RDW

POST-RESTAURARE, ÎN CER ŞI PE PĂMÂNT

POST-RESTAURARE,
ÎN CER ŞI PE PĂMÂNT

text: Irina POPESCU-CRIVEANU

„Ultimul Vulcan îşi va termina zborurile post-restaurare la finalul lui 2013”, aflu după ce prietenul meu Kazi mă roagă (astă-vară) să scriu ceva pe această temă şi, ca tot omul, încep (iarna) întrebându-mă ce a vrut să spună cu asta.
Preiau aici tot textul ştirii de acum cinci ani, singurul răspuns la interogarea – pe internet – a termenului „post-restaurare” – ştire preluată de un site despre care, desigur, habar nu aveam până acum, dar al cărui nume îmi place: Resboiu. Romanian Military Portal.
Iacătă:
„Vulcan XH558 operat de către Vulcan to the Sky [a] efectuat mai mult de 60 de apariții la evenimente, inclusiv prezența în cadrul jubileului Reginei și se estimează că din 2007 încoace a fost văzut în zbor de peste zece milioane de oameni. La finalul sezonului următor se va încheia, din păcate, viața post-restaurare a avionului XH558 (s.n.), moment despre care dr. Robert Pleming, CEO al companiei deținătoare, a declarat:
«We are sure you are aware that all Vulcans have a finite safe flying life and that XH558 is already well beyond the hours flown by any other aircraft of her type.»
Pleming a detaliat câteva din necazuri: modificări la aripă – 200.000 de lire sterline, plus nevoia unor motoare de schimb care să fie ceva mai puțin utilizate – dar care sunt dificil de găsit și restaurat, reconstruirea unei roți… care ar costa circa 70.000 de lire sterline, dacă inginerii proiectanți ar fi găsiți:

«It is therefore with great sadness that we have told XH558’s supporters that we are planning for next year to be the last opportunity anyone will have, anywhere in the world, to see a Vulcan in the air.»

«I’d like to thank everyone who by the end of 2013 will have contributed to achieving six fantastic years of Vulcan displays since the restoration; it’s a remarkable achievement that many people said would be impossible. With the passionate and generous support of the British people, we returned an all-British icon to the sky and brought the excitement of engineering and aviation to new generations»” – a mai spus Pleming1.

Ştirea de mai sus cuprinde, sintetic, toţi termenii problemei puse de Kazi: recunoaşterea publică a valorii, efortul financiar, inutilitatea pe termen lung sau, mai degrabă, imposibilitatea de a prelungi foarte mult, în uz, viaţa lucrului restaurat. O perioadă, totul este posibil – cu câteva intervenţii minimale, noi generaţii „beneficiază” de el. Ce se petrece apoi? Se închide ciclul. Mai mult nu se mai poate. Ar trebui investiţii prea mari, atât de mari încât fac inutilă orice încercare şi, chiar dacă, printr-un miracol, s-ar putea găsi asemenea sume, nu ar mai avea cine să facă lucrările. Tehnica şi arta s-au pierdut, deja, de mult. Ce ne rămâne? Regretul, anunţat prin texte – necrologul este, şi el, o restaurare efemeră.

Până când poate fi prelungită viaţa unui lucru şi cum se comportă el în perioada de supra-vieţuire?

Dacă ne gândim la canapeaua din casă, până când putem găsi materiale şi tapiţeri. Până când putem să ne permitem reparaţiile. Canapeaua noastră, de pildă, a îmbătrânit. Totuşi, pernele sunt din puf, arcurile sunt solide, arată civilizat. O ţinem aşa până ce vom găsi materiale bune şi un restaurator care să se ocupe şi de ea, deşi valoarea sa artistică (sau istorică) nu justifică un tel effort. Deja costă mai mult să o reparăm decât să cumpărăm una nouă. Sigur, am încercat, dar nu mai există zegras (Seegras) şi nici puf de cumpărat (şi cu câlţi afacerea devine de nesuportat). Nici tapiţeri buni nu par să mai existe. Astăzi e mai greu decât acum zece ani, când domnul Voichin a refăcut-o. Înainte, se ocupa dl Ghica de toate ale noastre, dar a murit. De primul tapiţer, dl Beck, nu îmi mai amintesc, dar tata spune că e îngropat în cimitirul din Şoseaua Giurgiului. A murit şi domnul Voichin. Mai aştept. Doar canapeaua vine de la Mira, şi pe ea a stat mama, şi – în fond – încape într-însa o lume de sentimente (memorie vie), deci mă încăpăţânez şi o voi reface şi, pentru o perioadă, mă voi simţi mândră de a fi conservat învelişul unui lucru care poartă atât de multe, cunoscute de noi şi de câţiva apropiaţi. Era să uit, la Revoluţie a dormit pe ea, pentru câteva zile (sau săptămâni?), chiar Sandu, şi amintirea celeilalte vieţi, în care el era prietenul nostru, e – cumva – legată şi de această canapea. Dacă o arunc, voi rămâne, cred, numai cu imaginea lui de după şi mi-ar părea rău (deja memorie istorică?). Intuiesc, însă, că Ionică va judeca diferit problema: pe mama nu a cunoscut-o, pe Sandu nici atât şi, în afara faptului că a contribuit major la degradarea ei, nu îl leagă prea multe de această canapea. Deşi îi voi povesti una-alta, o va arunca, probabil, rapid. Tot ce sper este să îl văd că o înnoieşte cu o canapea care să fie tot de bună condiţie şi care, în timp, să devină şi ea un fel de monument istoric, cu tot cu partea (să-i spun identitară?)care o apropie destul de noţiunea de monument.
Alături de ea, nişte fotolii. Mai vechi, mai bune. În cazul lor nu se pune (încă) problema înlocuirii, nu-i aşa, doar valoarea lor (pentru istorie, pentru artă şi pentru istoria artei) e mai mare decât în cazul canapelei. Echilibrul investiţiei e, încă, asigurat; norocul nostru. Apoi, fotoliile sunt mai mici – pot fi păstrate mai uşor ca suvenir – deci, pentru ele, am speranţa încă unei generaţii în familie.
La aceşti termeni simpli, de avioane şi canapele, se poate reduce şi problema caselor şi oraşelor.

                                                                                                     *

În mahalaua „Ceauş David” din Bucureşti a existat o primă biserică, probabil că era de lemn, făcută în jurul anului 1700 de ceauşul David Corbea, ceauş spătăresc, trecut apoi în staff-ul lui Constantin Brâncoveanu şi dispărut în misiunea unde îl trimisese ţarul Petru cel Mare. Mare diplomat, ca să nu spunem spion. De la biserica lui David ceaușul se păstrează primele pomelnice, şi astfel putem afla cui îi era recunoscător ceauşul şi cine venea cu asiduitate la biserică. Funcţiunea era necesară în acest colţ nordic de oraş şi, apoi, fundaţiile pioase sunt necesare oricum şi oricui, astfel încât, la o jumătate de secol după pomenirea acelei prime biserici, logofătul Mihail Băbeanu a făcut – în mahalaua care păstra numele primului ctitor – o altă biserică, Biserica Icoanei. Apoi s-a călugărit şi a făcut a doua biserică, a Hagiului.
Ce s-a petrecut cu prima, după moartea ceauşului şi fuga probabilă în Rusia a familiei sale, nu se ştie. Poate a fost vândută, ca alte biserici de lemn, şi stă liniştită într-un colţ de sat neştiut, poate a fost desfăcută şi lemnele au fost folosite în alte scopuri, sau poate – lipsită de îngrijire – s-a istovit.

Între timp, Biserica Băbeanului se născuse în vecinătate, puţin înainte de 1740; era tot din lemn. Poate că avea acelaşi înveliş ca prima sau poate că nu, însă nu-i mai aparţinea ceauşului decât cu locul şi cu numele, purtând în ea credinţa noii familii de ctitori. Nu a trăit nici ea prea mult, câteva decenii, până când nepotul ctitorului a refăcut-o din zid, între 1784 şi 1786, pe acelaşi loc. A doua biserică a Băbenilor o poartă pe prima în braţe, cele două biserici devin una singură, actul restaurării – rectitoririi – fiind şi act memorial. Biserica nouă este monument ridicat Domnului, act de salvare a sufletului credinciosului său ctitor şi, în acelaşi timp, monument ridicat primului Băbean şi bisericii sale dintâi.
La rândul său, biserica nouă este restaurată, familia Băbenilor nepărăsind-o timp de două secole şi prefăcând-o, atât timp cât le-a fost permis. Fără implicarea directă a ctitorilor, şi-a pierdut ceva substanţă; păstrează, însă, amintirea lor şi tradiţia descinderii ei din stirpea ceauşului David, chiar dacă faptul nu este tocmai sigur. Utilizarea sa neîntreruptă de la 1740 face din Biserica Icoanei încă un loc al continuităţii; prefacerile bisericii adaugă straturi de valoare care rezistă, chiar estompându-le pe primele.
Cu zidăria afectată şi cu turlele prăbuşite după cutremurul din 1838, e consolidată minimal în anii următori. O turlă de mici dimensiuni apare amplasată peste pronaos, începând cu chivotul din 1813. în 1866, în bugetul de cheltuieli necesare pentru refacerea bisericii, erau înregistrate sume pentru „… facerea a două turle ce sunt dărâmate spre a fi forma Bissericii în asemănare cu chivotul Bissericuii”, ceea ce – însă – nu a fost realizat, biserica fiind transformată, în 1872, de Alexandru Orăscu, care introduce o singură turlă în locul celor două, dărâmate, de peste pridvor. La 1889, după însemnate lucrări, biserica era, în sfârşit, „restaurată şi zugrăvită din nou”, „fiind pusă pe rangul bisericilor celor dintâiu din capitală”. Mai târziu, turla scundă de deasupra pronaosului a fost demolată (probabil în 1927), bolta care acoperea spaţiul fiind reconstruită din paiantă la o cotă mai joasă decât cea originală2.
La sfârşitul anilor 1930, intră în scenă Comisiunea Monumentelor Istorice; odată cu aceasta, apare problema restaurării picturii de secol XVIII, nerealizată până la cutremurul din 1940, când biserica „suferise răni foarte grave”. Punerea în siguranţă a fost urmată de lungi discuţii – în rol principal, Horia Teodoru – în care se punea problema desfiinţării turlei Pantocratorului (din cauze structurale) şi restaurarea ştiinţifică a bisericii, cu refacerea bolţilor pronaosului etc. în 1942, antreprenorul realizează lucrările fără supravegherea delegaţilor Comisiunii, îndepărtându-se în anumite puncte faţă de poziţia acesteia, cel mai important punct fiind refuzul său de a desface turla cea mare.
Parohia, certată de Comisiune, îşi asumă continuarea lucrărilor. Horia Teodoru stabileşte opţiunile majore de restaurare în perspectivă; în sfârşit, în august 1948, Parohia anunţă intenţia de a iniţia restaurarea bisericii: „De data aceasta, biserica se găseşte în perspectiva fericită ca un mare binefăcător să restaureze pe cheltuiala sa proprie – aproape în întregime – pictura bisericii”; nu a mai apucat să o facă. Noi memorii ale Comisiunii se succed, încheindu-se cu un referat al aceluiaşi Horia Teodoru din luna octombrie 1948, adică de acum aproape 70 de ani, când Comisiunea Monumentelor Istorice îşi pierdea calitatea de organism de decizie în domeniul evidenţei şi protecţiei monumentelor istorice3. Povestea anilor următori este cunoscută, iar destinul binefăcătorului (rămas anonim) e uşor de bănuit.
Restaurarea picturii de secol XVIII a fost iniţiată după mai bine de jumătate de secol, în 2010, fără însă ca lucrări de restaurare a elementelor de zidărie să fie realizate. Restaurarea Bisericii Icoanei după programul stabilit de Horia Teodoru în anii 1940 aşteaptă încă timpuri mai bune pentru că, între timp, în patria noastră, restaurarea a căzut şi ea în uitare. Pentru că e oneros, pentru că nu mai sunt meşterii d’antan, pentru că nu mai are cine să îşi dorească să o restaureze aşa cum se cade.

Rămânem în aceeaşi curte, a Bisericii Icoanei, unde – alături de biserică – au funcţionat, de la 1740, chilii pentru „femei sărace, obraze mai alese sau călugăriţe”, construite de Mihail Băbeanu şi chilii pentru cei „streini, bolnavi ce vor năzui la ajutorul sf(i)ntei Icoane”, construite de nepotul său, Panait. Găzduirea în azil a femeilor sărace – şi, mai cu seamă, a preoteselor şi călugăriţelor – a durat până la începutul secolului al XX-lea; viaţa acestora se desfăşura în mod similar vieţii monahale. Funcţiunile spitaliceşti au avut o existență paralelă în acelaşi interval, iar astăzi sunt pierdute. Locuirea socială a persistat până astăzi, în unele dintre clădirile bisericii şezând oameni nevoiaşi, iar într-o clădire construită pe un teren vândut de biserică funcţionează un azil de bătrâni; terenul reprezintă o parte a fostului cimitir al bisericii. Tradiţia şcolii de pe lângă biserică, atestată aici la 1783, se continuă prin şcoala ridicată, pe terenul de peste drum, de Ion Mincu4.
Viaţa monahală de pe lângă Biserica Icoanei s-a întărit odată cu construirea, la 1834, de căminarul Mihalache Darvari, a unei noi biserici, pe un teren cedat de Băbeni, parte a aceluiaşi vechi cimitir. Aşezământul familiei Darvari, înrudită cu Băbenii, a funcţionat ca schit de maici între 1835 şi 1864, când – după interzicerea mănăstirilor din oraş – călugăriţele au fost mutate la Pasărea, apoi ca schit al călugărilor de la schitul românesc Prodromul de la Muntele Athos, între 1869 şi 1959, când a fost iarăşi desfiinţat, iar biserica a devenit filială a Parohiei Icoanei; schitul a fost redeschis în 1996. Biserica, zisă „Cimitirul Icoana”, a fost – la rândul ei – reconstruită, la 1933-1934, de arhitectul Gheorghe Simotta.
La 1902, în urma surpării zidului schitului dinspre strada Păcii (azi Schitul Darvari), primăria emite „autorizaţiunea” pentru împrejmuire „cu zăbrele de lemn date la rindea şi vopsite cu colore de ulei, aşezând bulumacii şi stinghiele în interior”. Epitropia „Cimitirul Icoana” declară, însă, că va face „tot” zid de cărămidă, „spre a păstra aspectul de schit a mitocului”5.
În aceeaşi curte a bisericii a construit case arhiereul Neofit Ierapoleos, „din niamul Cambanis după insula Andros” şi venit aici, probabil, de la Mănăstirea „Sf. Sava”, în legătură cu epitropia Sf. Mormânt din ţara Românească. În casele sale „cele mari”, lăsate la moartea sa (din 1847) bisericii, a orânduit să locuiască stareţa schitului înfiinţat de familia Darvari. După 1864 însă, schitul fiind părăsit de călugăriţe, casele au fost ocupate de chiriaşi ai bisericii; către sfârşitul secolului, personalitatea sa era deja confundată cu cea a mitropolitului Neofit al II-lea Geanoglu, iar dispoziţiile sale testamentare, uitate. Mormântul arhiereului se găseşte în curte şi, încă, se poate citi. Nu e îngrijit, semn că şi-a pierdut rostul, iar clădirea a devenit casă parohială, înnoită şi ea pe alocuri.
Alt strat istoric se suprapune bisericii. Generalul Ioan Odobescu (18793-1857), căruia istoriografia perioadei comuniste i-a creat imaginea nefastă a înăbuşirii Revoluţiei de la 1848, are mormântul în faţa bisericii. Alături, în cimitir, au fost îngropaţi (printre alţii) revoluţionarul Marin Serghiescu şi părinţii lui Nicolae Bălcescu.

Mormântul generalului a fost restaurat în 1939, cu aprobarea Comisiunii Monumentelor Istorice, de antreprenorul Zaharia Giovanni din Bucureşti, „după un deviz alcătuit de Dl. Architect Balş şi sub a sa supraveghere, cu cheltuiala urmaşului Generalului, Domnul C. Odobescu, avocat în Bucureşti”6.
Un gând pios al unor contemporani i-a făcut, de curând, să vopsească (în ton) coiful şi medalioanele.
*
Aspectul de schit al mitocului persistă, în ciuda intervenţiilor recente7. Aspectul ctitoriei Băbenilor de la Icoana nu este asemănător chivotului, dar ar putea deveni, câtă vreme va mai dăinui biserica.
S-ar putea, deci, readuce într-o formă nouă, similară celei vechi, care va deveni la rândul său veche şi ar putea fi, după un timp, transformată cu materialele ieftine ale zilei viitoare sau cu cele mai de preţ. Ar putea fi „refăcută din nou”, dându-i-se alt chip cioplit şi – poate – alt chivot. Până apare noul binefăcător, însă, bisericii trebuie să i se păstreze povestea, adică reputaţia.

NOTE
1. http://www.resboiu.ro/ultimul-vulcan-isi-va-termina-zborurile-post-restaurare-la-finalul-lui-2013/
2. Diverse acte referitoare la Biserica Icoanei. Vezi Irina Popescu-Criveanu, Horia Moldovan, Biserica Icoanei, Bucureşti: Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, 2013.
3. Arhiva Institutului Naţional al Patrimoniului (INP), fond CMI, dos. 79 (1922-1948), Biserica Icoana – Bucureşti.
4. Irina Popescu-Criveanu, Horia Moldovan, ibid.
5. ANDMB, fond PMB Technic, dosar 6/1901. Preoţii Bisericii Icoanei şi vecinii s-au opus refacerii zidului masiv, cerând a se impune grilaj [european], solicitare căreia nu i s-a dat curs.
6. Arhiva INP, loc. cit., f. 10 şi 11 (pe baza referatului arh. Horia Teodoru).
7. În 2000, clopotniţa a fost demolată şi reconstruită într-un amplasament nou; o parte a zidului către stradă şi casa egumenească (ulterior, casă parohială) au fost demolate şi s-au construit case egumeneşti şi un paraclis (proiecte al arhitectului Nicolae Vlădescu).

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog