RDW

MOLDOVA / Pieţele publice ieşene factor structurant al spaţiului urban

Fig.1 Evolutia urbana sec XIV-XVIII

Piaţa publică, obiectul acestui articol, este fără îndoială unul din locurile indispensabile oraşului. Spaţiu public prin excelenţă, piaţa reprezintă locul de schimbări, de intersecţii, de partajare, dar este, deopotrivă, şi martorul unei istorii mai mult sau mai puţin apropiate. Cazul supus studiului este cu atât mai interesant cu cât pune problema pieţei publice din Iași în calitate de loc de identitate colectivă, în România contemporană, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist.

Pentru a pune bazele cadrului teoretic, trebuie clarificate noţiunile-cheie, indispensabile studiului tuturor entităţilor componente ale urbanismului, justificate de relaţiile pe care le au cu noţiunea de piaţă publică.

Piaţa publică, aceea pe care o sesizăm astăzi, îşi găseşte originile în Antichitatea greacă şi romană, prin agoră, respectiv prin forum. Simboluri ale vieţii urbane, aceste entităţi spaţiale aveau încă din acea epocă un rol politic, social, religios şi economic bine determinat. Spre exemplu, diferenţa dintre locurile atribuite funcţiilor comerciale şi cele destinate politicii este foarte clară: „Piaţa publică, spune Aristotel, nu va fi niciodată dezonorată de mărfuri, iar intrarea va fi interzisă meşteşugarilor, muncitorilor şi oricărui individ din această clasă. (…) Departe de această piaţă şi bine separată de ea va fi cea destinată comerţului”.

De forme şi dimensiuni variate, manifestate în epoci diferite, de către stilul clădirilor sau configuraţia lor, pieţele publice asigură până astăzi unul sau mai multe din aceste roluri. Cu toate acestea, piaţa publică poate fi privită altfel decât o simplă localizare geografică. Este vorba despre rolul social al pieţei. Funcţiile care se suprapun locurilor precise fac referire la diferitele statute în societate. Imaginea pe care populaţia şi-o face despre acest loc identificabil printr-un toponim depinde de valorile antropologice şi culturale. Piaţa publică este astfel reflexul unei memorii colective, legate de practici proprii şi de valori care îi corespund.

În paralel, piaţa publică poate fi văzută ca sfera de manifestare a puterii, şi asta dintr-un punct de vedere strict filosofic. Ea personifică spaţiul public (cum Thierry Paquot îl defineşte la singular) şi prin urmare controlul său. Loc de demonstraţii de forţă, piaţa publică, văzută din acest unghi, face parte din conceptele de filosofie politică. Conflictele de idei, revoltele, manifestaţiile, schimbările sunt raporturi de forţe care se proiectează pe fondul pieţei publice. Această entitate teoretică îşi găseşte, deci, corespondentul fizic în spaţiul material al pieţei, de unde eforturile şi preocupările puterilor (regimurilor) politice pentru transformarea şi reconfigurarea acestor locuri.

Dicţionarul de Urbanism şi Amenajare, scris de Choay şi Merlin, prezintă spaţiul public ca „partea domeniului public neconstruită, afectată de utilizări publice. Spaţiul public este, deci, format dintr-o proprietate şi o atribuire a utilizării”. Cu toate acestea, aşa cum Choay şi Merlin arată, noţiunea spaţiului public trebuie pusă în relaţie cu aceea a spaţiului privat (apărută în Europa Occidentală după secolul al XVIII-lea). Este vorba de o specializare a spaţiilor, având ca bază opoziţia public-privat. În mod tradiţional, spaţiul public trebuie perceput ca locul anonimatului şi al vieţii cotidiene, care se derulează în exteriorul spaţiului privat. Exemplele cele mai evidente de spaţii publice sunt străzile, pieţele, parcurile etc.

Adaptarea spaţiului, lectura sa, simbolistica ce îi este atribuită sunt componente care definesc caracterul acelui loc. Imaginea pe care populaţia şi-o face asupra unui spaţiu redă amprenta pe care acest spaţiu o lasă în conştiinţa colectivă a unei societăţi. Când, cum şi de ce, iată întrebările care trebuie puse cu privire la viaţa spaţiilor, deoarece nu este suficient să se vadă ceea ce se întâmplă, dacă nu există justificare a ceea ce urmează. Această justificare se păstrează, în general, în memoria colectivă şi se transmite de la o generaţie la alta. Practica unui spaţiu variază în funcţie de semnificaţia pe care o transmite utilizatorilor. Astfel, există o diferenţă clară între practica unui spaţiu necunoscut şi care, în consecinţă, nu transmite nimic şi a unui spaţiu cunoscut fizic şi cultural, care „vorbeşte” despre trecutul său şi care devine familiar.

Practica şi utilizarea unui spaţiu depind, aşadar, de o cultură, de o memorie colectivă,  de o istorie, dar, în acelaşi timp, se raportează la trăirea individuală, la experienţa pe care un individ o are în acest spaţiu.

Cercetarea, studiul cartografic, analiza arhitecturală şi cea a ţesutului urban, abordarea istorică şi cea geografică constituie o gamă largă de instrumente care se îmbină, pentru a conduce la o analiză urbană din cele mai complete, putând servi ca bază proiectului urban. În această manieră, noţiunea de limită, a treia dimensiune – verticală (a sitului sau arhitecturii),  pornind de la scara locală (de la piaţă, spre exemplu) până la scara metropolitană (chiar teritorială) este un element care ameliorează analiza morfologică şi asigură coeziunea şi o lizibilitate consolidată.

Spaţiul a jucat întotdeauna şi joacă încă un rol considerabil în privinţa politicii şi a istoriei. Conflictele politice sunt întotdeauna rivalităţi ale spaţiului, în care limitele, distanţele, pieţele, locurile, poziţionările contează. Iată că ne plasăm într-o dimensiune politică a spaţiului, care justifică rolul său remarcabil.

Pieţele publice studiate sunt marcate cu prisosinţă de istoria lor şi de succesiunea diferitelor regimuri politice. Din această cauză, abordarea istoric-politică este justificată, dacă nu inevitabilă.

Pe de o parte este, deci, spaţiul public politic sub formele sale cele mai evidente, iar pe de altă parte, spaţiile publice ale oraşului, cum ar fi strada sau piaţa. Captivantă aici este relaţia evidentă între cele două, demonstrând, o dată în plus, că spaţiul public pus în forma materiei se suprapune adesea spaţiului politic. Un exemplu clar al acestei transpuneri este simpla prezenţă a teraselor cafenelelor în pieţele publice sau distribuirea presei, care se face în majoritate în locurile publice foarte frecventate (în general, pieţe).

În urma tuturor acestor teorii şi interpretări, spaţiul public pe care Hannah Arendt îl numeşte „spaţiul dintre oameni” pare să se confunde mai mult sau mai puţin cu spaţiul sociabilităţii. Caracterul unui loc ţine de caracteristici mai puţin evidente şi dificil calificabile. Există locuri în oraş în care oamenii preferă să hoinărească şi să-şi petreacă timpul mai mult decât în altele. Există locuri care atrag şi care au istorii de povestit. Există locuri încărcate de sens.

Memoria, spunea Rossi, „este conştiinţa oraşului”. Cu toate acestea, fiecare are experienţa sa personală a spaţiului, declinându-se în funcţie de parametri multipli: timpul, starea de spirit, vârsta, perioada anului, anotimpul, ora din zi etc. Este uşor de înţeles acest raport, prin lucrările care tratează spaţiul pornind de la experienţele personale ale autorilor lor. La Sitte, spre exemplu, descrierea detaliată a pieţelor trece prin propria sensibilitate. Oraşul este astfel făcut pentru a fi perceput, dar niciodată ca un obiect văzut din exterior. Odată parcurs, acest spaţiu face parte din experienţa individuală a fiecăruia.

Municipiul Iaşi

Contextul neocapitalist în România face loc apariţiei noilor procese care transformă oraşele. În acest sens, Iaşiul suportă într-o manieră evidentă aceste mutaţii, iar spaţiile sale publice le manifestă. Caracterul spaţiilor urbane şi, mai ales, al pieţelor publice ale oraşului se află, fără îndoială, printre entităţile cel mai prejudiciate de acest fenomen, dar ca să poată fi înţelese aceste transformări, este necesară sesizarea particularităţilor oraşului Iaşi şi evoluţiile pe care le-a cunoscut de-a lungul istoriei.

Din punct de vedere al reliefului, oraşul se situează într-o câmpie colinară, recunoscut pentru a fi fost construit pe versanţii a şapte coline care influenţează întreaga sa structură urbană. Din punct de vedere istoric, oraşul a fost întotdeauna rezidenţa permanentă sau temporară a voievozilor din Moldova. Social, Iaşiul va rămâne pentru poporul român oraşul celor trei uniri. Cultural, este perceput de poporul român ca un muzeu în aer liber, oraş de cultură şi de istorie, supranumit oraşul cronicarilor, pentru că mulţi fondatori ai culturii române sunt născuţi sau au trăit aici, şi „capitală spirituală” din punct de vedere spiritual.

Oraşul Iaşi cunoaşte un lung proces de urbanizare, începând cu jumătatea secolului al XIV-lea. În secolul al XV-lea, localitatea devine un important centru artizanal, comercial şi economic, al cărui nucleu pare situat pe terasa inferioară a râului Bahlui, la intersecţia a două drumuri comerciale (Fig.1).

Din punct de vedere al conturului stradal, o importanţă strategică a originii oraşului este poziţia sa la intersecţia drumurilor comerciale importante, care privilegiază schimburile. Curtea Princiară la Iaşi este situată la sud-vestul nucleului, fenomen ce a generat mai târziu o intensificare a urbanizării în această zonă. Astfel, în axa Curţii Princiare apărea Strada Mare (sau Strada Princiară), a doua axă de dezvoltare orientată nord-vest (mergând până la Piaţa Unirii) care va fi ocupată de curţile boierilor, ale înalţilor demnitari şi ale nobilimii, în general, dar, de asemenea, de biserici şi prăvălii, care „se citesc” şi astăzi, lăsând să apară caracterul medieval
(Fig. 2, Fig. 3).

Odată devenit capitală, între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Iaşiul îşi măreşte de patru ori suprafaţa şi devine cel mai mare oraş din Moldova.

Este uşor de remarcat apariţia a numeroase noi cartiere, mai ales în nord-vestul, nord-estul şi estul nucleului iniţial. În plus, o coroană de sate gravitează în jurul centrului urban (Fig.4).

Are loc un important proces de modernizare, nu doar la nivelul arhitecturii, cât şi la cel al reţelei de drumuri şi a structurii urbane existente. Strada Mare cunoaşte o lărgire importantă, însă multe conace de boieri şi incinte de mănăstiri nu au supravieţuit intervenţiilor. Mai mult, la nivelul ţesutului urban, noi spaţii publice apar sau se multiplică. Este de menţionat apariţia grădinilor publice, odată cu distrugerea zidurilor de incintă ale Palatului Princiar în 1841, pe amplasamentul actualei Pieţe a Palatului.

De asemenea, se deschide o axă importantă, dând naştere unui cartier „cu rang înalt” (cartierul Copou, în lungul actualului Bulevard Carol I) întâmpinând Grădina Copou, care rămâne neschimbată până în zilele noastre.

Ca element component al texturii urbane, piaţa publică a jucat de-a lungul timpului un rol secundar. Astfel, cea mai mare parte a pieţelor din Iaşi au apărut relativ târziu, odată cu urbanizarea „sistematică”.

Pieţele cu contururi regulate sunt caracteristice pentru cartierele noi, rezultate prin intervenţiile planificate (Piaţa Voievozilor, rondurile de-a lungul Aleii Grigore Ghica în cartierul Copou). De aceea am ales trei pieţe: Palatului, Unirii şi Voievozilor, distincte din punct de vedere al epocii de apariţie, morfologic şi al ambianţei (Fig. 5).

Este vorba despre trei locuri unde viaţa, în complexitatea sa, cu calităţile şi momentele sale dificile, îşi face simţită prezenţa la tot pasul. Această complexitate face să trăiască atât de bine, cât şi rău aceste spaţii şi este cea care indică „faptele urbane veritabile”, deoarece, pentru a găsi „caracterul”, trebuie cercetate locurile care fac parte din oraş, din cultura şi din societatea românească, nu în mod superficial (utilizate pentru că sunt acolo), dar care sunt asumate şi integrate de acest oraş, cultură, societate.

 

Studiu de caz

Fig.9 – Proportii si forme

 

Apariţie/Constituire: Piaţa Palatului, Piaţa Unirii, Piaţa Voievozilor

Perioadă / ani:1564 – Curtea Domnească a Moldovei se mută la Iaşi

1841 – demolarea zidurilor curţii şi crearea pieţei publice

Regim politic: Principatul Moldovei

1896  – Domnul Mihail Sturdza – Regatul României Mici (Moldova şi Ţara Românească)

1900 – Regele Carol I al României
1930 – Socialism-comunism

1965  – Dictatorul Nicolae Ceauşescu

Formă / raport la ţesut: Spontană: transformarea spaţiului privat al Curţii Domneşti în spaţiu public

Configuraţie de PRAG: Spontană: evoluţie naturală a ţesutului – lărgirea unei părţi din intersecţii

Configuraţie de SOLID: Planificată – inserţie într-o mare AXĂ NEGATIVĂ

Funcţiune/practici/întrebuinţări: Loc al puterii
Funcţie comercială (numeroase cafenele, restaurante, cofetării, terase, etc.)
Loc de trecere şi de promenadă, loc de întâlnire, la scara oraşului
Loc de promenadă la scara cartierului

Piaţa Palatului

Cea mai veche, după apariţia spaţiului propriu-zis (deşi în epocă nu purta denumirea de „piaţă”) este Piaţa Palatului, datând din secolul al XVI-lea, când Curtea Domnească se mută la Iaşi, oraşul devenind capitala Principatului Moldovei.

Pentru construirea sa a fost ales punctul cel mai bine protejat natural, adică promontoriul terasei inferioare a râului Bahlui, înconjurat de apă şi cu control vizual asigurat asupra împrejurimilor. Pentru Piaţa Palatului, spaţiul s-a schimbat enorm, în special, în ceea ce priveşte cadrul arhitectural, din momentul în care a fost transformată în spaţiu public, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Singurul edificiu care a rămas neschimbat din perioada aceea este casa Dosoftei (astăzi devenită Muzeul Literaturii Române). În acest fel se face racordul cvartalului principal cu nucleul comercial-artizanal al epocii, care îşi păstrează marea sa structură iniţială. De reţinut este şi apariţia Uliţei Mari, aproape în axul Curţii Domneşti, care constituia una din laturile faimosului triunghi din centrul oraşului: Uliţa Mare (Bdul Ştefan cel Mare şi Sfânt), Uliţa de Jos (str. Grigore Ghica) şi Uliţa Nouă (Bdul Independenţei), având ca vârf spre sud actuala Piaţa Palatului (Fig.6). Astfel, Uliţa Mare ar fi un ax pozitiv: boierii aleg să se instaleze aici, ducând la o creştere a valorii terenului şi o puternică monumentalizare. Pe această axă se regrupează toate casele sofisticate şi cele mai importante edificii religioase (Biserica Trei Ierarhi, Biserica Albă, înlocuită mai târziu de Mitropolia Ortodoxă etc.).

Este bine de observat că această axă este generată şi menţinută de implantul Palatului Domnesc, care punctează pozitiv zona, unde domină traiectoriile endoregulate.

Între timp, în spatele Palatului, ideea prelungirii axului pozitiv rămâne încă de actualitate. Pe locul ocupat în secolul al XX-lea de piscinele municipale apare un complex urbanistic ce cuprinde centre de afaceri, zone rezidenţiale, comerţ, spaţii verzi şi de loisir. Acest proiect se înscrie (cel puţin teoretic) din punct de vedere al structurii urbane, în tipul de raţionament caracteristic axului pozitiv, situat în prelungirea Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt, întărind configuraţia perimetrului Pieţei Palatului.  În acest sens, este sigur că Piaţa Palatului reprezintă însăşi cauza apariţiei oraşului Iaşi. Ea este leagănul, inima, elementul generator. Cu această poziţie privilegiată în ierarhia oraşului, ea reprezintă forţa motrică a genezei urbane (axa pozitivă), aplicată nodului comercial-artizanal (axa negativă).

Piaţa Unirii 

„Piaţa unică şi cochetă, realizată cu mari sacrificii de primarii Vasile Pogor, Nicolae Gane şi Ioan Diamandi, pentru care au fost făcute exproprieri pentru lărgirea intersecţiei anterioare (…)” (Mitican, 2009) Aceasta are o amplasare strategică în ţesutul urban, fiind situată la intersecţia dintre limita vechiului oraş (marcată de str. Golia) şi prelungirea axei generate de Uliţa Mare prin str. Lăpuşneanu şi Vechiul Pod Verde (actualul Bulevard Carol I), până la partea de sus a colinei Copou (Fig.7).

Este uşor de observat că axa reprezentată de strada Golia era, în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, zona culturală a oraşului Iaşi. Pe măsură ce o redescoperim, această axă figureaza clar ca finnd pozitivă, valorizată de numeroasele construcţii monumentale.

Intersecţia ce preceda piaţa reprezintă spaţializarea acestui solid abstract, care permite explicarea apariţiei Pieţei Unirii în acest loc precis şi influenţa pe care aceasta a avut-o asupra dezvoltării oraşului.

După cele declarate de către autorităţi, piaţa urma să reprezinte amestecul armonios între trecut şi prezent, totul având o „ţinută contemporană”. Întreaga ambianţă efervescentă de dinaintea războiului este înlocuită cu un vid imens şi rece, având doar la parterul blocurilor-bară mari spaţii ce adăpostesc funcţiuni comerciale.

Schema arhitectului Gheorghe Husar prevedea o a treia etapă, care nu a mai fost realizată şi ar fi trebuit să rezolve problemele de circulaţie rutieră din zonă, prin crearea unui pasaj suprateran.

Faptul că a treia etapă nu a fost realizată afectează şi astăzi legăturile vitale pentru circulaţie, în special conexiunea nord-sud a oraşului şi, în acelaşi timp, calitatea spaţială a pieţei, care este tăiată în două, legătura pietonală facându-se doar printr-un pasaj subteran.

Piaţa Voievozilor

A treia piaţă a studiului este mult mai recentă (a doua jumătate a secolului al XX-lea) şi face parte dintr-un cartier rezidenţial proiectat în 1965, pe terenul unui vechi hipodrom. Astfel, intervenţia urbanistică prin care a fost creată această piaţă este caracteristică perioadei sale de construcţie şi răspunde exigenţelor epocii, cerute de regimul comunist.

În interiorul unui complex rezidenţial format din turnuri şi din bare, piaţa arată clar tipul ei de proiectare (Fig 8). Organizarea spaţială a cartierului este structurată doar prin existenţa spaţiului liber al pieţei care funcţionează drept element unificator.

Aceste pieţe nu sunt doar rezultatul diferitelor epoci, ci corespund unor diferite moduri de a construi oraşul. Pe de o parte, Piaţa Palatului este un spaţiu privat câştigat de oraş şi devenit public, în timp ce Piaţa Unirii este doar rezultatul transformării ţesutului urban în concordanţă cu exigenţele unei societăţi care îşi asumă şi își asimilează schimbările culturale şi de mentalitate, pe când Piaţa Voievozilor este un desen proiectat pe un teren gol. Astfel, Piaţa Palatului şi Piaţa Unirii reprezintă procese spontane de dezvoltare urbană, în timp ce Piaţa Voievozilor este, fără îndoială, rezultatul urbanismului planificat al oraşului (Fig.9). Plecând de la contextul politic al momentului de constituire a pieţelor, semnificaţia lor simbolică se schimbă. Astfel, Piaţa Palatului este legată fără îndoială de puterea Curţii, în timp ce Piaţa Unirii, aşa cum indică şi numele său, îşi datorează crearea unui context politic tumultuos. În contrast,  Piaţa Voievozilor este modalitatea evidentă de expresie a ideologiilor politice ale epocii sale. După cum au fost prezentate, transformările suferite de către cele trei pieţe pe parcursul timpului ilustrează caracterul structurant al acestor spaţii pentru întreagul organism urban. De asemenea, este uşor de găsit o relaţie între schimbarea de regim politic şi diferitele modalităţi de intervenţie spaţială asupra spaţiilor de tip piaţă publică.

BIBLIOGRAFIE:

PAQUOT, Th. L’espace public, Paris, La Découverte, 2009;

CHOAY, F.; MERLIN, P. Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, Parif, PUF, 2009;

CHOAY, F. L’Urbanisme, utopies et réalités, Paris, Seuil, 2006;

MERLIN, P. L’Urbanisme, Paris, Presses Universitaires de France, 2009;

ARENDT, H. Qu’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1995;

ARENDT, H. Le système totalitaire, Paris, Seuil, 2002;

ROSSI, A. L’architecture de la ville, Gollion, InFolio, 2001;

SITTE, C. L’art de bâtir les villes, Paris, Seuil, 2001.

 

*Andreea Grigorovschi este ahitect-urbanist; asistent la ENSAS (Ecole Nationale Supérieure d’Architecture de Strasbourg); doctorand în arhitectură, urbanism şi amenjarea teritoriului la Université de Strasbourg, Franţa; cercetător al laboratorului AMUP
(Architecture Morphologie Urbaine et Projet), ENSAS.

*Mircea Grigorovschi este lector dr. arh. la Facultatea de Arhitectură „G.M. Cantacuzino” din Iaşi.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog