Într-un moment în care dezbaterile privind grija față de patrimoniul național, cu precădere față de cel de arhitectură, au ajuns, pe bună dreptate, într-o fază acută, care nu de puține ori atinge și cote de mare îngrijorare, determinate de neglijența și indiferența iresponsabilă cu care este tratată, în general, această parte esențială a unei culturi, publicarea unui volum despre Domeniul Cantacuzino și palatul Micul Trianon de la Florești, Prahova este o inițiativă bine-venită și necesară.
Așezarea de la Florești, Prahova, cu o istorie multiseculară, se află în posesia familiei Cantacuzino din primele decenii ale secolului al XVII-lea, la scurt timp de la stabilirea acesteia în Țara Românească, când postelnicul Constantin, prin căsătorie, primește moșia de aici. Primele construcții de la Florești mai bine cunoscute și care se păstrează sunt Biserica Sfânta Treime și Nașterea Maicii Domnului, dar și pavilioanele fostului conac, în care acum funcționează impropriu un sanatoriu.
Apogeul amenajărilor de la Florești a fost atins de lucrările inițiate de Gheorghe Gr. Cantacuzino, atunci când prin 1910 comanda ridicarea palatului cunoscut apoi ca Micul Trianon, apreciat ca fiind capodopera arhitectului Ion D. Berindei. Acesta, cu circa un deceniu înainte, realizase tot pentru Nababul de la Florești și reședința princiară așezată în Calea Victoriei din București. De asemenea, cu o arhitectură eclectică de factură franceză, însă cu o expresie stilistică mai unitară, materializată la exterior prin fațade placate în totalitate din piatră, Palatul de la Florești urma ca, printr-o execuție impresionantă, să-l depășească pe cel ridicat anterior în București. Încă neterminat în 1913 la dispariția lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, palatul va intra foarte repede pe panta descendentă a ruinării treptate, începând din timpul Primul Război Mondial, perioada comunistă fiind până la urmă catastrofală pentru starea sa, ajunsă la nivelul de ruină. Astăzi, este practic o carcasă care rezistă miraculos, impresionând încă privitorii prin splendoarea unor fațade din piatră fasonată cu măiestrie.
Această poveste complicată, cu multe momente triste, a edificiului de excepție de la Florești, cât și a imensului domeniu din jur, aflate astăzi într-o gravă stare de degradare (cu excepția bisericii), fac obiectul unui studiu colectiv intitulat Domeniul Cantacuzino Florești: despre trecut, prezent și viitor, publicat în 2018 de Editura Simetria și datorat unei echipe formate din Alexandru Mexi, Delia Bălăican, Carmen Tănăsoiu, Mihaela Criticos și Matei Bogoescu.
Chiar dacă printr-o tratare succintă, lucrarea își propune să aducă în atenția publică, în primul rând, situația în care se află un monument de prim rang, abordată pe fundalul devenirii sale istorice, cu accente pe prezentarea stării în care se află astăzi, fără să neglijeze și aspectele legate de speranța revitalizării întregului ansamblu printr-o interesantă serie de idei privind amenajarea sa, în primul rând ca obiectiv turistic și de agrement de referință.
Cartea este structurată oarecum secvențial, cu autori diferiți, care semnează capitole tematice distincte, fiecare dintre ele putând constitui punctul de plecare pentru o lucrare independentă. Mă refer cu precădere la părțile referitoare la patrimoniul construit, descrierea parcului sau detalierea masterplanului propus pentru revitalizarea domeniului.
În prefața semnată de doamna Irina Bossy-Ghica, stră-strănepoata lui Gheorghe Grigore Cantacuzino și actuala proprietară a domeniului, sunt enunțate intențiile de viitor pentru reabilitarea întregului ansamblu, gândită în deplină concordanță cu viziunea ctitorului, care dorea să evidențieze, în primul rând, prin „Micul Trianon de la Florești”, că România „…putea sta la rând cu Franța în concertul națiunilor europene, prin bogățiile ei, prin artiștii ei, prin valorile pe care le împărtășea cu celelalte țări din Occident”.
După o introducere-argument, de nivel general, primul capitol, semnat de Delia Bălăican, cuprinde un medalion biografic dedicat lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), poate prea scurt și schematic față de importanța personajului. Sigur că alcătuirea unei monografii despre Gheorghe Grigore Cantacuzino, importantul om politic din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ar fi mai mult decât de dorit, dar constituie obiectivul unui alt domeniu de cercetare.