RDW

MOLDOVA / Arhitectura – profesie şi școală. Interviu cu prof. univ. dr. arh. Virgiliu Onofrei

Tudor Grădinaru: Cu rare excepţii, arhitectura ultimilor 20 de ani din România se rezumă mai mult la asimilarea unor tendinţe la modă, fără o necesară reflecţie critică, fără o abordare contextuală a temelor, fără o raportare la specificul social, cultural şi spiritual. Care este opinia dumneavoastră despre acest fapt?

Virgiliu Onofrei: Deşi aprecierea e cam abruptă, ea descrie situaţii cu care ne întâlnim frecvent. Există, însă, şi lucrări în care respectul faţă de context nu e absent, în care soluţiile derivă din analiza atentă şi responsabilă a zonei, a condiţiilor particulare de intervenţie. Dar e drept că noi ne aflăm într-o continuă stare de aculturaţie, de dependenţă faţă de alte modele culturale. Nu e un proces care durează doar de douăzeci de ani. Deşi nu în formele uneori mimetice pe care le cunoaşte azi, el poate fi urmărit de la începuturile modernităţii noastre şi chiar mai adânc, în procesul constituirii culturii române ca spaţiu al sintezelor născute din interferenţa orient-occident. În timp, fie am preluat noi înşine modele, fie ni s-au impus conjunctural. Aşa, de exemplu, din opţiune liberă, s-a născut la noi arhitectura modernă interbelică sau, din oportunism, arhitectura formalistă din perioada dominaţiei sovietice.

Astăzi când, dată fiind reţeaua densă de conexiuni în care e cuprinsă lumea, ceea ce se întâmplă semnificativ într-un loc are reverberaţii globale, iar posibilităţile de informare oferite de internet sunt fabuloase, când investitorii importanţi au afaceri transnaţionale şi îşi valorifică propriile proiecte, tehnologii şi materiale şi când în mare parte realizări de excepţie au ca autori arhitecţi care nu sunt originari din spaţiul cultural în care operează, influenţa modelelor străine nu e deloc surprinzătoare şi, deci, nu trebuie descalificată aprioric.

Dar, fără să ignorăm modelele străine, ci dimpotrivă, e necesar totuşi să privim în acelaşi timp mai atent spre noi înşine. Când spun „spre noi înşine”, nu mă refer la retrospectiva simplistă a tradiţiei, a specificului, de altfel, atât de greu de definit univoc, evocate din când în când ca resursă a inspiraţiei stilistice. Mă refer la distanţarea faţă de opţiunea exclusiv formală, faţă de seducţia imaginii de succes, la modă, în favoarea celei pentru interpretarea modelelor prin raportarea lor la locuri concrete şi la oamenii concreţi alături de care trăieşti.

O asemenea opţiune presupune reflecţie şi mai mult efort al căutării, mult dincolo de ultima revistă de arhitectură răsfoită sau ultimul site vizitat, dar rezultatele câştigă în autentic şi adaugă valoare locului căruia astfel îi pot aparţine într-adevăr.

T.G.: În aceste condiţii, încotro credeţi că se îndreaptă arhitectura românească? 

V.O.: Nu agreez previziunile, dar cred că va continua să se îndrepte, în mod firesc, către modele pe care le oferă arhitectura contemporană. De două decenii, în lume se realizează o arhitectură de mare calitate, într-o diversitate de abordări conceptuale şi formale, au căpătat contur ferm personalităţi cu opere originale şi, în acelaşi timp, s-au dezvoltat cultul exagerat pentru imagine, motivaţia comercială, star sistemul, iar valorile sunt tot mai instabile, au o viaţă scurtă, reglată de capriciile modei. Un context susceptibil să deruteze, să creeze confuzii.

Totuşi, din analiza cu discernământ a arhitecturii contemporane, trecând peste extravaganţele spectacularului cu orice preţ şi peste efemerul modei, se poate construi suportul pentru a da expresie unei gândiri proprii, pentru asimilarea noilor tehnologii şi a limbajului formal contemporan, fără dezacorduri stridente.

Doar aşa ne-am putea elibera de practica exerciţiului mimetic şi a colajului. Probabil, însă, că de preocuparea excesivă pentru obiectul de arhitectură în sine nu ne vom elibera prea curând, că orientarea interesului către problemele oraşului, ale calităţii mediului ca valoare globală va mai întârzia.

Eu cred că au mai puţină importanţă câteva reuşite izolate care răsfaţă vanitatea unora şi mai multă nivelul mediu de calitate a arhitecturii dominante.

Or, mare parte din ceea ce se construieşte e de calitate mediocră, iar starea de fapt a oraşelor, în general, de la cartiere de locuinţe şi zone industriale la infrastructură, dotări diverse, spaţii verzi, ştim cât este de deficitară.

Către schimbarea acestei situaţii ar trebui să ne îndreptăm şi către marile teme care, în ultimele decenii, şi-au făcut loc şi în universul profesiei noastre: protecţia mediului natural şi economia de energie, dezvoltarea durabilă, protecţia şi reabilitarea patrimoniului construit, renovarea urbană. Mi-e teamă însă că ele vor fi încă multă vreme prezente doar în tezele de doctorat şi în comunicările sesiunilor ştiinţifice.

T.G.: Ca profesor universitar şi decan al Facultăţii de Arhitectură „G. M.  Cantacuzino” aţi îndrumat multe generaţii de studenţi pentru profesia de arhitect. Cum vedeţi evoluţia învăţământului românesc de arhitectură, a școlii de arhitectură din Iaşi în contextul actual?

V.O.: Ca structură a planurilor de învăţământ şi chiar ca metodologie didactică, cu unele diferenţieri neesenţiale, şcolile noastre de arhitectură sunt apropiate şi se înscriu în exigenţele europene care privesc formaţia arhitectului.

Dimensiunea europeană se exprimă însă şi dincolo de formele de organizare şi funcţionare. Există relaţii, schimburi academice cu universităţi vest-europene în cadrul unor programe destinate învăţământului superior, există evaluări periodice ale şcolilor noastre la care participă şi experţi străini.

Universitatea „Ion Mincu” a făcut din deschiderea internaţională o strategie consecvent şi cu mult succes urmărită, dar orice şcoală trebuie să se raporteze la cerinţa integrării europene, şi nici cea din Iaşi nu face excepţie. Însă situaţia, în ceea ce ne priveşte, nu este atât de simplă şi de senină cum ar putea sugera concluziile optimiste ale acestei raportări şi faptul că absolvenţi ai şcolii lucrează ca arhitecţi la firme din străinătate.

Din 1990 până acum numărul studenţilor a crescut substanţial, de la 30 la peste 500, dar fără un spor proporţional de spaţii şi de corp didactic, iar pensionările recente au complicat şi mai mult situaţia. Dezvoltarea, în viitor, nu se va mai putea realiza decât prin cei tineri, majoritatea dintre ei foşti studenţi ai şcolii, înscrişi deja pe parcursul firesc al evoluţiei în cariera didactică. De participarea, de implicarea lor în viaţa şcolii, de modul în care vor conlucra, făcând să prevaleze ceea ce îi uneşte, nu ceea ce îi separă, depinde cum se va construi viitorul şcolii. Şi de calitatea studenţilor, bineînţeles.

Din păcate, examenul de admitere e departe de a fi un filtru sigur, de a nu le permite accesul decât celor cu aptitudini native certe şi foarte motivaţi pentru profesia de arhitect, care este foarte dificilă, solicitantă şi plină de răspundere. Evident că nici carenţele cu care, în general, vin din liceu, nici comportamentele imature ale unora nu pot fi neglijate ca factori indezirabili.

Dar în fiecare nouă serie există studenţi cu calităţi remarcabile, imaginativi, informaţi şi foarte dedicaţi, care cunosc o evoluţie coerentă. Aceştia, ajunşi în anii mari, unde la Proiectare de arhitectură îndrumarea se face prioritar prin analiză teoretică a programului, a sitului şi a soluţiilor propuse, în paralel cu exersarea lucrului în echipă, reuşesc să-şi afirme un concept propriu, să-l argumenteze şi să structureze un răspuns convingător pe teme complexe, care abordează amplasamente concrete şi dificile. Sunt şi eşecuri, fireşte, dar şi acestea fac parte din procesul învăţării.

Oricum, nu consider că şcoala trebuie să-şi propună formarea de specialişti într-un domeniu îngust; pe aceştia îi formează practica profesională de durată, efectivă.

Deşi şcoala este spaţiul în care se transmit şi se dobândesc cunoştinţe şi abilităţi legate strâns de viitoarea practicare a profesiei, ea trebuie, mai ales, să fie cadrul pentru înţelegerea fenomenului arhitectural în multitudinea manifestărilor sale, a conexiunilor sale intrinseci şi extrinseci, cadrul pentru dezvoltarea creativităţii şi pentru formarea unei atitudini flexibile şi lipsite de inhibiţii faţă de solicitările unei lumi atât de problematice şi instabile cum e cea în care trăim.

T.G.: Având în vedere criza pe care o traversează piaţa profesională, manifestată, în special, la nivelul activităţii biroului de arhitectură propriu, considerată entitate de bază a exercitării profesiei la noi, se pare că absolvenţii vor avea mai puţine posibilităţi să facă o carieră promiţătoare în practica proiectării de arhitectură. Cum răspunde învăţământul de  arhitectură, în condiţiile acestor provocări?

V.O.: Mai întâi o observaţie, te rog. Nu înţeleg de ce se consideră că biroul individual de arhitectură este entitatea de bază a exercitării profesiei. Şi nu înţeleg decât în parte graba cu care arhitecţii foarte tineri ţin să se exprime ca individualităţi în forma asta. În dorinţa lor, în graba lor, văd desigur voinţa de afirmare care însoţeşte tinereţea, dar şi lipsa de maturitate. Nu doar pentru că reglementările cunoscute prevăd un stagiu obligatoriu, orice absolvent ar trebui să realizeze necesitatea unei perioade de ucenicie înainte de asumarea în întregime a responsabilităţilor pe care le presupune proiectarea de arhitectură şi actul edificării. Cum spuneam anterior, profesia de arhitect este foarte solicitantă, e o meserie care nu înseamnă doar întâlniri cu poezia inspirată, la taifas cu muzele, ci şi multă muncă tehnică de rutină, numeroase confruntări cu factori perturbatori, fie obiectivi, fie subiectivi, care trebuie depăşiţi. O meserie care, pentru a fi bine făcută, pretinde cunoştinţe, tot mai multe, dar şi acumulări de experienţe trăite.

De aceea cred că lucrul în echipe de proiectare puternice este o cale mai bună de dezvoltare profesională după absolvire şi mulţi ani după aceea, chiar şi pentru construirea unei cariere. Şi este o alternativă mai bună decât biroul individual pentru a rezista în perioade de criză. O firmă cu un prestigiu consolidat, bine situată pe piaţă, oferă, în principiu, posibilitatea participării la realizarea unor lucrări de anvergură, la un nivel profesional de calitate, ceea ce e esenţial pentru ucenicia tinerilor arhitecţi. Din nefericire, nu sunt atâtea firme de calitate de câte ar fi nevoie. Spun asta pentru că, nu o dată, am întâlnit absolvenţi decepţionaţi şi surprinşi de mediocritatea mediului profesional rutinier în care îşi găsiseră un loc, fie mică firmă, fie birou individual. Mă întreb dacă acum, în vremuri de criză, au rămas la fel de exigenţi în aprecieri. Sper că da.

Nu ştim cât va dura actuala criză, dar e evident că ea afectează investiţiile, piaţa construcţiilor, deci şi proiectarea de arhitectură. Ea ne arată însă cât de dependentă este arhitectura de mersul lumii în care trăim, de economie, în special, şi că imaginea de creatori respirând într-un univers privilegiat al artei pure, pe care şi-o atribuie unii arhitecţi, nu e decât o iluzie orgolioasă printre multe altele. Şi ne mai arată cât de importantă e pregătirea profesională.

E ştiut că în perioade de criză economică se poate pune nu numai problema diminuării posibilităţilor de realizare profesională, dar şi aceea, dramatică, a găsirii sau a păstrării unui loc de muncă pentru a-ţi asigura pentru tine şi familie o existenţă normală, echilibrată.

Nu reuşeşti decât dacă te faci necesar, deci dacă ai competenţe recunoscute şi, de preferat, cu o acoperire mai largă decât stricta specializare într-un subdomeniu al arhitecturii sau urbanismului, pentru un răspuns prompt la schimbările imprevizibile ale pieţei. Cu alte cuvinte, competenţele şi experienţa să-ţi îngăduie o anumită supleţe, adaptabilitate şi, aş adăuga, să ai disponibilitate pentru învăţare continuă, la urma urmei, toate acestea însemnând dezvoltarea unei noi atitudini faţă de practicarea profesiei. Şi în acest sens, urmărind deschiderea spre orizonturi pluridirecţionate şi nu specializarea îngustă, şcoala face un lucru bun.

T.G: Un reputat arhitect afirma: „Arhitectura nu se reduce doar la construcţia de clădiri frumoase şi originale. Pentru mine definiţia frumuseţii include şi responsabilitatea arhitecturii faţă de societate”. În ce măsură această importantă misiune a arhitecturii/arhitectului este îndeplinită astăzi?

V.O.: Înţeleg ce vrei să spui, dar nu putem vorbi despre responsabilitatea socială a arhitecturii, ci despre misiunea ei socială, exprimată fie explicit în programe specifice, fie ca un corolar al funcţiilor sale multiple.

În primul caz, responsabilitatea privind măsura în care această misiune e îndeplinită îi revine preponderent politicului, care organizează şi conduce societatea, stabileşte ţintele dezvoltării şi priorităţile de utilizare a resurselor, şi abia apoi arhitectului, ca profesionist.

În al doilea caz, cum arhitectura reprezintă un răspuns dat cerinţelor de viaţă materială şi spirituală ce trebuie satisfăcute prin organizarea spaţiului şi realizarea cadrului construit, funcţia sa socială şi culturală este evidentă.

În termeni ideali, prin calităţile sale estetice şi simbolice, arhitectura modelează omul interior, cu nevoia lui de frumos şi poezie. Cât de bine o face depinde într-adevăr, în mare măsură, de arhitectul creator de forme în spaţiu, de valori estetice. Dar responsabilitatea acestuia vizează toate atributele arhitecturii, nu doar frumuseţea, ci şi calitatea utilitară, constructivă, relaţia armonioasă cu mediul, economia. Fiecare dintre acestea şi toate împreună au şi o dimensiune socială.

În consecinţă, se pare că reflecţia şi judecăţile de valoare asupra arhitecturii nu se pot reduce la problematica esteticului şi a stilisticii, cum facem de obicei. Iar faptul că Bienala de la Veneţia din 2000, sub direcţia lui Massimiliano Fuksas, a avut ca generic sintagma „Less Aesthetics, More Ethics” indică necesitatea unei perspective mai realiste şi mai cuprinzătoare asupra arhitecturii, a unei atitudini mai responsabile, dincolo de obsedanta preocupare pentru imaginea de obiect.

Prin aceasta nu se sugerează nicidecum ignorarea calităţii estetice, ci deplasarea interesului de la arhitectura clădirii spre oraş şi marile lui probleme, într-o lume a dezechilibrelor grave generatoare de tensiuni, în care analiza aprofundată pe tema mediului, a impactului noilor tehnologii asupra individului şi societăţii, a mecanismelor economice şi sociale viabile, capătă substanţă şi credit în raport cu insistenţele snoabe şi artificiale pe tema stilisticii arhitecturale.

Se ştie că istoria modernă a cunoscut momente exemplare de angajare a unor arhitecţi pentru schimbarea unghiului de vedere în aprecierea arhitecturii, pentru o arhitectură în acord cu evoluţia societăţii, cu transformările sociale şi economice, cu revoluţia tehnico-ştiinţifică pe care le-au cunoscut secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Mă gândesc la Viollet le Duc sau Adolf Loos, de exemplu, a căror polemică părea să urmărească doar schimbarea paradigmei estetice, în opoziţia faţă de gândirea academistă, când în realitate aceasta era expresia unei reevaluări bine structurate şi argumentate a relaţiei dintre arhitectură şi artă, dintre arhitect şi societate.

Şi mă gândesc la Le Corbusier, Gropius, Mies, Aalto, la interesul lor privind locuirea urbană ca problemă socială. În primul rând la Le Corbusier, care, autor al unor definiţii prea unilaterale ale arhitecturii, dar şi creator al unei noi estetici arhitecturale, încă funcţională ca sursă de inspiraţie, a fost, dincolo de inconsecvenţele, contradicţiile şi exagerările sale dăunătoare, o conştiinţă vie şi o voce energică în favoarea arhitecturii. E suficient să ne amintim de titluri ca „Des Canons, des Munitions? Merci! Des logis… s.v.p.” sau „La Maison des Hommes”, pentru a-l înţelege şi aprecia ca model de arhitect angajat.

Modelul e însă dispărut într-o pagină de istorie şi nu cred că poate fi adus la viaţă azi, într-o societate dominată de individualism, de interese personale şi de o enormă ipocrizie.

T.G.: Tom Wolfe, celebrul jurnalist american, susţinea odată că, în capitalismul american, corporaţiile au preferat în exprimarea funcţiei de reprezentare a patrimoniului imobiliar propriu un „stil serios, birocratic-socialist”. Pe de altă parte, aşa cum observau unii critici în legătură cu această afirmaţie, în China comunistă de azi se realizează construcţii avangardiste, cu dezvoltări formale absolut inedite. Este vorba, în acest caz, de o exprimare a potenţei financiare, a nevoii de individualizare sau este expresia deschiderii şi absorbţiei unor valori culturale universale? 

V.O.: Ce pot să spun, Tom Wolfe pare să facă parte dintre cei care vor o arhitectură nouă pentru fiecare zi a săptămânii, ca jurnalist neezitând să se insinueze în domenii care nu-i sunt deloc familiare.

Cât despre corporaţiile americane, nu cred că preferinţele lor estetice sau ideologice au dictat fizionomia arhitecturii apte să le reprezinte. Mai curând pragmatismul şi eficienţa acestei arhitecturi au impus-o, asigurând astfel o îndelungă carieră „cutiei de sticlă” a lui Mies, care a proliferat internaţional, cu spaţiile ei neutre, flexibile şi cu peretele ei cortină standardizat. O arhitectură abstractă, rafinată şi rece, serioasă, desigur, birocratică, poate, dar nu văd de ce socialistă, cum o califică Wolfe, chiar dacă se spune despre cei de la Bauhaus că aveau simpatii socialiste pentru care au fost nevoiți să părăsească Germania lui Hitler.

În fine, o apreciere jurnalistică, să zicem.

Dar ce rost a avut să facă, în 1981, deci în plin postmodernism, în „From Bauhaus to Our House”, o critică a arhitecturii moderne? După ce, încă din 1966, Robert Venturi pusese în discuţie, în „Complexity and Contradiction in Architecture”, limbajul pauper al modernismului şi opusese sintagmei lui Mies – „Less is more” – una la fel de tranşantă – „Less is bore”, furnizând astfel argumente pentru schimbarea pe care avea s-o aducă arhitectura postmodernă.

Ce a urmat se ştie – pastişa, parodia, Charles Moore şi Ricardo Bofill, ca apoi, pentru a ieşi din impas, să ne aducem din nou aminte că „Less is more” şi să ne potrivim ceasul după ora minimalismului.

Asta ca să vedem cât de superfluă este discuţia pe tema stilisticii azi, când toţi se vor creatori de iconuri, aşa cum o demonstrează, după părerea mea, şi cazul Chinei.

China trăieşte de ani buni un paradox pe măsura mărimii sale, în văzul lumii, paradox la care arhitectura occidentală participă din plin.

În cazul Chinei, vechile teorii despre relaţia dintre politic, ideologie şi arhitectură, despre specific şi tradiţie culturală se dovedesc a fi prejudecăţi expirate. Rămân faptele, care trebuie interpretate într-o gamă nouă şi care ne demonstreză că globalizarea nu e un concept de laborator şi că economia, finanţele, profitul sunt forţele care determină mersul lumii şi acţionează asupra politicului, influenţându-i puternic strategiile. Şi, de asemenea, că arhitectura de azi nu cunoaşte frontiere şi că nu mai este, prin ea însăşi,  un mijloc de identificare a unui spaţiu cultural anume, oricât de venerabilă ar fi istoria acestuia.

Fără îndoială că există o inadecvare de fond între regimul politic al partidului unic, al partidului-stat, imaginea despre China lui Mao, China în salopetă, pe care n-am uitat-o, şi ceea ce vedem astăzi la Beijing sau la Shanghai. Te poţi întreba, însă, dacă un miliard trei sute de milioane de oameni puteau fi ţinuţi la nesfârşit în sărăcie şi uniformizare cenuşie, mimând un cult al personalităţii alienant, victime ale unei îndoctrinări mincinoase.

Conducătorii comunişti ai Chinei au ieşit din încremenirea în acest model absurd şi falimentar pentru că n-au avut de ales, astfel că reformele economice începute pe la sfârşitul anilor ’70 au evoluat până când s-a realizat o combinare sui-generis a planificării centrale cu mecanismele pieţei libere.

Apoi, amendamentele la Constituţie pentru protejarea proprietăţii private şi facilităţile acordate investitorilor străini au fost hotărâtoare pentru a se realiza, după 2000, ceea ce vedem azi în zonele economice speciale ale Chinei.

O politică abilă care, prin dezvoltarea economică susţinută cu capital, competenţe şi tehnologii occidentale, a consolidat poziţia partidului unic, care continuă să interzică orice opoziţie politică. Este ceea ce unii îi reproşează occidentului. Dar era posibil să se întâmple altfel? Când tocmai legile pieţei, profitul, cele care au generat, de fapt, globalizarea, îl fac pe investitor insensibil la impulsuri politice ori ideologice şi îl îndreaptă acolo unde găseşte o forţă de muncă ieftină şi calificată, o piaţă de desfacere vastă şi stabilitate. China le are pe toate, inclusiv stabilitate, deşi vulnerabilă, şi devine astfel o destinaţie preferată pentru investitori.

Deci, arhitectura nouă a Chinei exprimă esenţa globalizării, care desfiinţează bariere politice şi culturale, ţintind numai profitul, realitate ce se conjugă cu nevoia de dezvoltare urbanistică a Chinei. Poate părea surprinzător, dar prin dezvoltarea economică s-a mărit decalajul dintre sat şi oraş, iar distribuţia beneficiilor dezvoltării cunoaşte inechităţi flagrante. Dată fiind această situaţie, se amorsează planuri de urbanizare care-şi propun, pentru următorii 15 ani, mutarea a trei sute de milioane de chinezi de la sat la oraş!

O uriaşă provocare şi o ofertă extraordinară adresată arhitecţilor, care până acum, la Beijing şi la Shanghai, în special, au pus în scenă impresionante spectacole ale superlativelor arhitecturale, simboluri ale succesului unei societăţi hiperdinamice.

„Marele salt înainte” al lui Mao s-a dovedit a fi un mare salt înapoi. Astăzi, China e lansată în marele salt în secolul al XXI-lea. Are forţa să-l facă, a devenit a doua putere economică a lumii, iar în 2030 va fi prima, dacă va reuşi să-şi menţină suflul de acum. Totul trebuie însă făcut repede, energic şi bine. Pentru asta e nevoie de tehnologii avansate şi de înaltă calificare în construcţii şi arhitectură.

Occidentul le are şi nu îi lipseşte nici nervul competiţiei, ci dimpotrivă. Inovează mereu forma, doboară mereu recorduri tehnice; Citius, Altius, Fortius, o olimpiadă non-stop. Şi astfel, cultura occidentului capitalist şi democratic, modelele lui arhitecturale îşi fac loc pe pământul Chinei comuniste, devenind expresia deschiderii ei către asimilarea valorilor dominante în lumea de azi a globalizării, nu numai economice, ci şi culturale.

Uniformizarea cenuşie a epocii lui Mao a rămas în urmă, acum se desfăşoară uniformizarea strălucitoare pe care o aduce internaţionalizarea limbajului arhitectural şi a tehnologiilor.

La New York şi Frankfurt, în Dubai şi Singapore, în Hong Kong şi, acum, la Shanghai vedem acelaşi spectacol al competiţiei pe verticala profitului.

Unde se află marea cultură şi arhitectura tradiţională chineză? Sunt la locul lor, în muzee şi în ghidurile turistice. Ce face guvernul? Face bine; organizează concursuri internaţionale de arhitectură, invită arhitecţi faimoşi, europeni şi americani, ca Norman Foster, Rem Koolhaas, Herzog şi De Meuron sau Steven Holl, care-şi pun amprenta personalităţii proprii pe arhitectura nouă, cosmopolită, a Chinei.

Ce face partidul unic ? Face bine; în Piaţa Tienanmen e linişte.

T.G.: În încheiere, ce sfaturi i-aţi da unui tânăr arhitect la debutul în profesie?

V.O.: Sfaturi? Nici vorbă! I-aş spune o anecdotă despre un dialog în largul coastei atlantice franceze: „-Mai e mult până în America, papa? -Taci şi înoată!”.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog