RDW

Orașul și cetatea

Dosar tematic

Orașul și cetatea
Personal și patrimonial

Text și foto: Kázmér KOVÁCS

În vara anului 2015, mama vărului meu primar ar fi împlinit 100 de ani. Ne-am dat întâlnire la Arad, unde au locuit bunicii noștri comuni, iar în ziua aniversării am călătorit la Oradea, orașul ei de baștină. Am vizitat, sumar, Palatul Ullmann, clădirea de raport Secessionistă în care se află apartamentul unde a copilărit odinioară sărbătorita și unde, într-o zi, au venit portăreii să îi ia totul din casă, pentru că bunicului matern îi plăcea jocul de cărți; în ziua cu pricina, înainte de a pleca, după obicei, să-și petreacă ziua la cafenea, s-a întors din ușă și a anunțat iminența evenimentului.
Palatul Ullmann se ținea relativ bine, deși calitatea arhitecturală a edificiului ar fi meritat o soartă mai bună decât cea pentru care stăteau mărturie finisajele deteriorate și improvizațiile vernaculare. De altminteri, edificiul – pe numele său întreg Clădirea comercială și de locuințe Kurländer și Ullmann, construită în perioada 1909-1911 și operă Secessionistă a arhitectului Ferenc Löbl1 – se află înscris pe Lista monumentelor istorice.
Desigur, rațiunile pentru care edificiul este clasat monument istoric diferă de cele pentru care l-am vizitat împreună cu vărul meu (tatăl lui era fratele mai mare al mamei mele), dar ambele sisteme de referință se află în același registru, al aducerii aminte. Trecerea noastră pe acolo nu a lăsat urme semnificative în istoria clădirii, chiar dacă vărul meu purta – neostentativ, ce-i drept – rasa din mătase de culoarea șofranului a călugărilor budiști thailandezi. După plecarea lui spre Budapesta, m-am întors de la gară pentru a face câteva fotografii, apoi am căutat Cetatea, despre care aflasem că a devenit accesibilă.
Accesibilă, da, dar ferecată, așa cum îi șade bine unei cetăți: era încă în șantier și mai era și sfârșit de săptămână. După o discuție prietenoasă cu paznicul porților, am fost lăsat să colind în voie printre bastioane, cazemate, biserică, nenumărate coridoare și încăperi. Fotografiile nu pot nicicum ilustra gustul – familiar și totuși unic – al aventurii. Amintirea ei mă va însoți mult timp cu aceeași strălucire, chiar dacă, în schimb, trecerea mea pe acolo nu va fi adăugat decât cel mult un firicel infinitezimal nenumăratelor straturi de semnificații care au făcut din Cetatea Oradea un monument istoric important.
La plecare, în șanțurile de apărare, astăzi transformate în promenadă, am întâlnit nuntași. Se făceau fotografii cu mirii îmbrăcați pentru ocazie. Apoi, am întâlnit un al doilea și un al treilea cortegiu nupțial. Fundalul cu bastioane și șenaje, vecinătatea oglinzilor de apă cu nuferi înfloriți vor crea o ambianță specială pentru aceste imagini-monument, menite să fixeze convenabil, în timp și spațiu, acea zi de neuitat pentru tinerii căsătoriți.
Zidari, vizitatori, mirese… toate acestea au mai fost și vor mai fi în istoria cetății. Anonimatul trecerilor nu schimbă însă faptul că mulțimea lor suprapune imperceptibile crâmpeie de aducere aminte care, odată cu trecerea timpului – poate a încă unui mileniu de folosință pașnică – vor schimba, probabil, din temelii, semnificația patrimonială a Cetății Oradea.
Cam în acest fel se nasc monumentele istorice. Niciun arhitect genial nu le poate proiecta, ele „se fac” prin contribuția (în general, involuntară) tuturor celor care zăbovesc un ceas sau o viață printre zidurile lor.

Ullmann

Cetatea din Oradea a făcut recent obiectul unui elaborat proces de restaurare. Structura militară multiseculară s-a văzut, astfel, convertită pentru funcțiuni urbane, civile și pașnice. Rămâne de văzut în ce măsură societățile contemporane și cultura lor de loisir vor ști să construiască o viață de zi cu zi comparabilă ca înțelesuri și consistență cu aceea pe care o garnizoană militară (sau o ruină) din orice vremuri a putut-o genera. Sarcina, acum, este de a găsi suficiente resurse pentru locuirea îndeajuns de intensă a acestor ziduri, imaginate pentru cu totul alte funcțiuni și adecvate unor activități foarte diferite. Vast ansamblu de clădiri și amenajări defensive, configurat de-a lungul a numeroase etape de construcție și reconstrucție (de regulă, în urma unor asedii prelungite, soldate sau nu cu înfrângere), cetatea va primi de acum încolo altfel de locuitori2: studenți și profesori, participanți la festivaluri artistice sau evenimente culturale de tot felul; va găzdui instituții publice și private, de cultură și administrative, va fi vizitat de turiști. În prezent, funcțiunea permanentă a cetății este aceea de a adăposti Facultatea de Arte Vizuale a Universității din Oradea, ceea ce ilustrează cât se poate de bine versatilitatea paradoxală a funcțiunii militare originale și, totodată, importanța patrimonială a ansamblului.
Într-o încercare de a contribui la percepția peste timp a Cetății Oradea, nu voi relua etapele sale de construcție, prea bine cunoscute, nici nu voi comenta mai recentele strategii de punere în valoare, care se concentrează, firește, asupra deschiderilor către posibilii locuitori ai prezentului3. Cele dintâi explică îndeajuns existența acestei vaste structuri edificate în mijlocul orașului; cele din urmă caută sustenabilitatea economică, pe termen lung, a cetății. Cele dintâi sunt condiția unei bune intervenții, nu doar restauratoare, ci și de exploatare; cele din urmă fac posibilă reintegrarea funcțională a acestui monument istoric excepțional care, însă, dacă rămâne nefolosit, e condamnat la destinul muzeificat al unui bibelou arhitectural gigantesc.
O sumară privire asupra vederii din satelit a municipiului Oradea vădește stranietatea prezenței acestei structuri vetuste în țesutul urban4. Răspunzând cu totul altor nevoi decât cele de locuire din secolul al XXI-lea, cetatea – cu planul în formă de stea nu chiar regulată cu cinci colțuri, cu o clădire pentagonală concentrică în interiorul dublei, triplei, pe alocuri cvadruplei incinte de fortificații, devenite din ce în ce mai complexe pe măsura dezvoltării tehnicilor de război – amintește de planurile orașelor ideale ale unor Filarete (planul orașului Sforzinda) sau Scamozzi, al cărui proiect utopic a devenit realitate – Palmanova este un oraș cu planul în formă de stea cu nouă colțuri, situat în regiunea Veneto5.

Cetate

Asemănările proiectelor de oraș ideal cu structurile militare configurate după o geometrie abstractă se opresc la caracterul izomorf. În cele mai multe locuri, atât cetățile, cât și orașele tradiționale urmăresc într-o bună măsură datele topografice ale terenului, adaptându-se la ele și adaptându-le la necesitățile locuirii specifice, civile sau militare6. În rest, locuirea urbană, cu diversitatea sa întotdeauna semnificativă de grupuri sociale și ocupații, se deosebește esențial de locuirea preponderent militară care, cu toate accesoriile sale, a devenit obsoletă în imensa majoritate a fortificațiilor europene construite în diferite epoci. Aceasta nu se datorează numai stării de relativă pace pe continent, reacție la monstruoasa anvergură a devastărilor produse de războaiele mondiale și beneficiu al proiectului politic vizând o Europă inclusivă și neantagonică, ci și schimbărilor de paradigmă pentru conflictele armate în deceniile din urmă. Reintegrarea funcțională a structurilor defensive istorice a devenit de aceea o necesitate în toate cazurile, de la orașele fortificate și cetățile antice până la cetățile medievale și la buncărele din beton armat construite de-a lungul secolului al XX-lea. Orașele fortificate și încă locuite pun doar probleme de bună guvernare și bune practici în întreținerea și conservarea fondului construit existent7. Dimpotrivă, transformarea în curiozitate turistică apare singura alternativă, economic plauzibilă, pentru o mare parte a structurilor defensive, datând dinainte de Renaștere și păstrate într-o stare de ruină, adeseori ca vestigii arheologice decopertate. Punerea lor în valoare este extrem de problematică și, din păcate, numeroase cazuri de intervenție mai vechi și mai recente din România nu izbutesc să împace cerințele turismului cultural nici măcar cu cele mai elementare precepte ale numeroaselor, bine fundamentatelor documente doctrinare internaționale8.

Cetate

Din fericire, nu este și cazul Cetății Oradea. Aflându-se în uzul armatei până relativ de curând, clădirile s-au păstrat în stare destul de bună până în momentul în care ansamblul a intrat în atenția proiectanților, chiar dacă, între 1975 și intervenția de restaurare, unele dintre ele au primit întrebuințări improprii și au suferit degradări. În prezent, vecinătățile sale sunt în bună măsură rezultate din dezvoltarea istorică a așezării, asocierea spațială și teritorială apărând relativ organică. Excepția se constituie din amplasarea blocurilor de locuințe din anii 1980, care s-au interpus între cetate și Parcul 1 Decembrie (fost 23 August), realizat pe terenul fostei piețe centrale, compus cu o perspectivă bine susținută către Catedrala Episcopală și către fațada vestică a ansamblului fortificat, cu care, altminteri, ar alcătui un spațiu urban monumental de excepție. Aici nu își au rostul speculațiile privind o eventuală dezvoltare urbană „în negativ”, care ar implica dispariția blocurilor de locuințe. Ele constituie un excelent exemplu anti-contextual, prin aceea că, în timp ce locuitorii clădirilor beneficiază de vederi privilegiate asupra parcului și cetății, prezența masivelor imobile, amplasate fără nicio urmă de interes pentru istoria și compoziția urbană a locului, nu pot fi percepute decât nefavorabil din orice direcție; ele distrug, pe termen mediu și lung, nu doar peisajul urban, ci și valoarea de utilizare a vastelor spații deschise în mijlocul cărora tronează. Însă prezența lor, atât de inoportună din punctul de vedere al spațiului public, din cel estetic ori cel patrimonial oferă prilejul discutării prezenței – pe care mai sus am calificat-o drept stranie – a cetății în mijlocul țesutului urban, aflat în perpetuă evoluție.
Opoziția dintre vechea structură militară, care de-a lungul secolelor și-a pierdut orice utilitate defensivă, încăpățânându-se să reziste și blocurile de locuințe, cu comerț la nivelurile inferioare și locuințe confortabile distribuite pe etaje (asemenea doar din acest punct de vedere Palatului Ullmann, integrat lin în țesutul urban), care se bucură de toată legitimitatea funcțională imaginabilă, este extrem de complexă. Pe de o parte, orașul a crescut în timp, integrând fortificațiile în interiorul său, astfel lipsindu-le de deschiderile (contraescarpe etc.) care ar fi putut, încă, să le avantajeze într-o eventuală confruntare. Pe de altă parte, funcția rezidențială, esențială pentru orice așezare, a năpădit un spațiu deschis, care (odinioară și din punct de vedere defensiv) făcuse parte din vecinătatea masivei cetăți. Forme excepțional construite, dictate de tehnici militare revolute, sunt puse față în față cu forme arhitecturale relativ banale, de dată recentă. Dinamica socială, economică, urbană s-a schimbat de foarte multe ori de-a lungul mileniului care a trecut, de când a apărut prima formă de fortificație pe acest mal al Crișului Repede – cetatea s-a tot construit progresiv între secolele XI-XVIII până să ajungă la forma actuală.

Cetate

Registrele posibile pentru o comparație sunt atât de numeroase, iată, încât riscă să obnubileze chestiunile de fond: oare cum va evolua ansamblul patrimonial Cetatea Oradea în orașul postindustrial? Oare cât vor mai dura blocurile cele semețe? Vor putea, și ele, să se re-evalueze în timp, devenind monumente istorice? Ce in(ter)venții arhitecturale și urbanistice ar putea integra ansambluri atât de puțin compatibile? Oare cum va arăta o abordare inclusivă și pluralistă, conservator-progresist-artistic-pragmatic-economic-ecologistă a așezărilor mileniului III?
*
Schimbarea semnificațiilor arhitecturale nu echivalează cu dispariția lor, ci, dimpotrivă, cu diversificarea și îmbogățirea semantică a mediului construit. Asumarea valorilor patrimoniale de către comunități – fie și doar marginal, ca fundal pentru fotografii – susține speranța că vom ști să ni le păstrăm peste timp. Iar economicitatea reabilitării structurilor istorice pentru funcțiuni actuale se compune, cum nu se poate mai bine, cu imperioasa nevoie de a drămui resursele planetei. Din acest motiv și în acest sens, conservarea monumentelor de arhitectură nu ține de paseism, ci de o nouă avangardă.

1.Cf. Gerle János, Kovács Attila, Makovecz Imre, A századforduló magyar építészete, Szépirodalmi könyvkiadó, Budapesta, 1990, p. 261.
2.Pe baza constatării că suntem singura specie locuitoare – în sensul că numai noi conferim semnificații teritoriului pe care-l ocupăm, astfel convertindu-l în „loc”, am discutat în altă parte înțelesurile lărgite ale ideii de locuire: „Locuirea între permanent și temporar”, în Arhitectura românească în detalii – Locuințe, Emilia Țugui, editor, Ozalid, București, 2012.
3.Cetatea Oradea constituie unul dintre proiectele PIDU pentru capitala Țării Crișurilor, laolaltă cu proiecte de punere în valoare a patrimoniului Secessionist al orașului (a se vedea Gerle János et al, op. cit.) și reabilitarea infrastructurii tehnico-edilitare, cf. PIDU Oradea, publicat pe 24 noiembrie 2014, http://www.oradea.ro/politici-si-strategii-ale-municipiului-oradea/planul-ingrat-de-dezvoltare-urbana-a-municipiului-oradea, 27 august 2019.
4.Desigur, până în vremurile foarte recente, cetatea se afla în afara orașului, cum se poate vedea, de pildă, pe ridicarea militară Iosefină (1782-1785), https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a7/BihorSolnocCrasna_Josephinische_Landesaufnahme,  27.08.2019.
5.În 2018 avea o populație de 5.419 de locuitori și cod poștal Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Palmanova#History, 27.08.2019.
6.Pentru contextualismul structurilor defensive, a se vedea, de pildă, Philippe Prost, Vauban: le style de l’intelligence, Archibooks, Paris, 2007.
7.Cazul zidurilor de incintă ale orașului umbrian Norcia este exemplar: distruse parțial de cutremur în 2016, restaurarea lor a generat un registru de chestionări inedite pentru acest fel de patrimoniu construit.
8.Cetatea Capidava, castrul Arutela, cetatea de Scaun a Sucevei, cetățile Deva, Feldioara, Râșnov, Rupea sunt doar câteva dintre cazurile ratate de reconstrucție ipotetică rezultând în falsuri istorice. Discutarea lor nu face obiectul acestor rânduri.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog