RDW

Agora / spațiul public

LOCUL PUBLIC

Locul public apare deîndată ce, în afară de mine, mai apare şi altcineva pe un teritoriu dat şi, astfel, există posibilitatea ca nu numai să privesc împrejurul meu, dar, în acelaşi timp, să şi fiu însumi privit. Înspaţierea evenimentului de a privi şi de a fi privit este nivelul elementar al locului public.

Un asemenea loc, o dată folosit în scopul arătat mai sus, trebuie să se plieze înapoi în vag, în starea pre-formată a spaţiului. Acest loc urmează să existe atâta numai atâta timp cât există evenimentul care îşi inventează spaţiul necesar, aura în care se va petrece, în felul în care şi obiectele îşi inventează propriul spaţiu.

Evenimentul este aici înţeles ca un sistem de relaţii dinamice, în care vizibilitatea joacă rolul esenţial, care se stabileşte la un moment dat (şi pentru o perioadă determinată) între cel puţin două fiinţe umane. Evenimentul “are loc”, aşadar extrage cu sine, depliază spaţiul întâmplării sale – locul public.

Loc public spaţiu public

Motivul pentru care în acest text se foloseşte cu precădere sintagma loc public derivă din modul în care este definit mai sus acesta: atributul de a fi public presupune cu necesitate ca “înscenare” spaţială doar o întindere, iar nu un spaţiu de/limitat (prin felurite mijloace ale construcţiei, dar şi prin alegerea unui loc natural împrejmuit)[1]. Cuvântul loc indică aici faptul că există doar o cerinţă spaţială minimală pentru înfiinţarea, pentru survenirea unui eveniment public, o suprafaţă limitată.

Limitele locului sunt date de chiar anvergura evenimentului în deplierea sa, iar nu de gesturi de edificare prealabile: evenimentul scoate acea porţiune de spaţiu din spatium, iar nu zidirea; aceasta din urmă, cu condiţia de a rămâne minimală şi joasă (tocmai spre a nu impieta vizibilitatea reciprocă) poate veni ca o consecinţă, ca o constatare a unei recurenţe a unui anumit eveniment într-o localizare dată, iar nu ca o pre-condiţie de natură să “invoce”, să “lubrifieze” apariţia evenimentului.

În locul public se pot petrece deodată, coexistând pe un acelaşi teritoriu, evenimente de felul negocierilor pe care acest schimb de vizibilităţi îl face posibil (comerţ, decizie comună[2]) sau al înfruntării (cîmp de bătălie, spaţiu al pedepsei). Sunt acţiunile care se petrec “pe faţă, la lumina zilei, în opoziţie cu procedurile secrete” (Vernant, 1995, 70). Regimurile de autoritate, despre al căror raport cu locul şi cu locul publice va fi vorba altundeva, au tendinţa să controleze integral[3] această depliere în deschis a evenimentului, sau, cum formulează Lyotard, “să ţină evenimentul sub autoritatea (birocraţiei totalitare)” (Lyotard, 1997, 83).

E nevoie însă doar de a fi întrezărit caracterul virtual al unui loc natural şi de puţină amenajare pentru ca el să se lumineze prin actul evenimentului, prin vizibilitate. Cu alte cuvinte, pentru ca un loc să devină loc public, este suficient luminişul, nu este nevoie neapărată de Raum. Raum poate deveni ulterior edificat, deşi luarea lui în posesie temporară de către migratori pentru aşezarea taberei nu necesită decât o sumară degajare şi ordonare a sa. Unii antropologi, precum Angelo Moretta, sau chiar arheologi, precum Francois de Polignac, explică chiar apariţia localităţilor prin gruparea în jurul câte unui sit “luminat” de evenimente, de regulă de evenimente sacre, “la cité cultuelle”, cum îl numeşte de Polignac), prin fortificare, geometrie interioară, construire în interiorul limitelor. Un domeniu al locuirii aşadar, care, prin tocmai calitatea sa de a se petrece în vecinătatea celuilalt, garantează cumva frecvenţa unor întâlniri care, ele abia, să garanteze auto-susţinerea evenimenţială a luminişului iniţial qua loc public.

Concluzia acestei amenjări minimale de care are nevoie locul pe care evenimentul public este pe cale de a se întâmpla va fi, desigur, dezamăgitoare pentru arhitecţi, care au crezut multă vreme că reţeta spaţiului public este una geometric cuantificabilă şi că aceasta ţine de rigoarea cu care ei vor fi proiectat spaţiile “civice”: monumente, edificii, eroism împietrit. Or, dimpotrivă: adeseori se observă că reţeta locului public este mai evanescentă decât au crezut ei şi că le-a scăpat bunăoară arhitecţilor români ai deceniilor şapte, opt şi noua care au construit “centre civice” în fiece capitală de judeţ după formule vulgarizate (şi, foarte important, laicizate!) ale forum-ului roman, sacrificându-se în proces centrele reale (pentru că vii) ale respectivelor oraşe (devenite municipii). Poate exista Loc public neconstruit, pe care privirea poate baleia nestânjenită, aşa cum este cazul ringului de dans deja amintit (locul unde se petrece hora duminicală în satul românesc, de pildă), al unui câmp de bătălie sau, mai frecvent, al unei pieţe publice. Habermas insistă chiar asupra faptului că

“viaţa publică, bios politikos, se desfăşoară în piaţă, în agora, fără să fie însă în vreun fel legată de acest loc anumit. Sfera publică se constituie în cadrul vorbirii (lexis), care de asemenea poate lua forma unei consfătuiri sau a unei judecăţi, la fel ca în cazul unei acţiuni comune (praxis), cum ar fi conducerea războiului sau a jocurilor războinice” (1998, 47).

Rem Koolhas a criticat frontal această obsesie demirugică pentru spaţii civice stabile, edificate şi complet controlate pe care doresc să le instituie arhitecţii în oraşe în cartea sa Conversations with Students (1996). Deşi nu o formulează ca atare, concluzia lui Koolhas pare să fie aceea că atributul de a fi locuri publice nu presupune o prealabilă intervenţie edificată şi, viceversa, prin simplul fapt că au amenajat un anumit spaţiu şi l-au denumit “civic” sau “public”, sau “loc de întâlnire”, nu înseamnă cu necesitate că ele vor şi fi folosite ca atare de către membrii unei comunităţi.

Locul public dă seama despre identitatea colectivă

Identitatea de grup (colectivă, locală sau regională, a unui grup etnic etc) este exprimată elocvent de modul în care este făcut vizibil, administrat şi folosit Locul public şi, mai ales, de relaţia Loc public-Spaţiu privat. Acest mod este funcţie de timp, nu este dat şi imuabil, deci are caracter procesual şi are o istorie a propriei deveniri.

Schimbarea regimului de proprietate asupra terenurilor este la fel de influentă asupra identităţii raportate la folosirea spaţiului comun ca şi modificările culturale sau psihologice (pe care, de pildă, le analizează proxemica) sau cele social-politice (i.e depinzând de accentul pus pe individ sau pe colectivitate, bunăoară).

Identitatea, aşa cum este ea prezentată de Dnspaţierea şi, mai ales, de înzidirea relaţiei, devine lămuritoare doar atunci când este exprimată nu în termeni absoluţi, ci în grade de comparaţie. Identitatea este un atribut al localului, al vecinătăţii şi este o problemă de grad, iar nu o diferenţă de rang. Christian Norberg Schulz accepta diferenţele de caracter (incluzînd gradele de ordonare) care pot exista între un obiect arhitectura şi locul căruia îi aparţine, sau între loc şi localitate sau zonă în ansamblu în termenii topologiei. Dacă discutăm despre arhitectura rurală a unui aceluieşi teritoriu populat de etnii diferite (Transilvania sau Dobrogea sunt două exemple lămuritoare în această privinţă), vom putea institui diferenţe locale, moleculare, devreme ce factorul climatic şi de relief se simplifică; ceea ce rămâne este aşadar diferenţă culturală. Numai în astfel de “unităţi de vecinătate”, în insule de proximitate comparabile poate fi purtată o discuţie relevantă despre identitatea exprimată prin arhitectură. Alte tipuri de comparaţii îndepărtate, de pildă cele făcute între arhitectura vernaculară din unele zone româneşti şi unele insule ale Japoniei – un gest propriu anilor şaptezeci şi optzeci autohtoni, când părea că exemplul japonez al devenirii fără ruptură dinspre tradiţie către modernitate poate fi reconciliat cu retorica naţional-comunistă românească – devin complet nerelevante şi sunt, probabil, mult îndatorate similitudinilor de climă, relief, izolare. O abordare în cadre locale şi regionale, din perspectiva diferitelor aspecte de gestionare a unei geografii similare, este aşadar calea de urmat în discuţia despre identitate. Identitatea se instituie prin procese de asimilare şi refuz ale unor modele concurente pe un acelaşi teritoriu, sau între teritorii proxime.

Un exemplul elocvent asupra acestei viziuni comparatiste moleculare asupra identităţii ni-l dă, în mod paradoxal, Blaga, dar nu prin conceptul de “matrice”; dimpotrivă, printr-un articol marginal în opera sa din Cuvântul 2(274)-4 octombrie 1925. Textul lui Blaga ne sugerează că identitatea este dată în mod esenţial de modul de configurare şi utilizare a Locului public, de raporturile de deschidere sau de excludere reciprocă ale insulelor de Spaţiu privat – totdeauna însă în raport cu Locul public – acest teritoriu al învecinării făcute vizibile. Ştim cât de diferit este caracterul oraşelor săseşti transilvane de cel al multora dintre satele etnic româneşti dimprejur, dincolo de evidenta diferenţă urban/rural. Atunci când există asemănări, ele sunt o evidentă influenţă a ordinii urbane asupra teritoriului (aşa cum se petrece de pildă cu arhitectura sacră de lemn), oraşul, dimpotrivă, fiind practic autist la posibilele influenţe ale vernacularului.

Această disonanţă o observa Blaga mergând şi mai departe şi comparând satele etnic săseşti cu cele etnic româneşti din Ardeal. Astfel, satele săseşti “şi-au studiat (…) foarte mult locul unde aveau să fie clădite (…) se aliniază potrivit unor exigenţe geometrice, se desprinde impresia de calcul. Satele româneşti sunt aşezate mult mai întâmplător în peisajele ce le încadrează (…)”[4]. Textul lui Blaga ne sugerează că identitatea este dată în mod esenţial de modul de configurare şi utilizare a locului public/comunitar, de raporturile de deschidere sau de excludere reciprocă ale insulelor de spaţiu privat privat – totdeauna însă în raport cu acest teritoriu al învecinării făcute vizibile prin prezenţă – care este khoros.

 

 Bucureşti ieri: dez-figurarea Locului public

Părăsind Republica lui Platon, să ne îndreptăm către noul centru civic bucureştean. Ajunşi acolo, observăm că întreg spaţiul din jurul pretinsului Edificiu Public al României este înconjurat de un gard hidos, despărţind încă o dată, de data asta nu doar simbolic sau ca scară, clădirea propriu zisă de oraşul în care a fost amplasată. Locul public, insula de civitate în centrul căreia problemele cetăţii ar fi trebuit depuse, spre a primi o rezolvare, a fost răpit şi transformat într-un spaţiu “privat” de factură rurală, al celui suficient de puternic spre a şi-l apropria violent. Loc public păzit cu arma? Insula publică – raţiunea de a fi a centrului civic – este violată şi dispare.

Bucureştii sunt un oraş fără pieţe, în sensul de spaţii publice, ale dezbaterii, ale negocierii, ale schimbului, aşa cum le-a definit CNS în Habiter. Această observaţie tristă, pe care a mai făcut-o adeseori şi prof.dr.arh.Alexandru Sandu, trebuie de îndată însoţită de o alta, pe care observaţia empirică o impune ca pe o evidenţă şi studiul Danei Harhoiu a semnalat-o ca pe o caracteristică a oraşului: omniprezenţa maidanului.

Şi ce este cu acele pieţe civice, imitaţii ale forului roman – dar fără templu – construite de regimul comunist în paralel cu ofensiva reinventării judeţelor şi, mai ales, a “municipiilor”? Sunt acesta spaţii publice în sensul enunţat adineauri, sunt insule ale mijlocirii împreună-locuirii? În primul rând, trebuie observat caracterul lor “utopic”, în sensul în care ele sunt construite a) spre a înlocui centrele istoriceşte constituite ale respectivelor “municipii” (Ploieşti, Piteşti); sau b) ex-centric în raport cu acestea (Satu Mare, Tulcea, Sibiu, Bucureşti).

În al doilea rând, aceste “centre civice”, care se inspiră nu atât de la modelul roman, ci de la acela fascist italian de anii treizeci (Brescia este un exemplu elocvent în această privinţă), nu sunt situate en meso, ci sunt de fapt subordonate sediului puterii, având ca punct de fugă balconul/tribună destinat apariţiilor la “marile adunări populare” a lui Ceauşescu, în felul în care propunerea lui Terragni pentru Palatul Fasciilor era, în plan, o oglindă convergentă, în al cărei focar se afla tribuna liderului. Este ilustrativ în acest sens rolul impozant al tribunei de la Satu-Mare (a regretatului Nicolae Porumbescu), care este detaşată de restul clădirii şi pluteşte deasupra “pieţei”.

În al treilea rând, derivat din afirmaţia anterioară, reiese caracterul de piaţă de defilare sau de adunări de masse, nu de reuniune a egalilor, rol pe care îl are agora, forul. Într-o schimbare dramatică, care o ilustrează pe aceea petrecută în natura puterii, edificiile politice sau administrative ale acestui secol – după experienţa Palatului de Iarnă – scot în stradă nivelul piano nobile, locul public al egalilor, transformându-l într-o piaţă subordonată unde liderul se arată mulţimii într-un mediu complet controlat. Vom observa astfel că spaţiile publice descrise mai sus nu şi-au îndeplinit rolul de foruri decât o singură dată – în 1989 – când, într-adevăr, ele au fost foruri de decizie publică şi colectivă. Judecând după goliciunea lor de dinainte şi, mai ales, de după revoluţie, se poate concluziona eşecul lor total: izolate de rutele preferate de promenadă şi comerciale, ele au rămas semne ale unei puteri părăsite de solidaritatea comunităţilor în singurătatea pieţelor civice.

Întrebarea care decurge cu necesitate din cele spuse până acum este dacă, observând deficitul de spaţii publice, ratarea celor existente şi luarea lor “în posesie” de cetăţeni şi chiar de insituţii care, publice fiind teoretic, ar trebui să prezerve acest caracter cel puţin pentru spaţiul dimprejurul lor, trebuie să insistăm pe inventarea de spaţii publice în oraşele româneşti?

Ar trebui spus că există surogate pe care le luăm prea puţin în considerare mai cu seamă noi, arhitecţii, fascinaţi de asocierea milenară dintre ideea de loc public şi forma urbană de piaţă istoriceşte constituită. Or, media și rețelele de socializare, mai cu seamă Facebook suplinesc un procent în creştere din aceste absenţe, sau, ca în cazul televiziunii, camuflează sau suprimă necesitatea Locului public.

Bucureşti: remodelarea Locului public ca fapt postmodern

O modalitate de a judeca oraşul şi arhitectura din perspectiva postmodernă este aceea a coexistenţei tuturor straturilor şi intervenţiilor într-un sit, chiar dacă ele vor trebui să fie co-prezente într-o casă nouă. Procedeul acesta, al coprezenţei, a fost foosit de Peter Eisenman în cel puţin două proiecte: cel pentru Wexner Center din Columbus, Ohio şi cel pentru intervenţia în La Villete, Paris, proiectată împreună cu Derrida. În primul caz, armureria ce existase odinioară pe sit este evocată în arhitectura casei celei noi. În cel de-al doilea caz, toate stările anterioare ale sitului sunt prezente în acelaşi timp şi coexistă – cu aceeaşi intensitate – cu starea “nouă”.

Un exemplu este deja cunoscutul proiect pentru Bucureşti 2000 al lui von Gerkhan. De la început, trebuie spus însă că, neavând nici un fel de temei economic, nu putem discuta despre acest proiect decât ca despre un agreabil exerciţiu formal, dar fără nici un temei real: acesta nu a existat din nefericire – aşa cum ar fi impus logica financiară – nici atunci când s-a făcut concursul şi cu atât mai puţin acum. În condiţiile în care de aproape trei ani primăria tărăgănează deschiderea activităţii  Agenţiei Bucureşti 2000, iar climatul investiţional s-a deteriorat din cauz incompetenţei şi a lipsei de viziune a clasei politice şi administrative, un asemenea montaj financiar este cu atât mai îndepărtat.

Desigur, proiectul are şi părţile lui cel puţin ciudate: piaţa Unirii ar fi trebuit transformată în lac, dar, dacă judecăm că metroul de dedesubt este oricum inundat şi aşa, poate că nu ar fi cea mai bună dintre variante. Un proiect pentru Catedrala Neamului (regretatul Petre Ciută) a luat în serios acest aspect al proiectului lui von Gerkhan şi a izolat propusa catedrală pe un “ostrov” izolat în centrul unui lac ocupând o mare parte din piaţă şi spre care ar duce doar câteva cărări subţiri. Exerciţiul dlui Ciută ne atrage atenţia asupra caracterului de alt tărâm al spaţiului sacru. In ce-l priveşte pe d-l Gerkhan şi partenerii săi, inundarea pieţei nu cred că poate la fel de elegant susţinută, şi cred că nici nu poate fi imaginată o astfel de ipostază a Lp.

Block-urile (în sensul lor vestic, de unitate urbană delimitată de trei sau patru străzi) sunt placate pe un sit pe care au existat un alt sistem de străzi şi o altă arhitectură; aşa se face că, în carnea acestor blocuri sunt tăiate traseele vechilor străzi în chip de pasaje luminate zenital. Structura pre-existentă este astfel celebrată de arhitectura nouă, prezent şi precedent coexistând. Un alt exemplu interesant, proiectul câștigător, realizat de HAX srl, la concursul pentru sediul UAR, presupunea coprezenţa casei vechi – ruinate în revoluţie, dar cu semnificaţie politică/simbolică – în chiar întemeierea sediului UAR, proiect câştigător al concursului organizat în acest sens de UAR (în Piaţa Senatului, pe ruina fostei Direcţii a cincea a securităţii). Într-o formă superioară, această temă a coprezenței a fost realizată de Dan Marin și Zeno Bogdănescu în clădirea care s-a ridicat și pe care, personal, o consider cea mai provocatoare clădire construită în România după 1989 și adevăratul memorial al evenimentelor de-atunci.

În ce fel pot fi prezente simultan straturile succesive de istorie ale unui sit în carnea casei celei noi? Această întrebare trebuie să ne-o punem cu seriozitate dacă dorim să nu fim invadaţi mai departe de subproducţia kitsch a arhitecţilor neatenţi nici la trăsăturile imanente ale sitului, cum ne recomandă fenomenologii, nici la istoria sa, aşa cum propun deconstructiviştii. De asemenea, este o întrebare cheie dacă dorim să conferim o identitate oraşului, alta decât aceea de oraş sistematic distrus şi luat de la capăt. Probabil că, în loc de a turna beton peste vestigiile vechilor hanuri bucureştene, ar trebui să medităm la ideea unor edificii introvertite, cel puţin pentru zona centrului, cu curţi interioare /atrium-uri pe toată înălţimea, către care să se orienteze întreaga viaţă a casei, chiar dacă morfologic o vom racorda pe aceasta din urmă la tipul de expresivitate vestic. Condiţia esenţială ar fi însă aceea ca atrium-ul să fie spaţiu public cel puţin la nivelul străzii şi, probabil, al mezaninului. Aceasta poate fi impusă drept condiţie pentru oricine doreşte să proiecteze în zona centrală şi trebuie stipulată în tema de concurs public pentru asemenea edificii.

Hanurile Bucureştilor, pe care avansul eclectismului francez le-a suprimat, pot reveni astfel la o nouă viaţă, sub forma galeriilor comerciale acoperite, a pasajelor străbătând centrul istoric revitalizat, a atrium-urilor la clădirile individuale şi a curţilor în profunzimea edificiilor, de felul celor pe care le găsim la clădirile interbelice de pe Calea Victoriei. Aici există aceste spaţii semi-private, salvate din vânzoleala străzii, prin care treci cu necesitate mai înainte de a intra în holul cldirii propriu zise. La Regia Monopolurilor lui Duiliu Marcu, acesta elogia în cartea sa de proiecte din 1940 exact o atare curte interioară, pentru uzul amploiaţilor. În centrul Bucureştilor există o suită de clădiri “gemene”, flancând intrarea într-o curte interioară, a ansamblului respectiv; indiferent dacă expresia lor este neoromânească, neo-maură sau modernistă, aceste ansambluri articulate în jurul unui spaţiu semi-privat împărtăşesc o aceeaşi perspectivă asupra relaţiei public-privat, care nu trebuie privită în termeni de excludere mutuală, ci, dimpotrivă, în sensul unei parcurgeri graduale, mai puţin traumatizante. Probabil că această înţelepciune nu ar trebui pierdută, cu tot aerul oriental al tipologiei (sau, dacă ne amintim de cvartale, împotriva asocierii lor cu stalinismul). În acest sens, trebuie examinată capacitatea block-ului vestic (unitate urbanistică formată din construcţii dispuse, în jurul unei curţi, pe perimetrul delimitat de patru străzi) de a propune un tip similar de spaţiu semi-public înlăuntrul său. P          Proiectul lui Meinhard von Gerkhan pentru “noul centru civic”, rezultat în urma concursului internaţional Bucureşti 2000 (1995-6), instituie asemenea block-uri – prea puţin folosite până acum în textura urbană a Bucureştilor – în zona din jurul Casei Republicii. Este evident că, dată fiind natura locului unde ar fi să fie amplasate, este extrem de impotrbabil că intimitatea unor spaţii de locuit poate fi asigurată în acelaşi fel în care aceasta s-ar putea instala într-un amplasament „neutru” din punct de vedere al vieţii publice.

Subsolurile cu bolţi din centru pot fi regăsite ca tipologie şi folosite pentru restaurante, baruri, cluburi. Materialele naturale – piatră, lemn – pot intra în dialoguri şi contraste fertile cu cele high-tech (metal şi sticlă), aşa cum se întâmplă de altfel în operele marilor arhitecţi (Aalto, Siza, Wright, Ando, H.Fathi, Herzog&De Meuron etc.) Sticla, atât de prezentă în arhitectura contemporană, poate fi folosită şi în modul propus de oraşul de târgoveţi – geamlâcul – cu o expresie adusă la zi.  Așa o dorea Constantin Joja și aşa a fost el folosit în cazul sediului  BCR sector 6, din Bd.Ghencea (arh. Dorin Ştefan, DS Studio).

Înnoirea nu trebuie să însemne preluarea mimetică a tipologiilor şi a tehnologiilor de regulă epuizate expresiv în vest. Nu trebuie cu necesitate să repetăm erorile arhitecturii modernismului ortodox, cum îl numea Robert Venturi (nicio legătură cu religia eponimă), ci putem găsi întemeieri pentru o arhitectură proprie capitalei, în care actualitatea să fie ecoul ipostazelor trecute ale locului, iar acesta din urmă să piloteze din infratext actul de proiectare. Metodele noi de investigare a arhitecturii şi urbanismului oferă această deschidere alternativă către şansa de a fi contemporani fără a alunga în proces trăsăturile – multe, puţine câte sunt – care particularizează acest oraş.

Inchei scurtele mele notaţii despre spaţiile-insulă ale locuirii întreolaltă cu remarca – desprinsă dintr-un comentariu mai larg a arhitectului şi filosofului arhitecturii post-structuraliste care este Rem Koolhas – potrivit căreia ideea de Loc public şi, mai ales, obsesia privind necesitatea prezenţei sale în oraş sunt două dintre marotele arhitecţilor care, încet, încet, încetează să mai aibe importanţa dinn teoriile urbanistice ale deceniilor trecute[5].

Desigur, situaţia şade complet diferit în cazul specific al României, unde deprinderea dialogului (inter) comunitar trebuie să fie dublată de apariţia expresiei acestor spaţii civice – de la transparenţa şi fortificarea atributelor publice ale instituţiilor la pieţe şi de la televiziune şi media la Facebook. Dar concluzia pe care o sugerez este aceea că orice discuţie despre loc public trebuie să se desfăşoare numai după ce există în comunitate o masă critică de spaţiu privat, de locuinţe unifamiliale de felul cartierelor construite după criteriul “breslei” până după război. Lp depinde de existenţa spaţiului în întregime privat, în care se întemeiază fiinţa şi din ocrotirea căruia, ca să parafrazez o spusă heideggeriană, omul,  locuind, poate înfrunta şi alte tipuri de spaţii.

 

NOTE


[1]              Desigur, poate exista şi spaţiu public, ca ricoşeu al spaţiului privat (Sp), în sensul în care  privit şi privitor sunt conţinuţi ca parte a aceluiaşi spaţiu: este cazul unei săli a tronului din interiorul cutărui palat regal, sau, dimpotrivă, al unui panoptikon. Cu toate acestea, spaţiul public va fi folosit aici cu precădere în înţelesul său social, fără a avea cu necesitate ataşat o configuraţie în cadrele spaţiului fizic.

[2]              “Architecture is the arrangement of space for excitement.” Philip Johnson în “What I’ve Learned”.

[3]              “Gardianul sensului nu are nevoie să se alimenteze din eveniment decît pentru a-l cita să compară în procesul pe care doctrina îl intentează realului. Nu trebuie să se întîmple decît ceea ce este anunţat să se întîmple.” (Lyotard, 1997, 83).

[4]              Textul prezintă un interes cu totul special pentru cercetătorii problemei identităţii, pentru că, spre deosebire de conceptul de matrice stilistică, pare să accepte că identitatea este totdeauna o problemă de diferenţe specifice în interiorul unui context, care trebuie aşadar  comparate, iar nu un dat imanent, impermeabil la context, al unei etnii; în cazul în speţă, anumite trăsături ale modului de organizare a satelor româneşti pot fi prezentate doar prin comparaţie cu satele săseşti împreună cu care împart o aceeaşi geografie şi o aceeaşi climă.

[5]              De altfel, nici “pieţele civice” nu sunt o idee complet nouă a regimului comunist român; anii cincizeci şi şaizeci sunt pline de asemenea experimente “civice” în occident, mai cu seamă în oraşele germane şi chiar în SUA. Am comentat pe larg aceste “tendinţe elefantine” (William J.R.Curtis) în studiul dedicat problemei şi inclus în New Europe College Yearbook 1995-96, Bucureşti:Humanitas, 1999.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog