RDW

ARGUMENT LA TEMĂ: Spaţiul public

Foto: Constantin Enache

Spaţiul public este o noţiune, o sintagmă care suportă numeroase extensii şi glisări semantice, care ridică dificultăţi de interpretare tocmai pentru că aria de semnificaţii care o însoţeşte este atât de largă. De aici şi bogăţia de perspective, abordări şi interpretări teoretice care încearcă să-i surprindă pluridimensionalitatea. Nu poate fi redus la una sau alta din calităţile sale, fără a-i pierde din substanţă şi semnificaţii, decât din raţiuni analitice sau din motive pur practice.

Spaţiul  public este, pe de o parte, un concept utilizat în arhitectură şi urbanism, dar şi unul înscris  în sfera filosofiei şi în cea a sociologiei politice. Analogia cea mai interesantă care îi surprinde adevărata sa natură este cea de câmp, termen împrumutat din fizică. Spaţiul public poate fi, din această perspectivă, un câmp al interacţiunii în care se manifestă şi se dezvoltă relaţii spaţiale, socio-politice şi culturale. Este, mai presus de orice, un sistem evolutiv, în permanentă actualizare.

Mai mult, spaţiul informaţional, o formă de manifestare a spaţiului public, o ipostază virtuală a sa, prin vectorii săi de propagare – mass-media, telefonie, internet – se suprapune printr-o reţea densă spaţiului privat, într-o încercare frenetică de a i se substitui. Acestă tendinţă de dilatare a spaţiului public contribuie însă la fragmentarea sa.

Este, în acelaşi timp, o entitate reală, materială, dar şi una simbolică.

Înţelegându-l doar ca entitate topografică cu o geometrie variabilă, spaţiul public se caracterizează prin materialitate, prin formele sale determinate de statutul juridic, de modul de utilizare şi de tipul activităţilor desfăşurate. El regrupează toate locurile care aparţin domeniului public, accesibile locuitorilor, dar supuse reglementărilor. Îşi dezvăluie mai evident atributele, prin comparaţie, în cadrul binomului în care el fiinţează şi este asociat: spaţiu public-spaţiu privat. Acestea se diferenţiază prin modelări morfo-spaţiale cu trăsături proprii, prin tipuri şi forme de comunicare distincte, prin exigenţe diferite, prin mod de administrare şi posesie.

Spaţiul public se structurează prin lege socială1, iar cel privat – conform valorilor, mentalităţilor, exigenţelor şi practicilor individuale.

Ceea ce îl deosebeşte de spaţiul privat este faptul că aparţine şi este supus convenţiilor sociale, mentalităţilor şi obiceiurilor comunităţilor care-l utilizează. Spaţiul public e un spaţiu al confruntărilor culturale. Este şi al comunicării, al participării, însă între cei care-l folosesc se pot exprima atitudini şi comportamente foarte variate. Modul în care este administrat, folosit şi asimilat poate să-i potenţeze calităţile sau să-i dezvăluie slăbiciunile, care, de cele mai multe ori, se dovedesc toxice pentru ceilalţi și pentru comunitate.

Un spaţiu privat îşi poate inversa calificarea, devenind public, în ciuda regimului său juridic, atât timp cât este accesibil tuturor. Invers, exisă posibilitatea însuşirii abuzive a spaţiului public, des exersată în interes privat. Expresie a individualismului exagerat şi agresiv, a rapacităţii sau a comportamentului deviant, acest fenomen se manifestă deseori în condiţiile în care spaţiul public nu are identitate, nu e folosit sau nu e responsabil administrat.

Zona de suprapunere între spaţiul public şi cel privat este flexibilă şi se negociază permanent. Atunci când aceasta este identificată, configurată şi modelată în formele specifice spaţiului intermediar şi însoţită de praguri consecutive, ea garantează, prin spaţiile de tranziţie astfel determinate, existenţa atât a spaţiilor publice, cât şi a celor private, fără a le altera calităţile. Generatoare de sociabilitate comunitară, acolo unde ele există, spaţiile de tranziţie se caracterizează prin accesibilitate controlată, mod de folosire mixt şi administrare, de regulă, privată.

Spaţiul public e şi un spaţiu simbolic, al memoriei şi continuităţii vieţii urbane. Imaginea pe care o colectivitate o are asupra unui spaţiu exprimă modul în care este perceput şi fixat în conştiinţa comunităţii. Caracterul acestuia este dependent de semnificaţiile pe care le transmite utilizatorilor. Acest aspect a fost analizat de numeroşi autori. De pildă, pentru a descrie sugestiv evoluţia spaţiului urban, F. Choay sugerează că spaţiul public a fost, pe rând, spaţiu al contactului în Evul Mediu, spaţiu de spectacol în perioada clasică, spaţiu de circulaţie în era industrială şi spaţiu al conexiunii în timpurile noastre2.

Din perspectiva semnificaţiilor politice, spaţiul public este, cum observa J. M. Besse, o formă de acţiune colectivă şi de coeziune politică, care nu a fost întotdeauna reglementată de stat. Această formă de acţiune nu are în mod necesar o expresie spaţială3. J. Habermas propune o altă ipostază politică a spaţiului public, cea de intermediar în manifestarea voinţei autorităţii4, iar J. Dewey îl reprezintă ca o sferă intermediară între societatea civilă şi stat5.

Raporturile de putere şi schimbul de idei sunt relaţii politice care se manifestă, finalmente, în spaţiul public. „Spaţiul dintre oameni”, aşa cum îl denumea H.
Arendt, este cel în care se naşte politica6, iar mediul în care se materializează este cel al polis-ului.

Există şi se manifestă în spaţiul public numeroase forme de comunicare politică. Aici se susţine discursul, se dezbat şi se impun măsuri politice. Şi tot aici se consumă acţiuni şi evenimente cu acelaşi caracter. În acest context, agora se dovedeşte a fi prima si cea mai adecvată configuraţie a spaţiului public material, fiind, prin excelenţă, purtătoarea semnificaţiilor vieţii sociale şi politice a oraşului.

El este spaţiul vieţii publice, al interacţiunilor sociale, mediul de dezvoltare al sociabilităţii, al civilităţii şi responsabilităţii civice. Dar spaţiul public este şi o scenă a rolurilor pe care indivizii le joacă convenţional, în chei multiple, conform unor coduri sociale şi culturale. După cum observa R. Sennett7, rolurile sunt cu atât mai divizate şi jocul, fără a fi fals sau doar mimat, mai impersonal, cu cât contactele sociale sunt mai largi, mai superficiale şi mai efemere.

Din nefericire, nu de puţine ori, şi mai ales în ultima vreme, spaţiul public este creionat în perspective sumbre. În analizele cercetătorilor, dar şi în percepţia publicului, confirmată prin interviuri şi anchete sociologice, spaţiul public se dovedeşte a fi alienant, extenuant, străin şi anomic. Alterarea progresivă a calităţilor sale poate conduce, în final, la inhibarea manifestării ataşamentului şi afecţiunii, la instalarea apatiei şi dezinteresului faţă de ceilalţi. În acest scenariu, descris de S. Millgram, consecinţele sunt dintre cele mai nefaste, conducând la ignorarea, filtrarea şi blocarea interacţiunilor sociale8.

Elocventă este imaginea, desprinsă parcă din celebrul triptic al lui Bosh, pe care P. Flichy o propune în acest sens: o societate a străinilor, în care indivizii trăiesc înconjuraţi şi protejaţi de membrana propriei lor bule comunicaţionale9.

 

1. Sinescu, Călin – Spaţiul public al comunicării politice, Sfera Politicii nr. 141, 2009.

2. Choay, Françoise – Espacements, Milan, Skira, 2003, p. 42-43.

3. Besse, Jean-Marc – L’espace public : espace politique et paysage familier, Rencontres de l’espace public, Lille, 2006.

4. Habermas, Jürgen – L’Espace public. Archéologie de la publicité comme dimension constitutive de la sphère bourgeoise, Paris, Payot, 1978.

5. Baume, Sandrine – L’espace public et la formation du peuple, La vie des Idées, 2009 apud Dewey, John Le Public et ses problèmes, Farrago, 2003.

6. Arendt, Hannah – The Human Condition, Chicago: University of Chicago Press, 1998.

7. Sennett, Richard – The Fall of Public Man, Knopf, 1977.

8. Milgram, Stanley – The experience of living in cities, Science 167:1461-8, 1970.

9. Patrice Flichy – Une Histoire de la communication moderne: espace public et vie privée, La Découverte, 1991. Ideea unui spaţiu personal care înconjoară individul nu este nouă. După E. Hall, oamenii au prin naştere un mecanism de distanţare faţă de ceilalţi, care îi ajută să-şi controleze contactele sociale. Conceptualizat ca o sferă care protejează fiecare individ, spaţiul personal variază în mărime în funcţie de tipul relaţiei sociale şi de situaţii. Limitele devin perceptibile doar atunci când sunt agresate de diversele tipuri de contact cultural şi social. [Low, Setha M. şi Lawrence-Zúñiga Denise (ed.) – Anthropology of Space and Place: Locating Culture, John Wiley & Sons, 2003, p. 4 apud Hall, Edward T.Proxemics. Current Anthropology, 9(2), 1968, p. 83-95].

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog