RDW

CINEMA MARCONI – SPAŢIU MUZEAL CINEMATOGRAFIC SENZORIAL

Tema proiectului de diplomă îşi propune să contureze un program contemporan pentru Cinematograful Marconi, care poate deveni astfel un factor polarizator şi revitalizant cultural în contextul arhitectural-urban al Bulevardului Buzeşti.
Concluzia analizei multicriteriale relevă o situaţie urbană caracterizată prin opoziţia a două câmpuri structurale şi funcţionale urbane.

IMAGINI ȘI SPAȚIU ÎN MIȘCARE.RIFFRAFF 3+4

Situat într-un cartier cu caracter industrial, RiffRaff se înscrie, de fapt, într-o tradiție cinematografică existentă, pe strada Neugasse din Zürich, ce datează din epoca filmului mut și reprezintă astăzi o parte importantă din scena culturală a orașului, principalul hub pentru filmul independent, al creațiilor situate în afara main-stream-ului, adresându-se cinefililor veritabili.

Modernizarea MODERN-ului. Cinematograful Modern, Suceava

(…)Deși tema și intențiile investitorului nu excludeau o in­tervenție ce ar fi anulat arhitectura inițială a clădirii, s-a optat pentru păstrarea momentului istoric și arhitectural al anilor ’50 și juxtapunerea clară a momentului actual, printr-o arhitectură contemporană ce se alătură și integrează elementele valoroase de arhitectură clasică (conceptul simetric și elemente decorative).(…)

MOARTEA ȘI VIAȚA GRĂDINII BLANDUZIEI. SECVENȚE CINEMATOGRAFICE

Ultima viață a Blanduziei

În 1937, informația demolării clădirilor de pe Strada Doamnei, nr. 7, ajunge în presa bucureșteană. Se anunța moartea Galeriilor Blanduziei. Grădina, vitrinele, fântâna și terasele aveau să dispară și, odată cu ele, o întreagă lume.
Ultimele fragmente ale vechiului oraș erau condamnate să asimileze exigențele unei noi urbanități, occidentale. Grădina Blanduziei era sacrificată unei noi viziuni arhitecturale și urbane, strâns legată de direcția pe care o dădea arhitectura palatului nou al Băncii Naționale, viziune care nu s-a materializat, însă, niciodată.

„Avem niște cinematografe. Ce facem cu ele?”

Ediția a IX-a a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (19-28 octombrie 2018) a adus în România cele mai importante și premiate filme ale anului. Proiecțiile au avut loc la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Cinemateca Union și la Cinema Muzeului Țăranului.
Într-un interviu pentru Adevărul Live, cineastul Cristian Mungiu, organizator al festivalului, a adus în discuție problemele spinoase ale cinematografiei românești, de la o legislație care nu este potrivită cerințelor industriei actuale, până la lipsa dotărilor din sălile de cinema. Regizorul deplângea statutul de cenușăreasă al cinematografiei românești, vizând în primul rând partea de finanțare, dar și pierderea sălilor de cinema și faptul că nu există structuri care să se afle în subordinea directă a unui decident politic.

DOMENIUL CANTACUZINO FLOREȘTI. Despre trecut, prezent și viitor

Într-un moment în care dezbaterile privind grija față de patrimoniul național, cu precădere față de cel de arhitectură, au ajuns, pe bună dreptate, într-o fază acută, care nu de puține ori atinge și cote de mare îngrijorare, determinate de neglijența și indiferența iresponsabilă cu care este tratată, în general, această parte esențială a unei culturi, publicarea unui volum despre Domeniul Cantacuzino și palatul Micul Trianon de la Florești, Prahova este o inițiativă bine-venită și necesară.

CINEMATOGRAFELE SOCIALISTE ÎN CIFRE

Dacă până în anii celui de-al Doilea Război Mondial cinematografele erau toate afaceri cu capital privat, odată cu decretarea naționalizării întreprinderilor industriale și, în particular, a celor cinematografice (în 11 iunie 1948 și respectiv 2 noiembrie 1948), toate cinematografele devin unități de stat, gestionate de întreprinderea Cinexfilm, ulterior înlocuită de Romfilm și temporar de Sovromfilm.

SALA DE CINEMA ARO (PATRIA). Detalii de arhivă

Sala Cinematografului ARO (Patria) a fost realizată în 1934 și inaugurată în ianuarie 1935, câțiva ani după construirea imobilului omonim. Era în acei ani cea mai mare sală de cinematograf din București, cu o capacitate de aproape 2.000 locuri, putând fi folosită pentru spectacole de teatru, conferințe etc. Forma generală trapezoidală a sălii (cu latura pe care se fac accesele având o largă curbură) a fost acoperită cu o boltă din beton armat cu deschidere de 32 m, considerată la vremea aceea o spectaculoasă realizare în domeniul ingineriei. Accesul a fost prevăzut la intersecția volumelor aliniate la cele două artere – bd. Magheru și str. Pictor Verona.

MEMENTO-SCALA

(…)La Scala, Fränkel lucrează cu ambele teme, adaptându-le situației unui teren alungit și oarecum exiguu. Dacă la imobilul situat pe partea cealaltă a Bulevardului Magheru10, colțul este marcat cu un volum vertical, la Scala raportul se inversează: din volumul mai înalt, vertical și stabilizator, situat în frontul bulevardului, se naște dinamica orizontală a volumului de înălțime mai redusă, care se curbează la intersecția cu strada C. A. Rosetti pentru a-i prelua direcția

CĂTRE O REDEFINIRE A PROIECTULUI DE CINEMA

Arhitectura cinematografelor este, probabil, unul dintre domeniile cele mai afectate de transformările economice din ultimele decenii. Declinul și degradarea sălilor de cinema sau, dimpotrivă, renașterea lor sunt cu siguranță simptomatice pentru vitalitatea unui oraș. Prin importanța acordată dimensiunii urbane, proiectele prezentate reflectă această idee, arhitecții înțelegând, indiferent de spațiul cultural în discuție, că filmul și spațiul său privilegiat de manifestare, cinemaul, trebuie să ocupe un loc important în cadrul orașului, să fie ușor de identificat, relevând monumentalitate sau o marcă a contemporaneității.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, Nr.1/ 2019

A fost o vreme când o sală de cinema era percepută ca o dotare urbană obișnuită – banalizată de numărul mare și frecvența cu care o găseai în oraș – dar în același timp, mereu în prim planul intereselor oamenilor, fiind simultan loc de întâlnire, de socializare și spectacol. O tendință importantă la noi este astăzi orientarea către un sens comercial mai accentuat, lansarea unei oferte culturale și recreative mai largi care are drept consecință atingerea unui statut și a unei imagini cu valoare de reper.

Proiect-eseu pentru o casă cu „nimic special” sau cum să furi o oră de trăit în plus în fiecare zi

Acesta nu este un proiect făcut de un arhitect care se laudă că știe toate răspunsurile, nici cu o filosofie pentru care ar putea să țină piept lumii întregi.
Această casă nu are nimic special, nu are detalii constructive inovatoare, nu este high tech, nici avangardistă: structura este banală, materialele modeste, tehnica de construire mai degrabă rudimentară decât progresistă, în care lejeritatea și priceperea constructorului sunt evidente. Importanța proiectului nu depășește limitele străzii pe care este amplasat, nu este vreo investiție notabilă, nici o realizare de mare inginerie.

MIXITATE FUNCȚIONALĂ ÎN BUCUREȘTIUL INTERBELIC. Imobilul Union

În spiritul și litera acestui plan, așa se va dezvolta toată zona centrală a Capitalei în deceniile următoare și, în special, în perioada interbelică, atunci când imobilele mari cu apartamente și funcțiuni comerciale și de servicii se ridică în lungul bulevardelor și al străzilor principale. Multe sunt „palate” ale marilor societăți și întreprinderi private, asigurând în primul rând sediile acestora, servicii și locuințe destinate angajaților, dar la fel de multe sunt construite din inițiative și prin investiții private.

Arhitectură rezidențială comunitară în Zürich, Elveția. Urbanitate introvertită

O abordare de larg interes în Europa occidentală astăzi este locuirea comunală sau în comunitate, de fapt, renașterea unei formule mai vechi în variante ale așa-numitelor apartamente de tip cluster (ex.: câteva apartamente de dimensiuni reduse, cu dormitoare și camera de baie grupate în jurul unui spațiu comun și generos ca suprafață și ambianță). Amplu dezbătut în ultimul deceniu, acest model de locuire are o dinamică ce nu mai poate fi ignorată în unele țări europene.

Powered by Jasper Roberts - Blog