RDW

MOLDOVA / Lucrări de consolidare, restaurare şi conservare – Biserica de lemn cu hramul „Sf. Mucenic Pantelimon” din Dobrovăţ

Biserica de lemn a fost construită, în anul 1789, în satul Dobrovăţ-Moldoveni, aflată la o distanţă de aproximativ 25 km spre sud faţă de municipiul Iaşi.

O altă ipoteză ar fi anul 1825, fiind ctitorită de către călugărul Pahomie, drept pentru care o parte din sat, lângă Dobrovăţ-Moldoveni, poartă numele de Pahomia.

Biserica se află în cimitirul vechi al localităţii. Se spune că a fost făcută de sătenii din Dobrovăţ care doreau să asculte slujbele religioase în limba română, deoarece Mănăstirea Dobrovăţ, ctitorită de voievodul Ştefan cel Mare în satul Dobrovăţ-Ruşi, din apropiere, fusese închinată de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) către Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, iar călugării ţineau slujbele doar în limba greacă.

Deoarece stareţul Mănăstirii Dobrovăţ nu şi-a dat acordul pentru construirea bisericii în satul aflat pe domeniul mănăstirii, sătenii din Dobrovăţ-Moldoveni au plecat la Mănăstirea Fâstâci, unde au primit din partea stareţului de acolo învoirea de a tăia câţiva stejari pentru a-şi construi biserică în sat. Ei au cioplit bârnele de lemn chiar în pădure, apoi le-au şlefuit, numerotat şi transportat, în care trase de boi, într-o poiană din satul Dobrovăţ-Moldoveni. Ajunşi acolo, sătenii au făcut temelia de piatră a bisericii şi au îmbinat bârnele de lemn, construind astfel actuala biserică. Lăcaşul de cult a rămas nesfinţit timp de aproape 10 ani, deoarece călugării de la Mănăstirea Dobrovăţ au refuzat să slujească aici.

Până în anul 1864, în jurul bisericii s-a aflat cimitirul satului, după acel an fiind construit un nou cimitir. Lângă altarul bisericii se află câteva pietre vechi de mormânt cu inscripţii cu litere chirilice şi decorate cu motivul Soarele şi Luna.

În perioada 1948-1956 s-au efectuat lucrări de restaurare, care au vizat următoarele aspectele:

temelia de piatră a fost subzidită şi adâncită în 1950;

bolta bisericii a fost complet reînnoită şi catapeteasma a fost repictată în 1952;

pereţii exteriori ai bisericii au fost căptuşiţi cu scândură vopsită în culoarea galbenă, pereţii interiori au fost tencuiţi şi s-a pus o podea din lemn;

pereţii interiori ai bisericii au fost pictaţi în stil neobizantin în 1953 de zugravul Constantin Niţulescu din Bucureşti, în timpul păstoririi aici a preotului paroh Nicolae Isailă.

Biserica are formă treflată în plan, cu lungimea de 22,2 m şi lăţimea de 6,5 m. În această lungime se încadrează absida altarului de 3,3 m adâncime, mai îngustă cu circa 0,75 m faţă de restul navei şi pridvorul, iniţial deschis, de 4,3 m lungime. Absidele laterale, în formă de semicerc, măresc lăţimea bisericii cu câte 1,4 m, de fiecare parte.

La interior, se pot identifica compartimentările clasice ale unei biserici ortodoxe: pronaosul, deasupra căruia se află cafasul, naosul, cu o boltă cilindrică lungă care se extinde şi deasupra cafasului, şi altarul, separat de restul bisericii prin catapeteasmă. Bolta de deasupra naosului şi pereţii interiori sunt pictaţi în întregime în frescă reprezentând chipuri de ierarhi, sfinţi şi tablouri biblice.

Acoperişul bisericii este înalt de aproximativ 4,8 m şi subliniază, prin forma sa, compartimentările bisericii. Astfel, deasupra pridvorului, pronaosului şi naosului acoperişul este supraînălţat şi coboară peste altar, odată cu îngustarea acestuia. Acoperişul este înălţat şi deasupra absidelor şi are o rupere de pantă spre partea inferioară.

La exterior, biserica este acoperită cu scândură aşezată vertical. Biserica are ferestre mari la pridvor, pe latura de vest, pridvor care iniţial era deschis, şi ferestre de dimensiuni reduse la absidele laterale şi la absida altarului. Mai există câte o ferestruică la pronaos, pe faţada sud şi una la boltă.

Biserica de lemn din Dobrovăţ este construită în totalitate din cununi orizontale de bârne masive de stejar, cioplite şi îmbinate direct. Interiorul a fost placat cu un strat de scânduri vopsite în vernil cu ulei, iar plafonul din pronaos, naos și altar este plan, fiind confecţionat din dulapi de stejar cioplit. Tavanul de deasupra naosului are scânduri. În secolul al XX-lea, pereţii exteriori de lemn au fost placaţi cu scândură finisată de culoare galbenă. Lăcaşul de cult este aşezat pe o temelie din piatră. Iniţial acoperită cu şindrilă (draniţă), biserica are astăzi învelitoare din tablă vopsită.

Printre decoraţiunile care împodobesc biserica sunt de menţionat două rozete pe tavan, sculptate în lemn cu motive populare deosebite. Aceste rozete au fost relevate în perioada interbelică, la cererea arhitectului Constantin Iotzu, de la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Catapeteasma are pe marginile sale pilaştri ciopliţi cu motive populare, în formă de viţă-de-vie sau muguri de brad.

Degradările de pe suprafaţa pereţilor de lemn din exteriorul bisericii se datorează în mare parte factorilor de mediu (temperatură, umiditate, agenţi de poluare, microorganisme etc.), dar şi intervenţiilor asupra monumentului, care au provocat daune acestuia în mod direct sau indirect, prin: întreţinere, manevrări, intervenţii reparatorii ulterioare, necorespunzătoare.

Printre degradările constatate la structura de rezistenţă se pot aminti:

– deformările pereţilor produse din cauza mişcărilor seismice, variaţiilor de umiditate, tasărilor terenului de fundare; aceste deformări ne arată că bârnele au alunecat unele faţă de celelalte, iar îmbinările nu au făcut faţă eforturilor de alunecare induse de încărcările orizontale din timpul seismelor;

– lemnul putrezit la peretele nordic, mai expus umidităţii; menţionăm că scândurile de placaj menţin umiditatea lemnului de la structură, dar, în acelaşi timp, fiind puse pe şipci, probabil că permit şi o anumită ventilare a acesteia;

– unele elemente ale şarpantei care au cedat datorită putrezirii lemnului atacat de carii; degradările sunt avansate, iar reparaţiile au avut caracter de improvizaţie (proptelele căpriorilor);

– crăpături ale tencuielii interioare, mai ales la peretele nord, ceea ce înseamnă degradări ale structurii de rezistenţă, posibil putrezirea şi deformarea acesteia.

Suprafaţa din lemn are o stare de conservare precară cu degradări multiple, produse în timp de acţiunea conjugată a factorilor de degradare mai sus enumeraţi, fapt ce impune declanşarea intervenţiilor de consolidare, conservare-restaurare. Pereţii din lemn prezintă urme de atac al insectelor xilofage şi fragilizări ale materiei lemnoase. În urma unui examen vizual se poate face o clasificare a factorilor care au acţionat în timp asupra monumentului şi au dus la deteriorarea acestuia.

Un factor important care a condus la o stare de conservare precară este determinat de condiţiile climatice, diferenţa de temperatură şi umiditate, expunerea la soare şi vânt, care au favorizat tensionări ale fibrei lemnului, fisuri superficiale, fisuri profunde, desprinderi, lacune parţiale sau integrale etc. Pereţii exteriori prezintă lipsuri parţiale ale materiei lemnoase, fisuri cu distanţare pe urma îmbinărilor lemnului şi depuneri masive de murdărie aderente. La nivelul lemnului se pot identifica şi degradări specifice ca: orificii cauzate cu obiecte metalice (cuie, holzşuruburi, scoabe, agăţători ş.a.), urme de contact cu materiale străine, de amploare mai mică, precum substanţe grase, fum de la lumânări etc. Partea de nord a bisericii prezintă o stare de conservare mai slabă. În general, suportul din lemn de stejar are o rezistenţă mecanică bună, fără degradări majore. Toată suprafaţa suportului este acoperită cu un strat de praf şi murdărie aderentă, iar pe alocuri se pot observa aşchieri din prelucrarea cu dalta, fără decolorare din plan, dar având o suprafaţă denivelată.

În ceea ce priveşte consolidarea structurii bisericii, s-au propus următoarele soluţii de conservare și restaurare:

– consolidarea structurii de rezistenţă prin realizarea a două cadre de contravântuire, din lemn (structuri cu zăbrele), unul sub cafas, între naos şi pronaos, şi unul în spatele catapetesmei;

– refacerea şarpantei de acoperiş în totalitate;

– consolidarea planşeului din lemn prin înlocuirea grinzilor putrede şi contravântuirea acestuia cu diagonale din platbandă metalică sau cu grinzi din lemn;

– desfacerea placajului la exterior şi examinarea elementelor structurale; cele care sunt putrede înlocuindu-se total sau parţial;

– consolidarea fundaţiilor prin camăşuire cu o diafragmă din beton armat, cu goluri mari pentru aerisire;

–  refacerea lucrărilor de sistematizare verticală în jurul bisericii și a trotuarelor din dale de piatră, pe un suport drenant care să permită eliminarea excesului de umiditate din zona soclului de piatră.

Lucrările de intervenţie exterioare, la pereţi, au în vedere mai multe etape de execuție, din considerente tehnice, dar și financiare.

Prima operaţiune a constat în îndepărtarea mortarelor slabe care au fost aplicate necorespunzător. Apoi s-au îndepărtat depunerile aderente şi neaderente de pe suprafaţa lemnului, atât pe cale chimică (diferiţi solvenţi), cât şi pe cale fizică (acţiune mecanică). S-au completat bucăţile de lemn lipsă sau aflate într-o stare avansată de degradare (atac xilofag sporit, diferite atacuri heterotrofe). Părţile completate sunt confecţionate din aceeaşi esenţă ca originalul, în acest caz lemn de stejar. După îndepărtarea mortarelor, depunerilor şi după ce s-au făcut completările necesare, a urmat stoparea atacului xilofag. După ce suprafaţa lemnului a fost curăţată, s-a efectuat o operaţiune de consolidare asupra părţilor de lemn desprinse şi s-a făcut un tratament biologic, în etape consecutive cu diferite soluţii (soluţie hidrocarburică de Paraloid B-72, Paraloid B-69 în amestec cu soluţie concentrată de Permetar). Spre final, după evaporarea totală a solvenţilor folosiţi şi după întărirea consolidanţilor, s-a efectuat o impregnare a suportului lemnos la cald cu un amestec hidrocarburic de răşini şi ceară de albine. Apoi s-a continuat cu o vernisare a lemnului cu o soluţie păstoasă din acelaşi amestec, urmând ca apoi suprafaţa să fie lustruită cu un material textil.

În cazul lucrărilor interioare de restaurare a ansamblului pictural se propune o serie de intervenţii riguros organizate.

Prima operaţiune constă în efectuarea unor teste de curăţare, de absorbţie, de aderenţă – care au rolul de a stabili atât solvenţii, cât şi concentraţiile optime care vor ajuta la îndepărtarea diferitelor depuneri existente pe suprafaţa picturală. De regulă, aceste teste se fac pe cale umedă, iar în funcţie de problemele întâlnite, metodele pot fi combinate cu acţiunea mecanică. Pentru a determina concentraţiile optime care vor ajuta la curăţarea suprafeţelor, se va utiliza în primă fază apă distilată sau demineralizată, iar apoi, în funcţie de necesitate, se va adăuga, după caz, alcool etilic, carbonat de amoniu etc., în concentraţii mici.

Pentru a începe operaţiunile de curăţare trebuie examinate succesiv: rezistenţa sau sensibilitatea picturii; diversele materii străine care pot fi întâlnite pe suprafaţa unei picturi murale; diferiţii agenţi disponibili pentru efectuarea unei curăţări şi modul lor de acţiune; metoda de lucru care va fi urmată. În funcţie de aceste consideraţii, se poate stabili o metodologie de lucru eficientă. Pentru a elimina diferitele materii străine de pe suprafaţa picturală, dispunem de o gamă largă de produse care trebuie folosite selectiv în funcţie de materiile prezente, de rezistenţa sau sensibilitatea picturii originale. Sub acest context, distingem următoarele metode de curăţare: de natură fizico-chimică și/sau fizico-mecanică.

Pentru suprafeţele extinse, în curăţările picturilor murale, sunt preferate metodele de curăţare chimică pe cale umedă. Produsele principale care se folosesc în timpul operaţiilor de curăţare sunt apa distilată sau cea care conţine diverse substanţe adăugate având rol de solvent. Toate substanţele folosite în operaţiile de curăţare trebuie cunoscute şi testate. De asemenea, operaţiunile de curăţare nu trebuie începute până nu se cunosc date legate de tehnică, de starea de conservare a picturii, a concentraţiilor şi a timpilor de contact. Pentru obţinerea unei curăţări unitare mai trebuie avut în vedere anumiţi parametri: temperatura, umiditatea şi ventilaţia zonei de lucru.

Pentru îndepărtarea materialelor aplicate în intervenţiile anterioare se au în vedere chituirile cu mortar care au fost executate pe parcursul nenumăratelor intervenţii de restaurare care au survenit în timp. Mortarele de intervenţie care au fost aplicate pe lacunele din straturile de preparaţie depăşesc marginile acestora, iar textura lor este rugoasă, uşor casantă, prin unele zone prezentând desprinderi ale marginilor. Compoziţia acestor mortare diferă de cea originară, folosindu-se ciment, chiar şi ipsos, motiv pentru care trebuie înlăturate şi aplicate alte tipuri de mortare care să fie alcătuite din componentele originare (var, nisip, praf de marmură). De asemenea, trebuie respectată şi metodologia de aplicarea a acestora: să nu depăşească marginile lacunelor, să fie la nivel, să respecte gradul de porozitate cât mai aproape de original şi să se poată interveni cromatic, fără să apară deteriorări din pricina materialelor folosite la prepararea lor.

Nu se va proceda la chituirea lacunelor de tencuială decât după ce s-a controlat cu grijă aderenţa picturii, în special la marginile lacunelor, şi s-a efectuat eventual fixarea necesară, cu scopul de a evita orice risc de sfărâmare şi de a asigura netezirea contururilor. Chituirea lacunelor are ca scop esenţial pregătirea suprafeţei murale pentru reintegrarea picturală. Aceasta trebuie să restabilească cât se poate de exact nivelul şi textura tencuielii originare pe care este executată pictura. Pentru picturile pe tencuială pe bază de var se va proceda mai întâi, dacă este cazul, la umplerea lacunei până la nivelul arriccio-ului cu un mortar asemănător cu cel inițial. Oricare ar fi formula adoptată, suprafaţa care va fi acoperită cu mortarul propriu-zis va trebui bine udată cu apă înainte de a se proceda la aplicarea mortarului. De asemenea, unde este cazul, se va recurge la injectări în vederea consolidării straturilor de preparaţie/suport sau strat pictural.

Pe suprafaţa picturală din interiorul bisericii se găsesc foarte multe lacune la nivelul straturilor de preparaţie, apărute în urma umidităţii şi a regimului de încălzire intermitent, precum şi a intervenţiilor umane realizate de-a lungul timpului. Aceste lacune au forme şi mărimi diferite, dar şi grosimi variabile. Unele lacune sau alte forme de degradare de pe suprafaţa picturală sunt greu vizibile din cauza nenumăratelor forme de depuneri care acoperă o mare suprafaţă din ansamblul pictural.

Fisurile care au apărut în straturile de preparaţie se datorează, în mare parte, incompatibilităţii dintre materialele folosite sau sunt cauzate de vibraţii, tasări ale zidăriei soclului şi ale terenului. De asemenea, fisurile au mai apărut şi din cauza acţiunii unor factori de risc (cutremure, îngheţ-dezgheţ). În cadrul ansamblului pictural din biserică, se întâlnesc foarte multe fisuri, atât superficiale, cât şi fisuri în stratul de arriccio sau la nivelul stratului de intonaco. O mare parte din fisurile superficiale se datorează îmbătrânirii materialelor, dar şi regimului fluctuant de încălzire la care a fost supusă biserica de-a lungul timpului.

Aderenţa straturilor de preparaţie la suport este în general bună, prin unele locuri fiind observate uşoare desprinderi, de mică amploare. În urma unui test de examinare acustică şi a unei presări uşoare, s-a constatat că unele zone din cadrul scenelor pictate prezintă o serie de burduşeli precum şi desprinderi pe forme neregulate. Apariţia desprinderilor şi a burduşelilor se poate explica aici prin ipoteza unui viciu de tehnică, întrucât, în urma examinărilor vizuale directe, s-a constatat o grosime redusă a straturilor de preparaţie sau poate, în acele zone în care au apărut desprinderile, meşterul nu a presat foarte bine stratul de preparaţie. Se mai poate spune că la apariţia acestor factori de degradare a stat şi umiditatea de capilaritate sau cea de condens. Acţiunea sărurilor şi degradările produse de acestea ocupă o regiune destul de mare din suprafaţa ansamblului pictural din cadrul bisericii. Sărurile prezente pe suprafaţa scenelor provin din toate materialele care fac parte din  compoziţia operei. Materialele folosite în  intervenţiile de restaurare făcute de-a lungul timpului şi dozarea acestora necorespunzătoare, împreună cu procentul mare de umiditate şi cu fenomenele produse de aceasta, precum: umiditatea de infiltraţie, condens etc., au condus într-un mod rapid la apariţia sărurilor şi, odată cu aceasta, au apărut şi fenomenele de degradare specifice.

Urme ale activităţii atacului biologic nu se pot vedea destul de clar din cauza depunerilor masive ce acoperă suprafaţa pictată, dar el este prezent sub un aspect şi o coloraţie diversă în funcţie de natură şi stadiul de dezvoltare. Dezvoltarea organismelor vii în straturile de preparaţie şi efectele de degradare a acestora sunt strâns legate de condiţiile de mediu. Principalii factori care au favorizat apariţia microorganismelor în straturile de preparaţie se datorează umidităţii, poluării, întreţinerii necorespunzătoare, utilizării de substanţe biodegradabile într-un mod inconştient etc. Toate au favorizat o dezvoltare masivă a microorganismelor pe suprafeţele murale din interiorul bisericii.

Intervenţiile anterioare de restaurare care au fost executate de-a lungul timpului asupra bisericii au constat în repictări şi suprapuneri de tencuieli necorespunzătoare, care, în timp şi în combinaţie cu un regim fluctuant de temperatură şi umiditate, au condus treptat la fenomenul de friabilizare şi de macerare a straturilor de preparaţie. Mortarele de reparaţie care au fost aplicate peste zonele cu pierderi ale straturilor de preparaţie sunt diverse. Unele dintre aceste mortare care au fost aplicate peste lacune sau chiar fisuri sunt dure şi compacte.

Pelicula de culoare de pe ansamblul pictural este afectată atât de intervenţiile anterioare, cât şi de umiditate, împreună cu toate fenomenele declanşate de aceasta: migrarea şi recristalizarea sărurilor, atac biologic etc. Foarte multe porţiuni din stratul pictural prezintă solziri, eroziuni, abraziuni, lacune, slăbirea adeziunii stratului (exfolieri, alveolări), pulverulenţe şi săruri care sunt prezente în cantitate mare atât în substrat, cât şi deasupra stratului pictural. De asemenea, pe suprafaţa picturală întâlnim şi unele zone care prezintă depuneri aderente şi neaderente care sunt pe alocuri fixate. Pulverulenţele sunt prezente în special pe culorile de pământ (verdele veşmântului), culorile de proplasmă de la cap, mâini şi picioare. Alterările cromatice ale peliculei de culoare au la bază procese de natură chimică sau microbiologică sub acţiunea poluării, a radiaţilor solare sau a miceţilor. În urma proceselor de alterare, pigmenţii îşi pot modifica culoarea, mergând de la modificarea parţială până la cea totală a stării fizice şi a celei chimice. Suprafeţele pe care întâlnim procese ale alterării cromatice se prezintă sub diverse aspecte: casante, poroase, mate sau lucioase, porţiuni mai închise sau mai deschise, mai umede sau mai uscate ori apar ca pete negre.

Înainte de a începe restaurarea, s-au realizat teste pentru a decide metodologia de intervenţie şi pentru a stabili materialele şi soluţiile potrivite. Asupra picturii murale s-au făcut trei tipuri de teste:

– teste de aderenţă;

– teste de absorbţie;

– teste de curăţare.

Testele efectuate asupra ansamblului pictural au început prin alegerea unor zone de pe suprafaţa picturală, urmând ca în acele suprafeţe marcate să fie aplicate substanţele cu care se vor face testele. În timpul operaţiunilor, au fost făcute fotografii şi au fost consemnate date cu privire la acţiunea substanţelor testate. Testele s-au aplicat pe suprafeţe care conţin culori diferite deoarece se cunoaşte că fiecare tip de pigment reacţionează diferit şi se produc diferite forme de degradare şi de deteriorare, în funcţie de natura pigmenţilor.

Decoraţia catapetesmei prezintă depuneri masive de praf, fum, grăsimi, etc., neuniform distribuite, cu aglomerări în forma sculptată. Iniţial, decoraţia catapetesmei a fost poleită cu foiţă de aur, dar pe parcursul multiplelor operaţiuni de restaurare făcute de-a lungul timpului, mai mult într-un mod empiric şi fără o cunoaştere temeinică a tehnicii şi a modului de lucru, toată suprafaţa sculptată este repictată cu un bronz auriu aplicat în strat gros necorespunzător, distribuit neuniform, acesta având un aspect inestetic. Se pot observa numeroase desprinderi ale stratului pictural, cracheluri şi pulverulenţe la nivelul repictărilor cu bronz şi pierderi lacunare parţiale sau integrale. Acesta sunt localizate, în general, pe canturile formei, care au apărut fie datorită condiţiilor de microclimat necorespunzătoare, fie datorită tehnicii de execuţie defectuoase. Decoraţia sculptată mai prezintă pe alocuri zgârieturi superficiale, lovituri şi pete de natură străină. Lacunele sunt datorate pierderii aderenţei stratului pictural la suportul de lemn, ca urmare a tensionării diferenţiate a acestuia sub acţiunea în timp a variaţiilor bruşte de temperatură şi umiditate. Stratul pictural de pe forma sculptată conţine grund, bolus ocru în marea parte a formei şi un bolus roşu englez pe formele scoase în relief ale acesteia. Pelicula de culoare conţine pigmenţi, liant sau emulsie, care în timp, din cauza îmbătrânirii naturale şi a factorilor de degradare care au acţionat asupra sa, au dus la pierderea aderenţei stratului pictural la suportul original din lemn şi a componentelor sale între ele.

Prima etapă din intervenţiile de conservare-restaurare va fi cea de îndepărtare mecanică a depunerilor de praf, pânze de păianjeni şi microparticule prin desprăfuire, respectiv prin pensulaţie. Următoarea va consta în îndepărtarea stratului de depuneri aderente de pe suprafaţa formei sculptate, aici folosindu-se ca solvent o emulsie pe bază de gălbenuş de ou, curăţarea propriu-zisă fiind făcută pe cale mecanică cu un bastoncini şi vată hidrofilă împreună cu diferiţi solvenţi de diferite concentraţii. După îndepărtarea depunerilor de pe forma sculptată, se vor îndepărta straturile de repictări ulterioare necorespunzătoare, respectiv stratul de bronz care a fost aplicat cu scopul mascării diferitelor degradări apărute la nivelul formei poleite şi la nivelul stratului de bolus şi grund. Pentru înlăturarea stratului de repictare se vor utiliza diferiţi solvenţi ca: Kromofag – o soluţie decapantă pentru vopsele, care nu conţine acizi sau baze, folosită pentru îndepărtarea straturilor de vopsele pe bază de ulei sau alchidice de pe suprafeţele de sticlă, metal sau lemn. Stratul de repictare odată activat va fi îndepărtat mecanic cu bastoncini şi prin tamponare cu vată. După îndepărtarea stratului de repictare, se vor îndepărta zonele lacunare cu margini desprinse active, dar şi fisurile fără distanţare de pe urma îmbinării, apărute ca rezultat al variaţiilor factorilor de mediu, respectiv umiditate şi temperatură. Aceste desprinderi active şi fisurile vor fi consolidate prin injectare şi tamponare cu o soluţie de clei cu o concentraţie de aproximativ 12% la cald. Pe verso-ul icoanelor se vor utiliza ca decapant Kromofag pentru curăţarea straturilor de vopsea. În această etapă se vor aplica succesiv mai multe comprese cu Kromofag. După înlăturarea compreselor, straturile de vopsea vor fi îndepărtate prin răzuire în sensul fibrei lemnului. După finalizarea operaţiunilor de îndepărtare a straturilor de vopsea, se vor chitui lacunele existente de pe formele sculptate. Lacunele vor fi mai întâi pensulate cu alcool tehnic, în vederea emolierii acestora şi pregătirii pentru chituire. Pe suprafaţa ce va fi chituită se va aplica o peliculă de soluţie de clei diluat pentru a asigura o bună aderenţă. După uscarea peliculei de clei pregătitoare, lacunele vor fi umplute la nivel cu ajutorul unei spatule, cu un chit pe bază de praf de cretă şi soluţie de clei de peşte cu o concentraţie de 12%, la cald. Fisurile fără distanţare se vor pregăti în acelaşi mod şi vor fi umplute prin chituire la nivel. Următoarea etapă va fi cea a finisării prin şlefuire umedă cu o emulsie de ou diluată sau șlefuire uscată cu un şmirghel fin, în vederea integrări cromatice sau a poleirii ce urmează a fi aplicate. În vederea curăţării stratului pictural de pe icoane, se vor efectua teste diferenţiate de solubilizare – în care se va urmări îndepărtarea depunerilor aderente, curăţarea vernisului, reactivarea lui.

După finalizarea operaţiunilor de consolidare a desprinderilor existente, îndepărtarea depunerilor de diferite tipuri, chituirea lacunelor şi curăţarea repictărilor, va urma efectuarea integrării cromatice a diferitelor zone prezente atât pe zona sculptată, cât şi pe suprafaţa picturii. Integrările cromatice se vor realiza prin metodele tratteggio, ritocco şi velatura. În final, suprafaţa pe care s-a intervenit va fi protejată cu un vernis.

Suprafeţele decorative sculptate vor trebui poleite cu foiţă de aur prin tehnicile tradiţionale. Acestea constau în aplicarea unei pelicule de grund pe bază de clei de oase şi praf de cretă, apoi a unui strat de bolus (ocru sau roşu englez, în funcţie de original), urmând să se aplice mixtionul (liant folosit pentru fixarea foiţei de aur) pe bază de ulei, cu timp de uscare 12-24 ore. După ce mixtionul va începe să tragă, se va aşeza foiţa de aur cu ajutorul unei pensete şi al unui penson moale (păr de veveriţă), iar suprafaţa se va lustrui cu o catifea în vederea uniformizării. După această operaţiune, foiţa se va fixa cu ajutorul şerlacului (soluţie pe bază de alcool tehnic) care are rol protector (împiedică oxidarea, exfolierea foiţei de aur şi are rol de uniformizare cromatică).

 

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog