Share

Sală de sport

Lăzarea, jud. Harghita

Numele Proiectului: Sală de sport

Locul: Lăzarea, jud. Harghita

  • Text și foto: KÖLLŐ Miklós

Sala de sport multifuncţională este o intervenţie dificilă în aria de protecţie a patru monumente istorice foarte valoroase, şi anume: ansamblul castelului Lázár – construit în stil renascentist – cod LMI HR-II-m-A-12854, cu părţi componente datate din 1532, respectiv de secol XVI-XVII, mănăstirea franciscană (HR-II-m-A-12851; 1558, sec. XVI-XVIII), ansamblul bisericii romano-catolice (HR-II-m-a-12853; 1235, sec. XVI- XVIII), respectiv capela romano-catolică de pe muntele Szármány (HR-II-m-A-12851; sec. XVI), aceasta din urmă nefiind vizibilă de pe sit. Primele trei monumente au o prezenţă marcantă şi sunt situate în amonte faţă de sit.

Nu trebuie să neglijăm faptul că peisajul în sine este superb, ba, mai mult, putem considera că are valorile unui peisaj cultural. Zona sitului în sine merită o atenţie deosebită (nu degeaba în acest loc a fost poziţionat şi castelul, şi claustrul). Din anii 1970, în mănăstirea nelocuită s-a dezvoltat o renumită tabără de creaţie artistică, iar statuile cioplite – multe dintre ele în marmură locală – sunt expuse în aer liber, ba în curtea castelului, ba pe drumul care urcă spre mănăstire, ba pe terasele situate sub pădure între cele două edificii bisericeşti.

Poate nu întâmplător, tot în zonă se află şcolile și grădiniţele satului. Şi de aici a pornit mărul discordiei în cazul nostru, fiind dorită și posibilă, la un moment dat, accesarea fondurilor pentru construirea unei săli de sport; de altfel, Lăzarea este o „superputere” în handbalul la nivel şcolar, fără să aibă, la momentul respectiv, o sală de sport. Cu U.D.M.R. în coaliția de guvernare, cu angajamentul electoral al celor 400 de săli de sport destinate elevilor din învăţământul preuniversitar din partea premierului de la acea vreme, lucrurile păreau să aibă un demers galopant și țintit spre o „aterizare” rapidă a unei săli de sport tipizate, metalice, în curtea şcolii.

N-a fost să fie aşa: un prim obstacol a fost comisia zonală de monumente istorice, unde, în prima etapă, „conserva” (aşa cum este poreclită în zonă hala metalică a sălilor de sport respective) nu a primit aviz favorabil pe amplasamentul propus. Cei din comisie au cerut scoaterea investiţiei în afara zonelor de protecţie a monumentelor istorice şi un studiu de impact vizual în cazul oricărui amplasament din localitate.

S-au exercitat presiuni, subiectul a ajuns pe prima pagină a ziarelor locale: „oamenii noştri din comisii” împiedică, de fapt, progresul regiunii, de altfel, subdezvoltate, „cei de la monumente nu înţeleg că sala de sport trebuie să fie lângă şcoală, altfel copiii nu au timp să ajungă la sală în timp util”. Pe scurt, politicul a vrut cu orice preţ sala respectivă, în acel loc. Însă societatea civilă, mai ales artiştii care au lucrat la tabăra de creaţie, dar și mulţi arhitecţi, intelectuali, personalităţi cunoscute din zonă au făcut front comun în vederea păstrării intacte a peisajului cultural – s-au strâns sute de semnături împotriva „conservei”. S-a ajuns într-un impas, primarul a demisionat.

Poate inspirat dintr-un citat al principelui Gabriel Bethlen (care a copilărit aici, în castel): „Nu întotdeauna poţi să faci ceea ce trebuie, dar întotdeauna trebuie să faci ceea ce poţi”, noul primar a pornit foarte pragmatic: în primul rând, s-a asigurat că banii nu s-au pierdut şi pot fi utilizaţi la construirea unei săli de sport, chiar dacă nu se va aplica un proiect-tip, cu condiţia ca diferenţa de cost pentru proiectare, diferenţa de indicatori etc. să fie suportată din bugetul local.

În al doilea rând, s-a gândit la modul de funcţionare a sălii: fiind aproape de „polul frigului” din România, a dorit o sală bine izolată şi mult mai eficientă din punct de vedere energetic.

Fiind jucător de baschet, şi-a dat seama că terenurile din proiectele-tip sunt improprii organizării de competiţii oficiale de handbal, deoarece suprafaţa de joc din proiectele respective era mai scurtă cu 2-3 metri. Pentru a avea o rentabilitate a sălii, s-a gândit că ar fi bine-venită organizarea de evenimente diferite, ba, mai mult, că ar avea nevoie de spaţii unde să expună o bună parte a picturilor acumulate de-a lungul a trei decenii în tabăra de creaţie… Până la urmă, realizarea investiției a devenit din nou un proiect ambiţios, sala de sport ajungând, încetul cu încetul, o sală multifuncţională, „polivalentă”.

Diferenţa faţă de prima pornire a fost esenţială: cu sprijinul unor specialişti care au întocmit tema de proiectare, primăria a lansat un concurs de idei pentru sala de sport, în zona amplasamentului iniţial. Şi a apelat la un juriu format din profesionişti, inclusiv din componenţa comisiei zonale pentru monumente istorice a Ministerului Culturii.

În proiectul de idee cu care am câștigat concursul, am propus schimbarea amplasamentului din curtea şcolii – unde sala era expusă vederii – într-o zonă mai retrasă, înconjurată de construcţii P–P+1, în ideea că, în felul aceasta, impactul construcţiei va fi mai mic, fiind mascată parţial.

Pentru a evita o intervenţie grosolană în imaginea rurală a aşezării, spre monumentele menţionate, am propus pentru clădire un acoperiş verde, în prelungirea muntelui.

Restul acoperişului este împărţit cu o fantă de ferestre, protejată de o streaşină amplă, într-o proporţie căutată, şi astfel nu se simte mărimea construcției.

În această fază, clădirea – ca orice construcţie cu funcţiune publică din Lăzarea – avea şi un turn, care a fost păstrat şi în prima variantă a proiectului tehnic, dar la care, până la urmă, s-a renunţat (spun acum că din fericire…).

Ca planimetrie, sala de sport este înconjurată pe trei laturi de diferite funcţiuni: spre sud sunt amplasate sălile de expoziţii, la vest e un hol-foaier amplu, cu un mic bar şi cu mese, potrivit pentru organizarea diferitelor evenimente, la nord (sub acoperişul verde) sunt amplasate centrala termică şi vestiarele. Într-un fel, sala este izolată şi „îmbrăcată” cu aceste funcţiuni „complementare” dipuse jur-împrejur, care până la urmă, fiind volume cu înălțime redusă, fac să pară mai mică și sala de sport.

Primăvara şi toamna, spaţiile de expoziţie pot capta căldura, care poate fi dirijată spre sala de sport propriu-zisă – suprafeţele mari vitrate, umbrite cât de cât de o streaşină sub care, în perioada respectivă a anului, poate pătrunde soarele, asigură acest lucru. Sub izolaţia stratului de pământ şi a vegetaţiei, vestiarele necesită mai puţină încălzire, ba mai mult, vara, contribuie la răcirea sălii. Astfel, sala pe o latură poate fi încălzită, iar pe latura opusă poate fi răcită într-o bună parte a anului…

Șarpanta acoperişului este din lemn, se bazează pe principiul unei structuri istorice lamelare și pe tradiţia de prelucrare a lemnului, foarte prezentă în zonă. Structura cu o deschidere de 28 de metri este alcătuită dintr-o „plasă” spaţială, cunoscută sub denumirea „oikos”, compusă din lamele de scândură cu o lungime de cca. 2 m, tăiată cu o curbură uşoară pe latura exterioară, deci dintr-o piesă care poate fi uşor fabricată de orice atelier din zonă, piesă care necesită precizie, nu şi tehnologie de vârf. Istoric, rețeaua spațială a apărut odată cu bine-cunoscutele şi frumoasele structuri de metal de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind însă mult mai perisabilă, a fost repede abandonată. A trăit o oarecare renaştere după cel de-al Doilea Război Mondial, când nevoia de a acoperi temporar spaţii mari cu cheltuieli reduse a adus-o din nou în atenţia inginerilor din Germania. Atunci a fost perfecţionată structura, prin introducerea fixării cu şurub a elementelor în rețea, până în acel moment îmbinarea fiind una simplă, cu cep şi scobitură. La noi a ajuns prin literatura de specialitate sovietică, din anii 1960.

Structura în sine – fiind curbată şi având noduri flexibile – are rezerve mari de preluare a sarcinilor, însă este foarte vulnerabilă în cazul unui incendiu. În consecinţă, sub această structură fină a fost plasată, la un interax de şase metri, o a doua realizată din grinzi lamelare încleiate – rolul acestei „infra”-structuri fiind susţinerea acoperişului în timpul incendiului, în cazul unei distrugeri pe zone mai mari a „plasei spaţiale”, care ar însemna colapsul acoperişului. În felul aceasta – şi datorită uşilor şi traseelor de evacuare mult supradimensionate – se poate asigura evacuarea sălii în timp util.

Finisajele din lemn sunt texturi tradiţionale reinterpretate. O problemă serioasă a fost ridicată de pardoseala sălii, care până la urmă este soluţia cea mai simplă, cea mai accesibilă din Neufert: peste şipci relativ subţiri, amplasate în două direcţii perpendiculare, s-a executat o pardoseală din duşumea de lemn. Această pardoseală are o elasticitate bună pentru joc şi este agreată de Federaţia Română de Handbal. Chiar am fost felicitaţi de reprezentanta federaţiei pentru alegerea făcută. Însă această pardoseală simplă ne-a ridicat probleme serioase: pentru a elimina fantele care apar odată cu uscarea scândurii din pardoseală, am ales o variantă în care scândurile nu sunt bătute în cuie, ci sunt lipite între ele. În felul aceasta am obţinut o pardoseală „flotantă”, aproape perfectă, dar care se dilată la umezeală. Se consideră că lemnul nu-şi schimbă direcţia în lungime, ci doar în lăţime: însă doar o schimbare de 1% înseamnă 28 de cm dilatare când scândurile sunt orientate în aceeaşi direcţie! Drept urmare, am ales un desen al pardoselii în care, în diferite zone, scândurile au orientări diferite, iar între zonele respective sunt introduse „fante” din plută cu lăţime de cca. 5 cm, pentru a prelua aceste dilatări.

Deşi iniţial pentru învelitoare a fost prevăzută tablă titan-zinc, pe parcursul executării, am solicitat schimbarea în tablă vopsită de culoare verde, tocmai pentru a minimaliza prezenţa volumetrică în sit, prin „camuflaj” care vine în continuarea acoperişului verde.

Imobilul, pe lângă funcţia de bază, poate găzdui diferite evenimente şi expoziţii, ilustrând o alternativă la sălile-tip din tablă, deranjante într-un asemenea peisaj cultural. O utilizare neortodoxă, temporară a apărut în momentul când, la reabilitarea şcolii, opt clase s-au mutat temporar în spaţiile de expoziţie ale sălii de sport. Este o sală intens utilizată. După orele de sport, sala este închiriată de echipele de amatori din zonă, chiar şi foaierul se transformă în spaţiu de antrenament pentru practicarea tenisului de masă şi a artelor marţiale. Câteva echipe din zonă își joacă aici meciurile oficiale de handbal sau futsal, iar din ce în ce mai multe cantonamente ale echipelor din campionat se organizează la Lăzarea.

Lucrarea a fost nominalizată la Anuala de Arhitectură Brașov – Covasna – Harghita din 2011, secţiunea Arhitectură peste 1.000 mp.

  • /

Leave A Comment

Your email address will not be published.