, 1915
Geddes, Patrick: Town Planning Towards City Development: A Report to the Durbar of Indore, Holkar State Printing Press, Indore, 1918
Habermas, Jürgen: Modernity: An Incomplete Project, an essay initially delivered as a lecture in 1980, when Habermas was awarded the Theodor W. Adorno Prize in Frankfurt. It was later presented in 1981 in New York and subsequently published under the title „Modernity versus Postmodernity” in „New German Critique” no.22, 1981
Habermas, Jürgen: The Theory of Communicative Action, Beacon Press, Boston, 1984 (1981)
Habermas, Jürgen: Modern and Postmodern Architecture, MIT Press, Cambridge, 1989
Habermas, Jürgen: Sfera publică şi transformarea ei structurală, Univers, Bucureşti, 1998 (1990)
Habermas, Jürgen: Discursul filosofic al modernităţii. 12 prelegeri, All, Bucureşti, 2000 (1985)
Habraken, John Nicholas: Supports_An Alternative to Mass Housing, The Urban International Press, Londra, 2011 (First edition Architectural Press, London, 1972)
Habraken, John Nicholas: The Structure of the Ordinary, Ed. Jonathan Teicher, MIT Press, Massachusetts, London, 2000
Hall, Peter: Oraşele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul al XX-lea, All, Bucureşti, 1999 (1988)
Hamdi, Nabeel: Housing without Houses, Intermediate Technology Publications, London, 1995 (1991)
Kropotkin, Pyotr: Mutual Aid: A Factor of Evolution, New York University Press, 1972, accessed at http://www.complementarycurrency.org/ccLibrary/Mutual_Aid-A_Factor_of_Evolution-Peter_Kropotkin
Lorenz, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucureşti, 1996 (1973)
Mumford, Lewis: The Culture of Cities, Routledge, London, 1998 (1938)
Noica, Constantin: Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Humanitas, Bucureşti, 1992 (1)
Noica, Constantin: Eseuri de Duminică, Humanitas, Bucureşti, 1992
Noica, Constantin: Carte de înţelepciune, Humanitas, Bucureşti, 1993
Stamm, Gunther: The Architecture of J. J. P. Oud 1906-1963, Tallahassee: The University Presses of Florida, 1978, excerpt accessed at http://www.greatbuildings.com/buildings/Weissenhof_Row_Houses.html
Sinclair, Cameron; Kate Stohr coord., Architecture for Humanity: Design LikeYou Give a Damn, Metropolis Books, New York, 2006
Unwin, Raymond: Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Citiesand Suburbs, T. Fischer Unwin, London, 1909
Zevi, Bruno: Codul anticlasic, Paideia, Bucureşti, 2000, translated by Gabriela Tabacu

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog