Dialogul dintre Fărâmă şi „Economu” (sau, mai degrabă, monologul celui dintâi, probabil deja conştient de fractura de comunicare determinată de diferenţa dintre cele două perspective) se desfăşoară la relativ scurt timp după al Doilea Război Mondial, deci, de acum, în vremea altor generaţii şi chiar într-un alt regim politic, dar, din anumite puncte de vedere, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult. Alte persoane influente (în varii sensuri) ignoră trecutul în numele unui prezent şi al unui viitor pretinse a fi superioare şi alţi oameni obişnuiţi încearcă să cuprindă acel gen de geografie sacră care ajută la înţelegerea istoriei unui loc şi chiar a istoriei proprii², iar fractura de comunicare dintre unii şi alţii pare chiar să se fi adâncit.

De exemplu, chiar şi pentru un specialist în domeniu, decizia de la data respectivă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, grup de persoane cu greutate politică, de a face abstracţie de legislaţia care, pe atunci, impunea consultarea ministerului de resort în cazul exproprierilor din porţiuni de ţesut urban în care se aflau monumente istorice, este de neînţeles. În fond, chiar şi numai logica elementară sugerează faptul că statutul juridic de protecţie nu poate fi anulat în cazul oricărui imobil, chiar dacă acela care solicită declasarea este însuşi proprietarul. Primăria Municipiului Bucureşti, instituţie condusă nu de un om oarecare, posesoarea Halei Matache³ în urma exproprierii, a făcut uz de dreptul său legal de a declanşa procedura în cauză, a fost informată încă din primăvara anului 2011 cu privire la faptul că imobilui respectiv îndeplineşte condiţiile impuse de statutul de monument istoric şi chiar a declarat public, în vara următoare, că hala urmează să fie menţinută pe amplasamentul ei iniţial, conservată şi restaurată⁴. Cu toate acestea, în mod inexplicabil, Primăria Municipiului Bucureşti, altfel, instituţie menită să administreze un oraş, nu a fost aptă să protejeze monumentul istoric de agresiunile care au adus-o în starea de azi. Mai mult, deşi a primit încă din data de 3 februarie 2012 avizul favorabil pentru execuţia intervenţiei de urgenţă5 necesară pentru salvgardarea halei până la elaborarea unui proiect de prezervare culturală complet, Primăria Municipiului Bucureşti şi-a eliberat autorizaţia de construcţie aferentă, cu numărul 162/933, abia în data de 13 martie 2012.Alte două săptămâni mai târziu, un anunţ aproape timid formulat de „Libertatea”, pe 25 martie 2012, ne informa că şantierul va începe în aproximativ o lună⁶. Tergiversările înregistrate până în prezent îndreptăţesc pe deplin comentariul unui cititor al acestui scurt articol care atrage atenţia asupra faptului că, în curând, singurul lucru care va mai putea fi păzit va fi terenul. Supărător este şi faptul că, în ciuda ultimelor evenimente, nu există nici acum certitudinea că monumentul istoric Hala Matache va fi efectiv salvat de la distrugere totală. Astfel, cei preocupaţi de soarta sa au semnalat încă din vara anului 2011 faptul că acesta este agresat şi au solicitat pază continuă, menţionată în ştirea semnalată. De altfel, intervenţia de urgenţă în cauză nu ar fi fost necesară dacă Primăria Municipiului Bucureşti ar fi respectat prevederile legislaţiei care se referă, cum este şi firesc, şi la obligaţiile proprietarilor de bunuri culturale clasate. Nu în ultimul rând, dincolo de cele şapte luni şi jumătate scurse deja între comunicatul de presă menţionat şi eliberarea autorizaţiei de construcţie pentru intervenţia de urgenţă, de acum din păcate vitală, nu există certitudinea că vor exista fondurile necesare pentru realizarea lucrărilor şi, evident, pentru protejarea ulterioară a halei. În ceea ce priveşte primul aspect, trebuie subliniat şi faptul că toate încercările de a asigura resursele financiare respective s-au lovit de refuzul reprezentanţilor Primăriei la numeroasele discuţii care au avut loc şi pe această temă. Donaţiile nu pot fi acceptate decât cu acordul Consiliului General al Municipiului Bucureşti – o prevedere legală înţeleaptă – dar Primăria a respins solicitarea de a demara procedurile necesare în acest sens fără ca, în schimb, să fie prezentată o altă strategie sau chiar o altă soluţie. Şi, chiar dacă fondurile pentru intervenţia de urgenţă vor fi identificate şi şantierul va fi deschis în jur de 25 aprilie 2012, nimic din trecutul recent al monumentului istoric nu garantează că acesta nu va fi agresat şi după încheierea acestor lucrări. Pe scurt, nimic nu indică faptul că nu vom asista la o nouă mutilare definitivă a trecutului de care se mai bucură Bucureştiului şi deci la imposibilitatea de a nara corect urmarea unei poveşti dispărute din geografia reală şi din cea mitică a oraşului.

În timp ce Hala Matache se află între viaţă şi moarte, în alt colţ din aceeaşi lume, un om obişnuit contribuie la scrierea istoriei pentru generaţiile viitoare îngrijind un monument istoric mult mai modest⁷. Nu este o clădire publică şi nu a fost nici măcar reşedinţa unei personalităţi. A fost doar locuinţa unui alt om obişnuit care s-a simţit dator să ofere străzii, oraşului şi trecătorilor o imagine plăcută (imaginile 1 şi 2) în ciuda unor restricţii financiare, trădate nu doar de dimensiunile modeste ale parcelei şi ale încăperilor (una dintre cele cu caracter de reprezentare are mai puţin de 10 metri pătraţi), ci şi de aspectul exterior al părţii secundare a clădirii respective (imaginea 3). Nu ştim exact cât timp s-a bucurat primul proprietar de edificiul conceput şi construit la comanda sa la începutul secolului al XX-lea şi, după toate probabilităţile, nu a fost vorba nici măcar de două decenii, dar locuinţa a încăput apoi pe alte mâini bune. Astfel, când i-a sosit vremea, clădirea a fost modernizată cu dragoste, o dovadă în acest sens fiind, de exemplu, soba din spaţiul central (imaginea 4), sensibil mai „modernă” în raport cu suratele ei mai bătrâne (imaginea 5), dar ale cărei detalii de factură neoclasică trădează dorinţa de asortare cu arhitectura de interior a încăperii în care a fost introdusă (imaginea 6). Dincolo de modernizarea constituită de alimentarea cu gaze a sobelor, modernizare care probabil a prilejuit şi montarea celei detaliate anterior, locuinţa a fost şi renovată cu grijă, tapetele „noi” fiind de aceeaşi calitate, inclusiv din punct de vedere estetic, cu cele iniţiale (imaginea 7). Este posibil ca aceste intervenţii să se fi produs în perioada interbelică, atunci când imobilul se afla deja la al treilea stăpân, un general de Roşiori care însă, foarte probabil, nu l-a locuit niciodată. După moartea sa prematură şi în absenţa unor urmaşi direcţi, proprietatea a revenit mamei sale care, la rândul său, a lăsat-o moştenire nepoţilor de fraţi şi surori, unul dintre aceştia rămânând într-adevăr să-și petreacă restul vieţii aici. În prezent, de mai bine de trei decenii, imobilul se află la a patra familie de posesori, dar, exceptând inevitabilele probleme de care suferă orice clădire de o vârstă venerabilă ce a trecut de un veac, nimic nu trădează schimbările frecvente ale regimului juridic de proprietate. Nu doar spaţiul central din partea principală a edificiului (imaginea 6) a fost păstrat cu atenţie, până la cel mai mic detaliu al său (un întrerupător de sticlă care, deşi nu mai funcţionează, se află la locul său iniţial), ci şi restul încăperilor cu caracter de reprezentare. Într-una din acestea, deşi tapetul istoric a fost afectat de problemele de umiditate, evidente, de altfel, şi în partea de subsol aferentă, profilul orizontal care decorează partea superioară a pereţilor (imaginea 8) a fost vizibil mereu tratat cu atenţie, ca şi oglinda de stucatură (imaginea 9) destinată unui candelabru prea fragil ca să reziste până azi. O soartă similară a avut o altă cameră (imaginile 10 şi 11), doar aparent identic decorată cu cea menţionată anterior, pentru ca actuala sufragerie să impresioneze şi ea nu doar prin sobă (imaginea 5), ci şi prin tapet (imaginea 7), prin arhitectura de interior la fel de bogată (imaginea 12) şi chiar printr-un întrerupător istoric ca acela din spaţiul central (imaginea 13). La rândul ei, ultima cameră a foştilor stăpâni, deşi sensibil mai mică, nu a fost neglijată nici în conceptul şi la execuţia iniţiale şi nici la renovările pe care le-a necesitat edificiul. În fapt, aici se află cel mai elaborat planşeu (imaginea 14), iar peste tapetul istoric, sub noul întrerupător, a fost păstrată cu grijă soneria de lemn (imaginea 15) care, cândva, permitea poate mamei să sune menajera din camera copilei. Şi, în fine, deşi se află în spatele glasvandului care formează partea posterioară a spaţiului central (imaginea 6), au fost menţinute, cu aceeaşi atenţie, decoraţia planşeului şi luminatorul (imaginea 16) din încăperea care asigură şi acum trecerea din partea principală a clădirii la cea secundară.

De aici însă, mai departe, încăperile celei din urmă sunt nu doar extrem de simple, ci şi restricţionate ca dimensiuni şi proporţii de partea de reprezentare, de parcă toată puterea financiară a proprietarului ar fi fost epuizată anterior.

De altfel, în partea principală a locuinţei, în ciuda decoraţiilor parietale şi de planşeu abundente şi a tapetelor istorice aproape luxoase, pardoseala este o simplă duşumea. Cu atât mai mult deci, în zona funcţională subordonată, în urma unui coridor banal (imaginea 17), al cărui aspect este definitoriu pentru toată această parte, scara spre mansardă şi pod se strecoară cu greu în spaţiul strâmt înspre un alt coridor anost din care menajera putea intra în camera ei scundă şi austeră. În aceste condiţii, nu este de mirare faptul că, exceptând luminatorul menţionat anterior, spaţiul generat de şarpanta la rândul ei uzuală este unul comun, probabil utilizat iniţial exclusiv pentru depozitare. De altfel şi subsolul parţial, probabil tot datorită resurselor limitate ale comanditarului, atestă caracterul de gospodărie, opus celui specific unei reşedinţe, cu care imobilul a fost înzestrat prin forţa împrejurărilor. Accesul în subsol, deşi îngrijit conceput şi realizat, este rezolvat ca un gârlicit alipit fără rezerve de elevaţia respectivă a părţii principale a clădirii, sub una din ferestrele prevăzute cu ancadramente precum cele orientate spre stradă. Pivniţa, în mare parte nefinisată şi executată mai puţin precis, indică la rândul ei faptul că a fost destinată unei funcţiuni pragmatice, proprie mai degrabă unei locuinţe uzuale decât uneia aparte.

Aparte – dar simultan firesc – este însă faptul că acest imobil, deşi niciodată altceva decât căminul uneia sau a alteia dintre familiile cărora le-a aparţinut succesiv, s-a bucurat din partea acestora de o atenţie demnă de un palat sau de o clădire publică. Aici, spre deosebire de Hala Matache, nişte oameni obişnuiţi au ştiut să se întoarcă mereu în timp pentru a povesti o urmare coerentă şi pentru ei, dar şi pentru ceilalţi. O dovadă în acest sens este faptul că, în locuinţa în cauză, baia şi bucătăria, concepute iniţial conform posibilităţilor existente la începutul secolului al XX-lea, au fost şi ele inevitabil modernizate după al Doilea Război Mondial, dar fără ca aceste intervenţii să ciuntească în vreun fel firul principal al naraţiunii. Mai mult, acum, în veacul al XXI-lea, tot nişte oameni obişnuiţi îşi doresc ca locuinţa să devină şi mai confortabilă – acordând, din nou, atenţie povestirii. Proiectul este în curs de elaborare şi, dat fiind faptul că ne-am putut cu toţii întoarce în trecut, cunoscând o parte din istoria locului şi astfel o parte din propria noastră istorie, urmarea are şanse majore de succes.

The dialogue between Crumb and “Parsimonious” (or rather the monologue of the first, who is probably already aware of the rupture in communication caused by the difference between the two perspectives) unfolds a relatively short time after the Second World War, and thus during the time of a different generation and even a different political regime, although in other respects things do not seem to have changed much. Other influential (in various senses) persons ignore the past in the name of a supposedly superior present and future and other ordinary people attempt to comprehend the species of sacred geography that allows an understanding of the history of a place and even their own history2, and the rupture in communication between the one and the other seems to have grown deeper.

For example, even an expert in the field will be unable to comprehend the decision of the General Council of Bu-charest Municipality, a group of political heavyweights, to override the legislation which at the time demanded that the ministry should be consulted in cases where segments of the urban fabric containing historic monuments were to be expropriated. Ultimately, even elementary logic would imply that legal protected status cannot be annuled in the case of any build-ing at all, even when the person demanding its cancellation is the owner himself. Bucharest City Hall, an institution not run by just anybody, the owner of the Matache Covered Market3 following expropriation, used its legal right by launching the procedure in question. In the spring of 2011, the City Hall was informed of the fact that the building in question met the conditions laid down by the status of historic monument and the following summer it even declared that the covered market would be kept on its original site, conserved, and restored4.Nevertheless, Bucharest City Hall, an institution tasked with administering a city, has, inexplicably, been incapable of protecting the historic monument from the assaults that have brought it to its present state. In addition, although on the 3rd of February 2012 it yet received authorisation to carry out urgent work⁵ to safeguard the covered market until a full cultural preservation plan could be elaborated, Bucharest City Hall did not issue the relevant building per-mit, no. 162/933, until the 13th of March 2012. Two weeks later, an almost bashfully worded announcement published in “Libertatea” on the 25th of March 2012 informs us that building work will begin in approximately one month⁶. The tergiversations to date fully justify a reader’s comment to this short article, which draws attention to the fact that it will not be long until the only thing left to guard will be the ground under the building. It is infuriating that, in spite of the latest developments, there is still no certainty that the Matache Covered Market historic monument will be saved from total destruction. As long ago as the summer of 2011 those concerned about its fate signalled that the building was under attack and demanded that it be permanently guarded, as alluded too in the comment to the newspaper article. Otherwise, urgent intervention would not have been necessary if Bucharest City Hall had abided by the stipu-lations of the legislation, which, as is only natural, also refers to the obligations of the owners of listed buildings.Not least, apart from the seven and a half months that have elapsed since the aforementioned press communiqué and the issue of the building permit for the now all too vital urgent intervention, there is no certainty that funds will be available to carry out the work or, evidently, to protect the covered market thereafter. With regard to the first issue, it should also be emphasised that all attempts to obtain the necessary funds have come up against refusals on the part of representatives of the City Hall during the numerous discussions on this subject that have been held. Donations can only be accepted with the accord of the General Council of Bucharest Municipality – a wise legal provision – but the City Hall has rejected the request to commence the necessary procedures, but without putting forward another strategy or even another solution. And even if the funds for the urgent intervention were located and work were to begin on the 25th of April 2012, given the historic monument’s recent past there would be no guarantee that it would not come under attack once more after completion of the work. In short, there is nothing to indicate that we will not witness yet another permanent mutilation of what history Bucharest still has and therefore the impossibility of narra-ting correctly the continuation of a story that has vanished from the city’s real and mythical geography.

While the Matache Covered Market is at death’s door, in ano-ther corner of the same world an ordinary man contributes to the writing of history for the sake of future generations by taking care of a much more modest historic monument ⁷. It is not a public building and it was not even the residence of anybody famous. It was the home of an ordinary man who felt indebted to offer the street, the city and passers-by a pleasing sight (images 1 and 2) despite limited funds, as revealed not only by the modest size of the plot and the rooms (one is less than 10 metres square), but also by the exterior of the secondary part of the building (image 3). We do not know how long the first owner enjoyed the building designed and built at his request at the beginning of the twentieth century, but in all likelihood it was less than two decades. The building subsequently fell into good hands, however. When the time came, it was lovingly modernised, proof of this being the stove in the central space (image 4), which is visibly more “modern” in relation to its older sisters (image 5), but whose neo-classical details betray a desire to blend with the interior architecture of the space in which it has been inserted (image 6). Beyond the modernisation introduced by the gas stoves, the house was also carefully renovated, with the “new” wallpaper being of the same material and aesthetic quality as the original (image 7). It is possible that these change were made in the inter-war period, when the building already had its third owner, a cavalry general, who probably never lived there, however. After his premature death and in the absence of direct descendents, the property was left to his mother, who, in her turn, bequeathed it to her nephews, one of whom was to spend the rest of his life in the house. Today, the building has been in the possession of its fourth family of owners for more than three decades, but with the exception of the inevitable problems suffered by every building of the venerable age of more than one century, there is nothing to betray the frequent changes of owner. Not only has the central space in the main part of the building (image 6) been carefully preserved down to the small-est detail (a glass light switch which, although no longer functional, is still in its original place), but also the other rooms. In one of these, although the original wallpaper has been affected by damp, the same as in the basement, the horizontal band decorating the top of the walls (image 8) has been carefully treated, the same as the stuccowork mirror (image 9) for a chandelier that was too fragile to withstand the passage of time. Another rooms has had a similar fate (images 10 and 11), one that is only apparently decorated in a way identical to that mentioned above, so that the present dining room should impress not only thanks to its stove (image 5) but also its wallpaper (image 7), its equally rich interior architecture (image 12) and even its historic light switch, like the one in the central space (image 13).

In its turn, the last room of the former owners, although visibly smaller, was not neglected in the original concept and execution, and nor in later renovation work. In fact, it is here that can be found the most elaborate plancher (image 14), and above the historical wallpaper, under the new light switch, the wooden ringer (image 15) that once maybe allow-ed the mother to call the maid from the children’s room has been carefully preserved. Finally, behind the Glaswand that forms the rear part of the central space (image 6) the ceiling decoration and skylight (image 16) have been preserved in the room that even today provides access between the main and the secondary part of the building.

But from this point on the rooms of the secondary part are not only extremely simple but also limited in size, as if the financial resources of the owner had been used up when he reached this point.

Otherwise, in the main part of the house, despite the wall decorations, rich plancher, and almost luxurious period wallpaper, the floor is simple planking. All the more so, then, in the subordinate utility area, behind an ordinary corridor (image 17), whose look is defining for the whole of this part, the stair to the mansard and attic is confined within the narrow space leading to another nondescript corridor via which the maid could enter her low, bleak room. In these conditions, it is no wonder that, apart from the skylight mentioned above, the space created by the roof framing was common and probably used solely for storage. Likewise, the basement also reveals the first owner’s limited resources. The access to the basement, although carefully designed and built, is resolved using a small volume joined unhesitatingly to the elevation of the main part of the building, under a window with a setting the same as those facing the street. The cellar, largely unfinished and built with less precision, in its turn indicates the fact that it was intended for the prac-tical purposes proper to an ordinary household rather than a select residence.

But what is unusual, but at the same time natural, is the fact that this building, although never anything more than a home to the successive families that have lived in it, has enjoyed the care befitting a palace or public building. Here, in contrast to the Matache Covered Market, ordinary people have always been able to look back in order to narrate a coherent continuation both for themselves and for others. Proof of this is the fact that the bathroom and kitchen, originally designed in accordance with the means that existed in the early twentieth century, were inevi-tably modernised after the Second World War, but without the alterations damaging in any way the main thread of the narrative.

Moreover, today, in the twenty-first century, ordinary people want to make their home more comfortable, but once more paying attention to the story. The project is under way and, given that all of us have been able to look back, knowing a part of the history of the place and thus part of our own history, it has every chance of major success.