RDW

Migrația… Exodul… Speranța

Dosar tematic

Migrația… Exodul… Speranța
text: Ileana TUREANU

Acest număr a fost conceput și pregătit înainte de pandemie. Este important s-o precizăm, pentru că viața noastră va rămâne spintecată de acest moment cu adevărat global al omenirii și, probabil, valorile noastre vor fi reevaluate, cu bune și cu rele, în funcție de acest moment. Numărul de față se voia o dezbatere despre vocația de arhitect, despre o profesiune „fără frontiere”.
Dar lecția copleșitoare de globalizare pe care am primit-o, de la acest virus, zdruncină atât premisele, cât și concluziile inițiale. Dacă în materialele pregătite se vorbea despre oportunități, șanse, diferențe, deodată, la predare, la vremea la care materialele au sosit din Statele Unite, Israel, Japonia, Belgia, Anglia, toate aceste diferențe se șterseseră și viața expeditorilor, indiferent de meridianele sau paralele pe care se află, deveniseră, de la o zi la alta, identice cu cele ale destinatarilor materialelor. De la o zi la alta, diferențele dintre viața și preocupările noastre au fost anulate.
Vă datorăm, totuși, o explicație referitoare la structura acestui număr.
Arhitecții au fost din totdeauna profesioniști „fără frontiere”. Locul de baștină le-a alimentat energia creatoare, a fost sursa inspirațională, rădăcinile, dar fructele/roadele muncii lor s-au pârguit care încotro, în cele patru zări. Din antichitate și până astăzi, în pragul celui de-al treilea deceniu al mileniului III, arhitectura operează peste și dincolo de granițe, ca un proces natural, cu consecințe sociale și spațiale globale.
Dacă Migrația este un fenomen natural, presupunând – ca și în cazul păsărilor călătoare – un flux de veniri și plecări, de primeniri de idei și practici, de schimburi, comunicare, ceea ce se întâmplă în România postcomunistă, țară care rătăcește, de trei decenii, prin tranziție, nu mai este nici un fenomen organic, nici o evoluție naturală: este vorba despre Exod. Exodul nu este nici natural, nici firesc. Exodul este provocat de catastrofe naturale sau umane. La noi, în ultimele decenii, nu au fost nici războaie, nici catastrofe naturale. Atunci?
Scăpați de comunism, românii continuă să plece, cu sutele de mii, în alte state și numărul celor cu reședința în alte țări a sărit de trei milioane. Statisticile Comisiei Europene arată că România este țara cu cea mai mare rată de emigrare din tot spațiul comunitar.
Numai în ultimul an, 2019, au emigrat peste 200 de mii de compatrioți. Nicio altă țară nu se apropie de acest record. Dimpotrivă. Polonezii se întorc acasă. Aceeași tendință și pentru letoni, lituanieni, slovaci.
România se află pe locul 5 în topul populațiilor emigrante de pe mapamond. 
Conform informațiilor oferite de raportul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), România prezintă cea mai mare rată de emigrare dintre statele membre. Populația emigrantă a României este mult mai numeroasă decât a vecinilor Moldova, Bulgaria, Serbia, Ungaria și Ucraina, însumând aproape jumătate din numărul emigranților din regiune. În 2015-2016, unul din trei români s-a mutat în Italia, numărul acestora depășind un milion. Următoarele destinații sunt Germania (680.000), Spania (573.000), Marea Britanie (225.000), Statele Unite ale Americii (160.000), Ungaria (154.000), Canada (130.000) și Franța (105.000), Israel, Austria și Belgia (câte 50.000).
Numărul emigranților români a crescut de la 1,1 milioane, în anii 2001/2002, la 3,4 milioane 2015/2016.

Numărul tinerilor români care pleacă pentru a-și realiza studiile afară este în creștere (în 2016 – 33.000). România a devenit țară de emigrare. Un raport al ONU arată că, după Siria, România este a doua ţară din lume în topul celor care au pierdut cei mai mulţi locuitori. Potrivit ONU, în ultimii 10 ani, 3,4 milioane de romani – 17% din populaţie – au plecat în străinătate.
Aceste cifre sunt la originea neliniștii noastre pentru că arhitecții se înscriu și ei în această tendință. Este normal să încercăm să înțelegem fenomenul, cauzele, soluțiile. Este esențial să-i cunoaștem și să descoperim punțile care ne leagă, pentru a evalua șansele unei colaborări și reîntregiri viitoare.
Acest număr al revistei încearcă să facă o succintă trecere în revistă a mișcărilor arhitecților spre și dinspre Țările Române, de-a lungul vremurilor. Pentru că, începutul arhitecturii noastre culte se datorează, în principal, prezenței arhitecților străini veniți în mai multe etape și valuri pe aceste meleaguri: catalanul Xavier Villacrosse, elvețianul Johann Schlatter, nemții Joseph Weltz, Conrand Schink, Johann Veit, Gustav Freywald, Anton Heft, Luigi Lipizer, francezul Michel Saint-Jourand, austriacul Friederich Hartmann, cehul Marin Kubelka.
Dacă a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată de operele arhitecților din şcoala franceză: Cassien Bernard şi Albert Galleron; Paul Gottereau; Albert Ballu, Louis Blanc, Daniel Renard ș.a., arhitecții germani au venit la invitația regelui Carol I, cu ocazia construirii Palatului Peleș din Sinaia – germanii Wilhelm von Doderer, Johannes Schulz, dar și cehul Karel Zdeněk Líman. Au lucrat în România și italienii Giulio Magni, Gaetano Burelli și au contribuit, major, la definirea culturală a arhitecturii naționale, alături de primele generații de arhitecți români veniți de la studii de la Paris, diplomați ai École Nationale des Beaux-Arts. Într-o primă etapă, vorbim despre Ion Mincu, Ion D. Berindey, Jean George Pompilian, Toma Dobrescu, Dimitrie Maimarolu, George Sterian, Ion N. Socolescu, Ştefan Burcuş, apoi, despre Nicolae Ghika-Budești, Petre Antonescu, Nicolae Nenciulescu, Paul Smărăndescu, Duiliu Marcu, Horia Teodoru, George Matei Cantacuzino, Ion Al. Davidescu, Alexandru Zamfiropol, Horia Creangă, ş.a.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, când a devenit tehnic posibil, fenomenul migrației tinerilor către centrele academice consacrate ale vremii, către École des Beaux-Arts de la Paris, dar și către Roma, Berlin, Viena, a luat amploare. Au plecat către capitalele culturale ale vremii, animați de dorința de a studia artele și arhitectura, tineri din America de Nord, America de Sud, Europa și România.
Școala de la Bauhaus a fost, poate, cel mai puternic centru artistic studențesc internațional. Structura etnică a studenților, în anul 1929 (pe care o găsim în Bauhaus magazine) era: 30 dintre cei 170 de studenți erau străini ( 8 elvețieni, 4 polonezi, 3 cehi, 3 sovietici, 2 americani, 2 letoni, 2 unguri, 1 austriac, 1 olandez, 1 turc, 1 iranian).
Începând cu același deceniu, absolvenții au început să circule în căutare de lucrări. Procesul început cu studiile academice a continuat cu lucrul în cabinete internaționale, așa cum erau cele ale lui Auguste Perret și Peter Behrens, care aveau angajați străini și comenzi în străinătate. Dar primul arhitect cu adevărat „fără frontiere” este Le Corbusier, care a lucrat și s-a mișcat cu dezinvoltură între Europa, Uniunea Sovietică, America Latină și India și a adunat în jurul său arhitecți de toate naționalitățile.
În atelierul lui Le Corbusier se aflau, alături de cei 28 de francezi: 8 americani, 1 argentinian, 2 belgieni, 6 englezi, 1 chilian, 7 cehi, 2 danezi, 5 nemți, 1 grec, 4 unguri, 32 de elvețieni, 3 japonezi, 1 palestinian, 1 spaniol, 1 sovietic, 3 suedezi, 1 uruguaian, 15 iugoslavi. În timp, unii s-au întors în țările de baștină, alții au emigrat sau au rămas în Franța. Toți, fără excepție, au răspândit ideile și concepțiile lui Le Corbusier și i-au adus comenzi în întreaga lume.
Ulterior, migrația a fost provocată nu atât de rațiuni profesionale, cât de grave probleme ideologice și politice. Așa s-au mutat în Statele Unite, prin Londra, Walter Gropius, Ludwig Mies van der Rohe, Marcel Breuer, Ludwig Hilbersheimer și mulți absolvenți de la Bauhaus, ei constituind, prin activitatea practică și academică, nucleul Bauhaus-ului american. Tot la o universitate americană a ajuns și Rudolph Frankel, refugiat din Germania timp de patru ani la București și plecat, ulterior, în Statele Unite, prin Londra. Anii ‚40 au fost marcați de politizare și restrângerea dreptului de liberă circulație și practică a arhitecților, pe criterii etnice, și au pus capăt unei perioade de reală efervescență creatoare și culturală. 

În perioada postbelică, după instaurarea regimului comunist, în România, a avut loc un fenomen singular în arhitectura internațională și anume emigrarea masivă a arhitecților, din cauza persecuțiilor politice, etnice sau ideologice. Nu se cunoaște numărul exact al arhitecților plecați din țară, din cauza lipsei de evidență continuă și coerentă, din cauza anonimizării creației de arhitectură, din cauza desființării practicii private și concentrarea și gruparea arhitecților în mari unități de proiectare, cu sute de angajați.
Se știe că, în perioada 1945-1990, au absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” circa 3.500 arhitecți din care, aproximativ 1.300-2.000 au părăsit România.
Arhiva, incompletă, a UAR consemnează în „tabelele nominale cu arhitecții plecați definitiv din țară”, în perioada 1958-1974, următoarele cifre: 1958 – 3 arhitecți, 1959 – 48 arhitecți, 1960 – 5 arhitecți, 1961 – 14 arhitecți, 1962 – 12 arhitecți, 1963 – 4 arhitecți, 1964 – 5 arhitecți, 1965 – 9 arhitecți, 1967 – 7 arhitecți, 1968 – 12 arhitecți, 1969 – 36 arhitecți, 1970 – 20 arhitecți, 1972 – 25 arhitecți, 1973 – 43 arhitecți, 1974 – 14 arhitecți.
Câteva date atrag atenția:
1959 – este anul când statul comunist a naționalizat imobilele foștilor industriași bancheri, comercianți sau mari proprietari de terenuri, a condamnat scriitorii și politicienii bănuiți că se împotrivesc sistemului, a primit bani pentru a permite evreilor să plece din țară.
1968 – este anul revoltelor studențești din mai ’68, de la Paris, care au schimbat istoria culturală a Occidentului, dar și anul „Primăverii de la Praga” reprimată violent de armata sovietică și țările Pactului de la Varșovia, cu excepția României, ceea ce i-a adus lui Ceaușescu o aură care i-a pavat drumul spre dictatura care a urmat.
1977 – este anul cutremurului, după care au fost abandonate toate investițiile, pentru realizarea Casei Poporului.
Arhitectul Adrian Mahu s-a documentat și a urmărit cariera unora dintre arhitecții plecați, în această perioadă, în lucrarea „Arhitecții și exilul”. 63 de arhitecți. Mulți? Puțini? Un început și o contribuție importantă. Printre cei evocați se află:
Dan Sergiu Hanganu (1939-2017), care a părăsit România în 1969. Până la sfârșitul vieții, nu a încetat să-l considere pe Nicolae Porumbescu „părintele său spiritual”. Hanganu este cel mai premiat și elogiat arhitect de origină română din Canada, care a obținut peste 50 de premii importante. După 1990, Hanganu a venit adesea în România și i s-au conferit decorații și distincții, dar, niciodată, șansa de a realiza o lucrare care să-i poarte semnătura. Și-a folosit influența și notorietatea pentru reprimirea UAR în organismele profesionale internaționale (UIA), și-a utilizat faima și farmecul pentru mobilizarea membrilor juriului Concursului „București 2000”. A dorit să realizeze lucrări în București. Niciunul dintre proiectele sale nu a fost realizat.
Echipa Dan Munteanu, Ștefan Perianu, Mihai Munteanu care, în anii 1983-1984 a câștigat Premiul I (ex aequo) la Concursul pentru Opera din Piața Bastiliei, a fost decorată și distinsă cu premii naționale și cele mai mari distincții profesionale. Nu au realizat nicio construcție în România.
Alain Manoilesco (Cătălin Manoilescu), nepotul reputatului economist, este apreciat, în Franța, în domeniul construcțiilor de învățământ. A câștigat competiții și în România, dar nicio lucrare realizată.
Teodor Georgesco și Christian Tanascaux (Cristian Tănăsescu), specializați în construcții spitalicești, nu au reușit să construiască nimic în România.
Lista arhitecților români care lucrează cu succes în străinătate este mult mai lungă, dar concluzia este una singură: România nu a vrut sau nu a știut să le folosească priceperea și excelența. Din păcate, pentru noi toți.
Concluzia umană a studiului dlui Mahu ar putea fi: „Dacă omul rămas într-un context vitreg tânjește după gestul pe care nu l-a cutezat, omul plecat tânjește după ceea ce a fost și nu mai este locul lui… primul suferă și cel de-al doilea nu a scăpat de durere”…
Experiența traumatizantă a dezrădăcinării a marcat arhitecții emigrați până în 1990.
Tinerii prezentați în acest număr și mulți alții (pe care sperăm să-i prezentăm, cu alte ocazii) au putut pleca la studii în reputate centre universitare, și-au făcut rezidențiatul în cabinete internaționale, practică arhitectura în firme internaționale, își asumă responsabilități, concep, coordonează, decid.
Unul dintre tinerii confirmați pe plan internațional mi-a trimis următorul mesaj:
„Pentru noi… plecarea se datorează identificării unor oportunități unice, în altă parte. Având în vedere că suntem peste 50 de naționalități la…, nu cred că fenomenul este singular. Se datorează acestor birouri excepțional de creative, a căror locație geografică nu este întotdeauna corelată cu situația economică a țării – având în vedere că peste 90% din proiectele noastre sunt internaționale”.
Este datoria noastră să construim un context natural, competent, responsabil pentru ca experiența dobândită de tinerii arhitecți care lucrează, astăzi, în străinătate să nu fie, din nou, ocazii pierdute, ci să reprezinte rezervoare de creativitate și competență care se pot alătura eforturilor arhitecților care încearcă să facă un loc mai bun din această țară.
Avem obligația să oferim noii generați, șansa de a dovedi ce știe și poate. Nu de premii și decorații – pentru ce fac în alte părți – au ei nevoie, ci de obiective ambițioase, de competiții corecte, de încredere și recunoaștere a excelenței.
Avem obligația să oferim tinerilor arhitecți oportunitățile pe care le așteaptă, pentru a-și demonstra capacitatea, creativitatea, imaginația, implicarea. În egală măsură, celor care au rămas în țară și celor care au plecat, pentru moment.
Din generozitate și din egoism. Avem nevoie de experiența lor pentru a ne reforma! Avem de învățat de la tineri…

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog