RDW

Calea Victoriei – Oglinda zgâriată

Imagini din aceeaşi zonă după micşorarea carosabilului şi amenajarea cu grijă ca pietonii să fie în largul lor. Cel puţin aşa ar putea arăta întreaga Cale a Victoriei, dacă am avea puţină înţelepciune

Imaginea noastră este Calea Victoriei. Nimic nu ne arată lumii şi nouă înşine mai lămuritor şi posibil plăcut în acelaşi timp decât o face ea. Nu are vechime adâncă în timp, au trecut numai trei sute de ani de la hotărârea lui Constantin Brâncoveanu de a deschide pe aici un drum mai direct de la Curtea Domnească spre Târgovişte. Către Uliţa Mare – Podul Mogoşoaiei cum se numea pe atunci, s-au înghesuit interesele avuţilor şi puternicilor vremii pentru locuire şi comerţ. 

Singură şi faimoasă, a atras atâţia încât, pe la 1920, ajunsese greu de folosit şi autorităţile vremii au hotărât să-i adauge în sprijin bulevardele Lascăr Catargiu – General Magheru – Ion Brătianu, care la rândul lor, prin calitatea spaţiului public şi arhitectura clădirilor care le mărginesc, au devenit repere identitare ale Bucureştilor. Afară de croirea noului bulevard s-au făcut şi încercări de corectare parţială a traseului medieval al Căii Victoriei, de lărgire a lui şi de înlocuire a clădirilor care se socotea că nu mai răspund nevoilor timpului, cu altele mai falnice, reprezentative (Palatul Regal, Palatul Poştei, Palatul CEC, Ateneul, Casa Armatei etc). Cu toată vigoarea şi emfaza noilor bulevarde, Calea Victoriei a rămas strada de suflet a bucureştenilor.

Calea Victoriei veşnic în devenire, cu amestecul de clădiri din toate vârstele ei, cu diversitatea de înălţimi şi stiluri, cu nehotărârea traseului sinuos, când strâmtorat, când cu lărgiri neaşteptate, este strada care materializează în spaţiu cel mai bine spiritul bucureştean şi a fost folosită de localnici cu bucurie, dar şi de cei aflaţi în trecere pe aici şi care au găsit-o ca fiind diferită de ce-i prin alte părţi de lume şi, în acelaşi timp, ca având mult farmec.

Arhitectul şi profesorul italian Giuseppe Cinà, urmare a unei vechi şi atente cunoaşteri a capitalei noastre, scrie: „Calea Victoriei este strada-reper a Bucureştiului şi rămâne artera cea mai bogată în monumente şi funcţii de importanţă naţională. Ea este şi o antologie de locuri simbolice ale Bucureştiului şi ale întregii ţări, atât datorită evenimentelor istorice care au avut loc aici, cât şi istoriei reprezentate de clădirile şi spaţiile sale deschise; în trecut, ea a fost tribuna de la care ţara se înfăţişa lumii”1. Nu trebuie să ne facem iluzii şi să uităm de simţul modestiei. Ne-o spune acelaşi autor: „…Calea Victoriei nu se pretează încercării de a extrage o imagine de sinteză cu aspecte originale. Artera nu atinge totuşi statutul bulevardelor Champs Élysées de la Paris sau Ramblas din Barcelona (pentru a cita două din cele mai eclatante cazuri), care reprezintă oraşul căruia îi aparţin într-atât încât constituie o marcă, un simbol al acestuia. În cazul Căii Victoriei, scena principală a identităţii Bucureştiului, este mai uşor să percepi imaginile reprezentative ale acesteia prin intermediul urmelor fragmentare ale timpului, ale cronicii, ale evenimentelor, decât prin intermediul imaginilor de ansamblu, tocmai pentru că acestea se revendică în mare măsură din stilurile occidentale. Adeziunea la cultura europeană a impus destule sacrificii în materie de întrerupere a liniilor de legătură cu tradiţia locală. Atingerea acestui obiectiv a comportat negarea oraşului premodern otoman. Construirea identităţii este un proces fluctuant, soldat adesea cu pierderi relevante”2. Recunoscând că în încercarea noastră de a fi europeni, copiind aidoma şi uneori fără discernământ modele occidentale, am reuşit să le semănăm mai mult în detalii decât în ansamblu, poate că ar trebui să preţuim încă mai mult Calea Victoriei, oglinda noastră.

Spiritul pragmatic, individualist, căutător să îndeplinească în primul rând dorinţele celor puternici, celor ce trăiesc oraşul şi propria viaţă din maşină, al anilor din urmă, a ales din multele roluri pe care această stradă le poate juca în viaţa Capitalei numai pe acela de canal pentru circulaţia rutieră. Au dispărut trotuarele, au fost izgoniţi pietonii, vitrinele destinate privirii atente la detalii au devenit zadarnice. Este o stradă brusc îmbătrânită şi sărăcită de vremurile grele prin care a trecut în ultimii patruzeci de ani şi pe care nu prea mai ai de ce să întârzii. Dacă ea a rămas oglinda noastră în lume, trebuie să recunoaştem că imaginea pe care o reflectă acum despre noi nu este tocmai măgulitoare.

Citiți textul integral în numărul 6/2012 al revistei Arhitectura.  

Fotografii Constantin Enache

NOTE:

1.
Giuseppe Cinà –
Bucureşti de la sat la metropolă, identitate urbană şi noi tendinţe – Editura Capitel 2010, pg. 27

2.
Giuseppe Cinà –
Bucureşti de la sat la metropolă, identitate urbană şi noi tendinţe – Editura Capitel 2010, pg. 29

 

Bibliografie:

1.
Giuseppe Cinà,
Bucureşti, de la sat
la metropolă
, Editura Capitel 2010.

2.
Nicolae Lascu,
Bulevardele Bucureştene, Editura Simetria, 2011.

3.
Nicolae Şt. Noica,
Catedrala Mântuirii Neamului – Istoria unui ideal,
Editura Basilica, 2011.

4.
Constantin Rădulescu-Motru,
Psihologia poporului român,
Editura Paideia, 1998.  

5.
Sir Sacheverell Sitwell,
Călătorie în România, Editura Humanitas, 2011.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog