RDW

CLUJ / Argument la temă: Spre un Cluj cool

Arhitectura și urbanismul la Cluj au trecut prin câteva faze distincte. După 12 ani de îngheț ultranaționalist, au urmat cei de efervescență imobiliară; un mediu amorțit, rarefiat și toxic a intrat brusc în starea de agitație a unui alt gen de toxicitate. Comercialismul a fost totuși mai generos ca șovinismul, pentru că a revărsat peste oraș bani. Or, banii, se știe, servesc arhitecților.

După 2008, banii s-au împuținat și atmosfera s-a răcorit. Paradoxal însă, arhitectura și orașul încep să se vadă mai bine. Așadar: îngheț șovin, înfierbântare imobiliară și acum răcoare de depresie… să fie oare arhitectura la Cluj pregătită pentru o fază cool?

Cool

Într-un volum care reunea eseuri despre „starea arhitecturii la începutul secolului XXI”, Sylvia Lavin observa cât de actuală a devenit acum calitatea de a fi „cool”1. Pentru Lavin, cool se poate aplica arhitecturii chiar în sensul din jargonul curent, un sens alunecos, subiectiv, dar pozitiv. Arhitectura, observa ea, are „un arsenal de proporții istorice” cu care să reziste ispitei cool-ului, totuși, în ciuda celor mai mari eforturi de opoziție, cele mai interesante aspecte ale arhitecturii contemporane – spune ea – sunt cele care au capitulat și au devenit cool.

Cool nu are însă un mod sau un sens garantat. Cool este un efect provizoriu și în plus e și subminat de devieri individuale, mereu diferite. Nu e ceva obținut prin efort susținut. Dar nu e nici întâmplare sau ceva înnăscut. Cool e o chestiune de proiect. Nu există însă metode de a fi cool. Cool e un efect special, iar efectele speciale sunt experimentale și conjuncturale. Pe cool nu te poți baza. Dar efectele cool pot fi cu adevărat formidabile.

Nu oricine recunoaște că vrea să fie cool, iar unii arată chiar dispreț față de o categorie așa de superficială și labilă. Totuși, să recunoaștem, majoritatea nu ne-am dori să fim mereu și definitiv considerați ne-cool. Însă, din păcate, mai observă Lavin, nu orice poate fi cool. De fapt, există chiar lucruri definitiv și fără speranță ne-cool.2

Articolul de față își propune să caute momente cool la Cluj în ultimii ani. Dar natura instrumentului determină și conținutul studiului: am să risc o schiță subiectivă și parțială despre arhitecți și atitudini, mai degrabă decât să fac o analiză neutră a unor produse de arhitectură și urbanism.

Urbanism

Cele mai importante transformări în urbanismul recent la Cluj au fost în bine: introducerea unui control coerent asupra dezvoltării urbane și schimbarea la față a centrului istoric. Centrul orașului a ajuns, în sfârșit, prin operațiuni de pietonalizare și amenajare a spațiilor urbane, să poată concura cu succes cele două malluri care îl subminau din 2007. Periferiile au rămas totuși cu toate problemele pe care le-a produs era imobiliară. Per ansamblu, opoziția centru-periferie s-a accentuat.

Urbanismul recent al Clujului e marcat de firma cea mai de succes din oraș, firma alfa a Clujului: Planwerk. Planwerk a început foarte cool, ca grup de tineri hotărâți să facă o diferență. Impunându-se pe piața urbanismului, nu a arhitecturii – urbanismul reinventându-se mult mai radical decât arhitectura în anii 1990 – și aducând un stil total nou de proiect urban, Planwerk nu a avut, practic, concurență și nu are, de altfel, nici până în ziua de azi. Numele german al firmei a fost mereu un capital în sine și rezonează în mediul nostru românesc ca o garanție de seriozitate și lucru bine făcut, pe care ei n-au dezmințit-o. Planwerk își păstrează de altfel și azi, în parte, aura cool, îndeosebi printre studenți. Dar urbanismul e totuși o treabă de oameni mari. Foarte repede, grupul în sine a devenit eterogen, iar calitatea proiectelor a fost însoțită de managementul abil de relații. Planwerk este acum partener privilegiat al Primăriei. Planwerk a câștigat prin concurs toate proiectele de pietonalizare a centrului istoric și PUG-ul Clujului. Planwerk are membri în Comisia de urbanism a Primăriei și în Comisia monumentelor, și arhitecți asociați care acced la comenzi publice de arhitectură fără concurs. În aceeași firmă se suprapun și responsabilitățile deciziei de administrație publică, și oferirea proiectului public de urbanism, și funcția de firmă privată de arhitectură. Clujul e un oraș mic și rețelele puterii se închid repede în cerc. La Cluj, Planwerk e establishment. Niciun establishment nu e cool.

Arhitectura în registru major: două proiecte fără concurs

În fața relației problematice dintre arhitectură și oraș, arhitecții nu sunt cool. Ar sacrifica orice pentru a nu rata comenzi importante. Mai ales, ar sacrifica cu ușurință orașul (deci calitatea vieții altora). La Cluj, cele mai importante două comenzi publice de arhitectură din ultimii ani – Filarmonica și Stadionul – au demonstrat, cu situații și rezultate diferite, exact acest fapt.

Filarmonica, proiectată inițial (2008) în Parcul Central (cel mai însemnat parc al orașului, clasat monument istoric), a fost oprită in extremis doar de opoziția societății civile. Realitatea cool a fost că cicliștii și pensionarii au salvat Parcul de arhitecți. Corpul oficial al arhitecților a luat atitudine abia post factum, când era deja clar cine câștigă, alipindu-se cu zâmbete la fotografia finală de grup. Dar cazul Filarmonicii din Parc a fost interesant nu pentru că a arătat încă o dată cât de ne-cool și pervertit e arsenalul arhitecturii, ci pentru că a dezvăluit și o imensă resursă de cool: rezistența la arhitectură.

Stadionul (2009-2011) a întâmpinat și el o opoziție înverșunată, dar de data asta lupta a fost purtată chiar de arhitecți. Pericolul era aici mai puțin vizibil omului de rând, pentru că proiectul sacrifica mai degrabă viitor decât trecut. Stadionul avea să concentreze periodic zeci de mii de oameni în imediata proximitate a Parcului Central. Stadionul e infrastructură urbană înainte de a fi arhitectură, e din categoria mega-colectorilor urbani, ca mallurile. Și exact ca mallurile, ar fi fost normal să-și deverseze fluxurile imense de oameni și mașini undeva la o centură de periferie. (Mai are și o Sală Polivalentă-bonus, care își va aduce și ea miile ei de oameni tot acolo, ca și cum prea mult n-ar fi fost destul.) Calitatea cool a rezistenței la arhitectură s-a dovedit aici însă foarte volatilă, mai ales când ea a mizat tocmai pe precedentul Filarmonicii: căci dacă distrugerea Parcului Central ar fi fost chiar o crimă, introducerea de disfuncții în infrastructura urbană e doar o gravă eroare; există totuși o diferență între o crimă și o prostie. Stadionul a câștigat. Ba e chiar un obiect-imagine reușit, deși sloganul „big is beautiful”, care i se aplică perfect, e deja prea consumat ca să mai păstreze ceva din nota cool. Dar obiectul încearcă măcar să afirme o imagine de modernitate arhitecturală de care Clujul mic și provincial are mare nevoie.

Două concursuri fără proiecte

Dacă marile proiecte de arhitectură publică atribuite fără concurs la Cluj au fost ne-cool, poate că atunci concursurile ar fi trebuit să ofere un mod instituțional de a produce cool: căci proiectul de concurs, în care literalmente cauți remarcabilul și ineditul, oferă tocmai șansa pentru experiment.

Dar ideea de concurs a fost pusă la grea încercare în acești ani la Cluj. Cel pentru extinderea BCU (2010) a avut o participare entuziastă și destule propuneri cool. Dar incongruența dintre proiectele de idee, pe de o parte, și cerința beneficiarului de fezabilitate imediată, pe de alta, precum și indecizia și incoerența juriului, au scos în față un proiect care arată a orice numai a rezultat de concurs de arhitectură nu.

Concursul pentru Filarmonica din Centrul Cultural Transilvania (2011), în schimb, a fost organizat mai corect, în două etape. A doua a urmat însă la prea puțin timp și prea multă suspiciune după ce prima și-a numit câștigătorii (previzibil, locali). Ca urmare, proiectele au fost puține și neremarcabile (a fost un singur proiect cool, și acela hors-concurs – al DSBA), iar juriul abia a putut alege. Cool-ul, se pare, nu se lasă nicicum prins și determinat.

Registrul minor, în concluzie

Cu siguranță, am căutat unde nu trebuia. Cool nu e deloc o chestiune de succes planificat metodic, ci tocmai succesul împotriva „arsenalului”. Lavin mai observa și că e „mereu contemporan”3. L-am putea deci căuta la o nouă generație, neapărat postimobiliară, sau poate și mai bine, chiar generație postmanagement: arhitecți care nu ezită să experimenteze idei perdante comercial și să practice rezistența la arhitectură. La drept vorbind, nu se poate trăi din asta, dar numai astfel se poate atinge momentul de grație în care totul mai e posibil. Șansa de viitor a arhitecturii la Cluj stă mai ales în experimente imprevizibile, făcute în firme mici, care riscă începuturi pentru că nu au nimic de pierdut.

Nu e mare lucru să faci obiecte; e însă mare lucru să le faci din nimic. Ceea ce face Alex Fleșeriu cu lămpile lui răsucite din chiar cablul de alimentare e chintesența cool. Criza e dură, comenzile de arhitectură puține, așa că o mulțime de amenajări interioare au timp să se întreacă în ingeniozități. Cea mai cool dintre toate e categoric Atelier-café (realizată de un trio de studenți, Bucur, Goția & Paul), cu scaune de carton și (inițial) mese din uși scoase din țâțâni și puse pe capre. Cool e un mic miracol ce durează puțin și nu se poate repeta. Și pavilionul „parametric” studențesc de la Zilele Arhitecturii 2011 a fost făcut cam din nimic – căci proiectarea parametrică nu se studiază în școală; iar în final structura sofisticată a avut nevoie de proptele ca să stea. Cool e mereu un risc asumat.

E adevărat, cum scria și Lavin, cool e un efect de suprafață. Dar nu e deloc ceva neserios. Acțiunile blipsz! (Benedek, Pásztor & Szénási) și ale diverselor sale asocieri (Area3, Coop_Cluj), în care voluntarii plimbă oameni de carton pe trotuare și lipesc autocolante cu elefanți pe mașinile parcate nesimțit nu sunt deloc derizorii, căci reușesc ridicarea mijloacelor minore la mize urbane serioase. Prin proiectul „Superbia”, MASS (Moga, Aldea & 2xSisak) își asumă misiunea imposibilă și foarte serioasă de a aduce spațiul public la periferie, acolo unde evul imobiliar a produs orașul exclusiv privat.

E greu și cool să faci o casă mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară sau să reduci prezența fizică a arhitecturii la aproape nimic. Dragoș Ciorobâtcă a inserat recent un mic magazin de instrumente muzicale pe una din străzile cele mai mici și opace din centru, creând un efect de spațiu remarcabil. QUAD Studio (R. Roșca) a îngropat o foarte specială clădire universitară, pavilionul iCube, într-o zonă verde, în pantă, între vile monument, făcând-o literalmente să dispară. Generația postimobiliară e mult mai atentă la context în sensul cel mai imediat.

Cool e să faci ceva bine în condiții incerte. Raum (H. Răcășan) poartă încăpățânat și romantic o luptă fără șansă, cea a reconsiderării ruralului ca rural, făcând demonstrații de calitate în iarbă verde și stuf. Tektum (Tóthfalusi & Tulogdy) poartă bătălia deja pierdută a regionalismului – prea călduț să poată fi cool – dar reușesc și sclipiri de detaliu dur în casele lor confortabile. Regionalismul și neomodernismul, iată cele mai longevive certitudini în arhitectura contemporană la Cluj – cu atât mai greu de depășit cu cât toată arhitectura nouă se reduce acum la case mici, cu care ele s-au potrivit perfect. MCUB (Bozac & Munteanu) – cu un portofoliu de case-design dintre cele mai consistente și de calitate – respiră deja în casa V un aer răcoros de eliberare. În fine, dar nu în ultimul rând, o firmă cu succes recunoscut într-un palmares de premii profesionale serioase – SKBD (Kim, Bucșa & Diaconu) – lucrează totuși case precum casa Meda, în registru asumat minor, parcă acceptând că o marjă de incontrolabil trebuie păstrată mereu din start. Căci cool nu e în niciun caz revanșa eventuală a insuccesului, ci e, din contră, singura reușită adevărată: succesul fără uz de arsenal.

Note:

1 Sylvia Lavin, „How Architecture Stopped Being the 97-Pound Weakling and Became Cool”, în: Bernard Tschumi, Irene Cheng (eds.), The State of Architecture at the Beginning of the 21st Century, The Monacelli Press, New York, 2004, p. 46-47

2 ibid., p. 47

3 ibid.

Architecture and urbanism in Cluj have undergone a number of separate phases. After twelve years of ultra-nationalist freeze came a real-estate boom; a numbed, toxic environment abruptly took on the agitated mood of a different kind of toxicity. Nevertheless, commercialism has been more generous than nationalist chauvinism, given that it has showered the city with money. And money, as we all know, serves architects.

Since 2008, the money has dwindled and the atmosphere cooled. But paradoxically, architecture and the city are beginning to look better. So, after a chauvinist freeze, real-estate heat and now the chill of a depression, is Cluj architecture ready for a cool phase?

Cool

In a collection of essays about the state of architecture at the beginning of the twenty-first century, Sylvia Lavin points out that being “cool”1 has become very topical. For Lavin, cool can apply to architecture in its present-day slang sense, a slippery, subjective, but positive sense. Architecture, she says, has an arsenal of historical symmetries which hold out against the temptation of the cool, but despite its efforts to resist, the most interesting aspects of contemporary architecture are those that have capitulated and become cool.

But the cool does not have any guaranteed mode or meaning. The cool is a provisory effect and, moreover, it is also undermined by individual and always different deviations. It is not something obtained by means of a sustained effort. But nor is it accidental or innate. The cool is a matter of design. But there are no methods of being cool. The cool has a special effect, and special effects are experimental and circumstantial. You can’t rely on the cool. But cool effects can be truly awesome.

Not just anybody admits that he wants to be cool, and some people even display scorn for such a superficial and fickle category. Nevertheless, let us admit, the majority of us would not wish to be regarded as permanently and irrevocably un-cool. Unfortunately, as Lavin concludes, not everybody can be cool. As a matter of fact, there are some things that are hopelessly un-cool2

The present article aims to seek out the cool moments in the Cluj of recent years. But the nature of the instrument also determines the content of the article: I am going to venture a subjective and partial sketch of architects and attitudes rather than neutrally analyse products of architecture and urbanism.

Urbanism

The most significant recent transformations in the urbanism of Cluj have been for the better: the introduction of coherent control of urban development and the transfiguration of the historic centre. Following pedestrianisation and rehabilitation of urban spaces, the city centre can finally compete with the two malls that have undermined it since 2007. The peripheries are still stuck with all the problems that the real-estate period inflicted, however. On the whole, the centre/periphery binary has been aggravated.

The recent urbanism of Cluj has been marked by the city’s most successful firm, its alpha firm: Planwerk. Planwerk had very cool beginnings, as a group of young people determined to make a difference. Making an impact on the urbanism rather the architecture market – urbanism reinvented itself much more radically than architecture in the 1990s – and bringing a completely new style to urban design, Planwerk, in effect, had no competitors and still doesn’t. The firm’s German name has always been an advantage in itself. In Romania it resonates as a guarantee of seriousness and a job well done, which the firm has not gainsaid. Even today, Planwerk still partially preserves its cool aura, especially among students. But urbanism is adult work. Very rapidly, the group in itself became heterogeneous, and the quality of the designs went hand in hand with skilled relations management. Planwerk is now a privileged partner of the City Hall. Planwerk won the tenders for all the projects to pedestrianise the historic centre, as well as the General Urbanism Plan for Cluj. Planwerk has members on the City Hall’s Town Planning Committee and Monuments Board, and associates who are awarded public architectural commissions without competition. Within the same firm, public administration decision-making responsibilities, tenders for public urbanism projects, and private architectural commissions overlap. Cluj is a small city and power networks quickly close to form a circle. In Cluj, Planwerk is the establishment. And the establishment is never cool.

Architecture in the major register: two designs without competitions

With regard to the problematic relationship between architecture and the city, architects are not cool. They would sacrifice everything in order not to miss out on an important commission. Above all, they would sacrifice the city (and thus other people’s quality of life) without a second thought. In Cluj, the two most important public architectural commissions of recent years – the Philharmonic and the Stadium – have demonstrated, with differing situations and results, exactly this.

The Philharmonic, initially intended (in 2008) to stand in Central Park (Cluj’s most distinguished park, a listed historic monument, was halted at the last moment only thanks to opposition on the part of civil society. The cool reality was that cyclists and pensioners saved the Park from the architects. As an official body, the architects formulated their stand only after the fact, when it was already clear who was going to win, and smilingly edged their way into the final group photograph. But the case of the Philharmonic in the Park was interesting not because it proved yet again how un-cool and corrupted is architecture’s arsenal, but because it also revealed an immense source of cool: resistance against architecture.

The Stadium (2009-2011) was also greeted with determined opposition, but this time the battle was waged by architects themselves. The danger was less visible to laymen, because the project would have sacrificed the future rather than the past. The Stadium would have periodically concentrated tens of thousands of people in the immediate vicinity of the Central Park. The Stadium is urban infrastructure before it is architecture; it falls in the category of urban mega-sinks, like the malls. And exactly like the malls, it would have been normal for it to pour out its huge tides of people and cars somewhere by an outer ring road. (It also throws in a Multi-purpose Auditorium, which will also attract thousands of people, as if too many were not enough.) But the coolness of resistance against architecture proved to be very volatile in this case, especially given that it wagered on the precedent of the Philharmonic: for, while the destruction of the Central Park would have been a crime, the insertion of dysfunctions into the urban infrastructure is merely a serious error; after all, there is a difference between a crime and an act of stupidity. The Stadium won. It is a genuinely successful object-image, although the slogan “big is beautiful”, which fits it perfectly, is by now too out-of-date to preserve any cool note. But the object at least tries to assert an image of architectural modernity, which small and provincial Cluj sorely lacks.

Two competitions without designs

If the major public architectural projects awarded without tender in Cluj were un-cool, then perhaps the tenders ought to have offered an institutional way of creating cool: the competition design, in which what you are looking for is literally the remarkable and the unusual, provides an opportunity for experiment.

But the idea of the tender has been sorely put to the test in Cluj in the last few years. The competition for the BCU extension (2010) garnered enthusiasm and plenty of cool proposals. But the mismatch between the design ideas, on the one hand, and the beneficiaries demand for immediate feasibility, on the other, as well as indecision and incoherence on the part of the jury, brought to the fore a design that looks like anything but the winner of an architectural competition.

The competition for the Philharmonic of the Transylvania Cultural Centre (2011), on the other hand, was organised more rigorously, in two stages. The second stage followed at too short an interval after the first, however, and created suspicion given the predictably local winners. As a result, the designs were few and unremarkable (there was just one cool project, from DSBA, but even that was hors-concours), and the jury was hard put to make a decision. It seems that the cool is elusive.

The minor register, by way of conclusion

I have obviously been looking in the wrong places. The cool is not at all a question of methodically planned success, but rather a success against the “arsenal”. Lavin also observes that the cool is always contemporary.3 Therefore, we might seek it in a new, necessarily post-real-estate generation, or even better, a post-management generation: architects who have no qualms about experimenting with commercially hopeless ideas or practising resistance against architecture. True, you can’t make a living out of it, but it is the only way you can achieve the moment of grace in which everything is still possible. The future of architecture in Cluj resides above all in unpredictable experiments by small firms, which can risk new beginnings because they have nothing to lose.

It’s no big deal to make objects; it is a big deal to make them from nothing. What Alex Fleșeriu does with his lamps made out of their own twisted cables is the quintessence of cool. The crisis is harsh, architectural commissions are scarce, and so a multitude of interior fittings have the time to outdo each other in their ingeniousness. The coolest of all is categorically the Atelier-café (by a trio of students: Bucur, Goția & Paul), with its cardboard chairs and (initially) tables made from doors taken off their hinges and laid on trestles. The cool is a minor miracle that lasts only a short while and can never be repeated. Likewise, the “parametric” student pavilion at Architecture Days 2011 was made out of almost nothing, given that parametric design isn’t studied in architecture school; and in the end the sophisticated structure needed props to keep it up. The cool is always an assumed risk.

It is true that the cool, as Lavin also writes, is superficial in its effect. But it’s not at all lacking in seriousness. The actions of blipsz! (Benedek, Pásztor & Szénási) and various partnerships (Area3, Coop_Cluj), in which volunteers walk cardboard people down the street and plaster elephant stickers on cars boorishly parked on the pavement are not at all derisory, as they manage to elevate minor means to the level of serious urban issues. Via the “Superbia” project, MASS (Moga, Aldea & 2xSisak) take on the impossible and highly serious mission of bringing the public space to the periphery, where the real-estate era has created an exclusively private city.

It’s hard to be cool and make a house that is larger on the inside than the outside or to reduce architecture’s physical presence to almost zero. Dragoș Ciorobâtcă recently inserted a small musical instruments shop into one of the smallest and most opaque streets in the city centre, creating a remarkable effect of space. QUAD Studio (R. Roșca) buried a very special university building, the iCube pavilion, in a sloping green space between historical villas, causing it literally to vanish. The post-real-estate generation is much more attentive to context in its most immediate sense.

The cool means doing something well in uncertain circumstances. Raum (H. Răcășan) stubbornly and romantically wages a hopeless battle to reconceptualise the rural as rural, producing quality demonstrations in green grass and thatch. Tektum (Tóthfalusi & Tulogdy) fight the already lost battle of regionalism – too warm to be cool – but also manages flashes of hard detail in their comfortable homes. Regionalism and neo-modernism are the longest-lived certainties in the contemporary architecture of Cluj, all the harder to shed given that the new architecture has now been reduced to small homes, to which they are perfectly suited. MCUB (Bozac & Munteanu), with a portfolio of designer homes that are among the most consistent and the best quality, already exhale in the V home a cool air of liberation. Last, but not least, SKBD (Kim, Bucșa & Diaconu), a firm whose success has been acknowledged with a long list of important professional prizes, nevertheless designs buildings like the Meda house, in a consciously minor register, as if accepting that a margin of the uncontrollable has to been preserved from the outset. For, the cool is in no case revenge for a lack of success, but on the contrary, it is the only true success: success without resorting to the arsenal.

Notes:

1 Sylvia Lavin, “How Architecture Stopped Being the 97-Pound Weakling and Became Cool”, in Bernard Tschumi, Irene Cheng (eds.), The State of Architecture at the Beginning of the 21st Century, The Monacelli Press, New York, 2004, p. 46-47

2 ibid., p. 47

3 ibid.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog