RDW

Imagini și perspective

Reprezentațional vs. ontologic:

despre o dilemă fără soluție

 

Profesorul John E.Hancock, de la Universitatea din Cincinnati, OH, mi-a fost îndrumător în programul de MSArch pe care l-am terminat în 1993-94. De data aceasta (2012), m-a luat partener în cadrul atelierului de proiectare de la anul 5 (an terminal la MA în arhitectură: diplome adică). Am rămas cu mai multe idei interesante de la profesorul meu de-a lungul celor optsprezece ani de când ne cunoaștem și colaborăm. Dar, de data asta, m-a șocat refuzul său de a privi măcar la elevații:

– Elevațiile mint. Aveți nevoie de ele în proiectele tehnice, desigur, dar sunt păgubitoare în procesul de proiectare. Ajutați-vă, când croiți spațiul și obiectul care-l conține și articulează, de machete de lucru, de secțiuni, de perspective virtuale și, dacă se poate, chiar de animație. Dar nu de elevații!

Pentru a explica refuzul net al profesorului Hancock de a privi măcar elevațiile aduse de diplomații săi, trebuie să ne întoarcem puțin și să privim cu mare atenție la consecințele unui concept care ne vine din filozofie, dar a făcut carierăși în arte, mai ales în arhitectură: conceptul de reprezentare, care este secund în raport cu acela, încă și mai important: cel de prezență.

Mi-am amintit că noi nu am învățat în școală decât despre descompunerea cutiei tridimensionale, cum numea acest procedeu de proiecție Bruno Zevi (dar am aflat despre nume abia când am publicat în colecția Spații Imaginate, a editurii Paideia, traducerea cărții). Cu alte cuvinte, eram învățați nu să gândim obiecte și spații în concatenarea lor, ci să desenăm reprezentări elegante ale acestora pe pereții unor imaginare planuri de proiecție ortogonale.Ceea ce prezentam la corectură, ceea ce proiectam, erau reprezentări, nicidecum o ipotetică prezență, deocamdată virtuală, a unui obiect arhitectural. Discutam despre eleganța compunerii planurilor și a fațadelor în ortogonal, încredințați fiind că, dacă acestea sunt desăvârșite, cum altfel avea să fie obiectul ale căror reprezentări vor fi fost?. În același timp, însă, priveam nedumeriți la planurile unor capodopere, care planuri numai echilibrate și bine compuse nu erau; or, cum era posibil, ne întrebam – nu toți – ca o capodoperă să nu aibă proiecții, reprezentări desăvârșite? La atelier, Alvar Aalto ar fi picat proiectul cu unele din planurile clădirilor sale.

De la edificiile deconstrucției înainte, de la proiectul câștigător la Hong Kong Peak Competition (Zaha Hadid) la casele numerotate ale lui Peter Eisenman, nu mai era, însă, nimic de înțeles nici pentru bieții noștri profesori, necum pentru studenții care eram. Nițică alinare mai găseam în planurile clasicizante ale cutăror edificii postmoderniste, a căror simetrie o pricepeam; dar a căror ironie superioară, bazată pe referințe culturale, ne scăpa, deși știam, de la profesorul nostru de estetică, Cezar Radu, despre opera apertași „citatul cu funcție estetică”, devreme ce era traducătorul în română al Tratatului de semiotică al lui Umberto Eco.

Cât despre traseele regulatoare ale profesorului A.Gheorghiu, pe care nu l-am prins în viață ca student, le-am bănuit întotdeauna de idealism și de nițică exagerare: același Eco povestește, prin gura unui personaj din Pendulul lui Foucault, cum un excepțional egiptolog, Piazzy Smith, ar fi fost prins pilind colțul unei pietre de piramidă, ca să se încadreze măsurătoare în cutare proporție flatantă…Dar nici nu trebuia să ne ducem atât de departe, întrebările pluteau în aer și pe la noi: “Au cunoscut meșterii lui Constantin Brâncoveanu secretele piramidelor?” se întreba, chiar în revista Arhitectura, Radu Drăgan. Ele reveneau, știam de la istoria arhitecturii și de la volutele templului Nike Apteros, pe care l-am desenat în anul I, ca multiplicare a unui modul cu referințăumană. Știam, de la Vitruvius, că pot reprezenta întregul templu (acesta – pars pro toto – era o imagine a lumii) dacă pot „extrage simetriile” corpului uman (cum frumos spune traducerea românească, încă neegalată din nefericire, a lui Cantacuzino și Gr.Ionescu). Dar, de asemenea, știam că din aceste relații geometrice se nășteau și proiectele lui Richard Meier, pe care le vedeam la American Library, căci țineam cu tot dinadinsul să înțelegem cum se tocmește un proiect și profesorii pe care i-am avut la atelier nu puteau articula o explicație coerentă, sau n-aveau chef.

Întrebarea următoare derivă tot din experiența școlii noastre: este reprezentarea obiectului arhitectural imaginat mintal o funcție exclusivă a desenului, în orice variantă ne-o vom imagina, de la cel tehnic la cel artistic, și de la redarea profunzimii de câmp prin feluritele moduri ale perspectivei construite la unul sau mai multe puncte de fugă până la randarea artistică sensibilă (căci despre computer vom vorbi imediat)? Așa părea, dacă e să declinăm cele pe care diferite curricula succesive ni le puneau dinainte.

Generarea obiectului a devenit non-repprezentabilă?

De fapt, discuția noastră este una dublă; a) ce rol joacă reprezentările imaginale în procesul de morfogeneză? Și b) ce rol joacă aceleași imagini în reprezentarea obiectului constituit, finit? Or, deja bat la porți deschise când spun că, de mai bine de treizeci de ani, monopolul desenului în proiectarea și reprezentarea arhitecturală a fost, este încă, serios chestionat. În ce privește generarea, acest monopol este copleșit de  procedee alternative. În bibliografie, fac trimitere la un număr de titluri care tratează chestiunea proiectării din diferite – era să scriu perspective – puncte de vedere. Unele pornesc dinspre științele cognitive, altele dinspre cibernetică, altele dinspre semiotică, naratologieși alte metode, post-structuraliste, de relaționare cu textul și discursul. Cea mai prețioasă contribuție mi se pare cea a lui james Eckler. După ce am citit cartea, am aflat că a predat o vreme la atelier la DAAP, colegiul “meu” de la University of Cincinnati, OH. Teza sa este că poate fi produsă o listă de termeni, de cuvinte pur și simplu (dar în ipostaza de concepte), care, rostite în limbaj arhitectural, au o extraordinară forță de agregare, de sugestie formală, de persuasiune constitutivă. Toate tehnicile teoriei literare sunt la îndemână, invocate în vederea acestui proces de traducere morfogenetică. În sine, aceste cuvinte nu vin  cu necesitate asociate unei agende de forme proprii. Forma se adaugă în cadrul procesului. Dar cum altfel proiecta Luis Kahn, când al său “Limbaj al lui Dumnezeu” (Burton, 1986, 69) nu este decât o litanie mistică, rostită sau scrisă, însoțită de gestica inspirată sau de misterioase ideograme?

Si mai radical diferite de desenele conceptuale, de schițele de idee ale cuiva precum Kisho Kurokawa sau Alvaro Siza (pe doi dintre ei i-am putut vedea desenând, re-prezentându-le, asemenea diagrame generative și la București), este procesul de proiectare cu algoritmi generativi, din parametricism (P.Schumacher). În proces, viitorul obiect final este nereprezentabil, este, cu alte cuvinte, de ne-convocat în prezență. Asta din două motive: 1) procesul însuși – NON-REPREZENTABIL, adică non-imaginabil, altfel decât în limbaj matematic al datelor inițiale și al regulilor de iterație – este atribuit computerului și este oprit din iterație doar de criterii de performanță specifici și 2) mai pe scurt, într-un asemenea mod de a proiecta NU EXISTĂ UN OBIECT FINAL predictibil, imaginabil, deci reprezentabil anterior derulării procesului în prima rundă de iterații.

Un al doilea palier al discursului despre non-reprezentabilitate, care este și mai radical, este acela care opune caracterul ontologic al obiectului de arhitectură (vezi prefața lui Kenneth Frampton la cartea sa Studies in Tectonic Culture) celui reprezentațional al  acesteia, prin chiar proiectarea însăși. Într-o atitudine mai radicală, însăși proiectarea (etimologic, aruncarea în față, temporal vorbind, anticiparea) ar trebui suspendată, arhitectura devenind atunci angajare corporală directă, ne-mediată, cu materia. E o poziție radical-conservatoare, care privilegiază rolul vernacularului (arhe)tipal, al tiparelor (Houses generated by Patterns, A Pattern Language de Cristopher Alexander), al tipurilor (Architettura della Cittá, a lui Aldo Rossi) verificate în timp, al pre-științei artizanului făurar (arché-tektonul) – prin techné – de a se adapta (dintotdeauna-deja, cum sună vorba heideggeriană) oricăror condiții de sit, material, program. Credeți că Horea, constructor de biserici, proiecta, în sensul contemporan, anticipator, al termenului? Nu. Cel mai probabil, discuția cu un client se ducea în sensul unei definiții, pe baza precedentelor (genul proxim) și a cerințelor locale (diferența specifică). Știm că și azi sunt arhitecți care privilegiază o asemenea poziție de priză directă la loc, la împrejurările date (materiale și spații la îndemână, chiar reciclate, convertite). Cristopher Alexander e doar un exemplu vechi, dar avem și www.architectureforhumanities.org (Cameron Sinclair), unde, uneori, suspendarea proiectării este decisă de urgența dramei și a intervenției. Cu alte cuvinte, arhitectura se naște din insondabile (sau sondabile, dar anterioare oricărei tentative de al (re)prezenta) începuturi, istorice (vezi tratatele de arhitectură, de la Vitruvius la Le Corbusier), psihologice (inconștientul colectiv, jungian) sau sociologice (tradiție) și, în primordialitatea sa, nici nu are nevoie de a fi reprezentată, nici nu se lasă, oricum, explicată; în acest caracter primal și vestigial stă esența, de neconvocat altfel decât prin experierea corporală nemjlocită, a spațiului, ulterior facerii.

Nici desenul, nici textul, nici fotografia nu pot, așadar, surprinde integral, fără rest, esența edificării și a spațiului arhitectural; ba chiar, acum și, probabil, încă o vreme, acest lucru nu mai este posibil  în chip obiectiv, prin trecerea de la proiectarea de obiect la proiectarea de proces.

Bibliografie și sugestii pentru lecturi viitoare

 

Alexander, Cristopher

HOUSES GENERATED BY PATTERNS (with Sanford Hirshen, Sara Ishikawa, Christie Coffin and Shlomo Angel), Center for Environmental Structure, Berkeley, California, 1969.

A PATTERN LANGUAGE WHICH GENERATES MULTI-SERVICE CENTERS (with Sara Ishikawa and Murray Silverstein), Center for Environmental Structure, Berkeley, California, 1968.

Burton, James                  „Notes from Volume Zero: Luis Kahn and the Language of God” in Perspecta I, New Haven: Yale University Press, 1986, pp.69-90

Markus, Thomas A și Cameron, Deborah

The words Between the Spaces: Buildings and Language, London/NY: Routledge, 2002

Eckler, James                    Language of Space and Form: Generative terms for architecture, Hoboken, NJ: John Wiley and Sons, 2012,

Kausel, Lewis C.               Design&Intuition: Structures, interios&the mind, Ashurst Lodge, Ashurst, Southhampton, UK: WIT Press, 2012

Ockman, Joan (Ed.)        The Pragmatist Imagination: Thinking about “things in the making”, NY: Princeton Architectural Press, 2000

Markus, Thomas A și Cameron, Deborah

The words Between the Spaces: Buildings and Language, London/NY: Routledge, 2002

Mateo, Josep Lluis et alii

Iconoclastia: News from a post-iconic world, Architectural Press IV Series, Barcelona: ACTAR, 2009

Pressman, Andrew         Desiging Architecture: The elements of process, London, NY: Routledge, 2012

Temple, Nicholas, and Bandyopadhyay, Soumyen (Eds)

Thinking Practice: Reflections on architectural research and building work, Black Dog Publishing, 2008

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog