RDW

INTERVIU / INTERVIEW: Vlad Tenu

 

Machetă din hârtie a unui fragment din suprafața minimală de tip Schwarz P.

Alina Nechifor: Aţi studiat arhitectura la Iaşi, Lisabona şi Londra – în cadrul Bartlett School of Architecture, unde şi predaţi; în acelaşi timp, lucraţi la biroul de arhitectură Surface Architects. Aş vrea să aflu mai multe despre parcursul dvs. profesional. Care a fost punctul de plecare? Vlad Tenu: Ȋncercând să nu intru în detalii despre cum am ajuns să studiez arhitectura, în ceea ce priveşte plecarea la Londra, cred că totul a început cu perioada de studiu la Facultatea de Arhitectură în Lisabona. Devenisem deja foarte pasionat de arhitectură de la Iaşi, însă interacţiunea cu oraşul, şcoala, cu colegii şi profesorii din Lisabona mi-a deschis noi perspective, iar câştigarea Premiului I la prima fază a concursului iberic PLADUR a contribuit mult la aceasta. Ȋmi aduc aminte că, în acea perioadă, şi anume primăvara anului 2005, am asistat la o conferinţă a lui Axel Kilian (de la MIT) în care îşi prezenta proiectul CADenary, acesta fiind primul meu contact memorabil cu designul computaţional în relaţie cu arhitectura. Ulterior, în paralel cu activitatea academică şi profesională, am început să cercetez din ce în ce mai mult acest domeniu şi aplicaţiile lui în practica arhitecturală. Astfel, am descoperit proiectele şi programele similare din cadrul şcolilor de arhitec-tură londoneze, şi anume Architectural Association şi Bartlett. Aşa am decis să întrerup temporar munca
dintr-un birou de arhitectură şi am ajuns să studiez Adaptive Achitecture & Computation la Bartlett, în 2008, unde am experimentat cercetarea în design. A fost un mod nou, ştiinţific, de abordare a noi subiecte ce fac parte din aceeaşi categorie cu arhitectura adaptivă, ecologia digitală sau morfogeneza pentru care am studiat programare, geometrie, am lucrat cu circuite, senzori, am utilizat metode digitale de fabricaţie şi am citit cărţi cum ar fi On growth and form (D’Arcy Thompson) sau The self-made Tapestry (Phillip Ball). A reprezentat o perioadă relativ scurtă de pauză profesională înainte de a începe activitatea la Surface Architects, însă foarte interesantă din punct de vedere al detaşării de procesul creativ în sine şi al conturării unei poziţii critice personale faţă de tendinţele formaliste ale arhitecturii contemporane. Activitatea ca asistent universitar la Bartlett a menţinut o interacţiune constantă dintre domeniul profesional şi cercetarea academică şi m-a motivat în a continua în paralel seria experimentelor începute la Bartlett şi a le materializa în diversele structuri şi instalaţii, mă refer la cele de sub titulatura Minimal Complexities.A.N.: Ȋn ce constă procesul de creaţie din spatele proiectului de cercetare „Minimal surfaces as self-organizing systems”, care a generat apoi seria Minimal Complexities, ultimul prototip – Minimal Complexity 2011 – fiind desemnat câştigător al competiţiei TEX_FAB REPEAT (2010) şi expus anul acesta în cadrul London Festival
of Architecture?

V.T.: Seria Minimal Complexities a avut ca punct de pornire lucrarea de disertaţie „Minimal Surfaces as Self-Organising Systems”, pe care am avut şansa să o prezint în cadrul conferinţei ACADIA, la Cooper Union în New York, în 2010. Este o lucrare de cercetare axată pe metode de generare computaţională şi fabricaţie digitală a suprafeţelor minimale. Pornind de la analogia dintre suprafeţele minimale şi formele diverse sub care acestea se regăsesc în natură, cum ar fi baloanele de săpun, proiectul propune o nouă metodă alternativă algoritmică de a genera aceste geometrii, prin intermediul simulării computaţionale ale acestora din urmă. Partea creativă a proiectului constă, în esenţă, în definirea algoritmului, a unui proces şi nu a unei forme finale. Este un proces care poate genera o familie de forme tridimensionale şi este flexibil prin intermediul schimbării unor diverşi parametri. Instrumentul final este un program personalizat creat cu Processing, un limbaj de programare bazat pe Java. Pe de altă parte, procesul de creaţie din spatele materializării acestor geometrii virtuale a ţinut de conceperea şi testarea diferitelor sisteme de fabricaţie. De la diverse machete din hârtie până la utilizarea de componente din plastic sau metal, toate elementele au fost fabricate digital. Structura finală din aluminiu, construită în urmă câştigării concursului Tex-Fab, a reprezentat un moment foarte interesant atât din punct de vedere al procesului de asamblare, cât şi al analizei structurale efectuate de Buro Happold NY, care a confirmat stabilitatea şi rigiditatea dată de acest tip de geometrie.

A.N.: Care sunt termenii care definesc astăzi inovaţia în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei pe care le integraţi în procesul de proiectare arhitecturală? Mai avem incertitudini ori totul a fost deja testat?

V.T. : Arhitectura a fost dintotdeauna în urmă cu cel puţin câteva decenii faţă de alte industrii în ceea ce priveşte inovaţia la nivel tehnologic.
Cred că trăim o perioadă extrem de interesantă din acest punct de vedere în care arhitecţii sunt nevoiţi să cerceteze şi în domenii colaterale şi să îşi depăşească propriile limite. Este un moment în care arhitecţii încep să creeze noi sisteme de design sau de fabricaţie aplicabile şi în alte discipline.

Ȋn paralel cu evoluţia tehnologiei şi a metodelor de fabricaţie şi de  construcţie, sunt de părere că inovaţia ar trebui să înceapă deja să reflecte un nou mod de a gândi, o schimbare de paradigmă în arhitectură. Trecând peste scenariile oarecum utopice ale lui Neri Oxman privind printarea 3D a clădirilor, nu suntem foarte departe însă de un proces de construcţie robotizat sau de realizarea de clădiri inteligente, adapta-bile schimbării de mediu. Acestea vor putea funcţiona ca „organisme” autosuficiente, care se pot autoregenera, pot comunica în mod constant cu utilizatorii sau reacţiona în relaţie cu factorii de mediu. Deja asistăm la o serie de experimente, un exemplu fiind procesul aditiv de construcţie robotică al celor de la Gramazio & Kohler, care, deşi la scară mică, reprezintă o confirmare a posibilităţilor imense în această direcţie. Un element definitoriu al acestor tipuri de experimente în perioada actuală cred că este conceptul de „open source” prin care s-a creat deja o comunitate foarte puternică, prin prisma împărtăşirii rezultatelor, publicarea online a surselor sau programelor şi a metodelor testate de fiecare arhitect sau designer în parte.

Ȋn proiectarea de arhitectură actuală paşii sunt încă foarte mărunţi, însă consider că sunt trei direcţii în care se poate avansa şi pe care încerc să le urmez pe cât posibil la birou, în funcţie de proiect: prima ar fi la nivel de software, prin tranziţia de la simpla reprezentare cu ajutorul calculatorului, la un model de design informaţional fie prin utilizarea tehnicilor avansate în modelare 3D, a algoritmilor sau a diferitelor programe de design parametric şi de optimizare; a doua direcţie, în strânsă legătură cu prima, ţine de procesul de construcţie în sine, de noi materiale şi sisteme de fabricaţie digitală asistată; iar a treia se referă la partea interactivă a arhitecturii, la sisteme integrate reactive, senzoriale, care au rolul de a augmenta performanţa clădirilor, adăugându-le o altă dimensiune, cea digitală, stabilind o platformă de comunicare între clădire şi utilizatorii acesteia.

A.N.: Spuneaţi, în cadrul conferinţei pe care ați susţinut-o recent la Bucureşti – „Metode digitale de design, utilizarea programării/scripting-ului în arhitectură/design sau fabricaţie digitală” – că, datorită unui limbaj comun, arhitectura nu mai este un „one man show”. Prin urmare, arhitectul nu mai lucrează singur? Şi, urmărind acest punct de vedere, care este dinamica într-un birou britanic de arhitectură ca acela în care activaţi, Surface Architects?

V.T. : Nu consider că arhitectul a lucrat vreodată singur, arhitectura a fost o meserie de echipă dintotdeauna. Pot afirma însă că, din ce în ce mai mult, specialişti din domenii străine arhitecturii până recent, cum ar fi informatica, cibernetica, electronica sau chiar biologia, sunt implicaţi în designul şi realizarea clădirilor. Deşi multidisciplinaritatea meseriei în sine este subînțeleasă, sunt din ce în ce mai multe straturi care se adaugă acesteia, adaptându-se dimensiunilor economice, ecologice şi de sustenabilitate sau tehnologice ale industriei. Limbajul comun se referă la cunoştinţele minime care trebuie însuşite şi care fac dialogul dintre arhitect şi un programator, de exemplu, eficient şi aplicabil în procesul de proiectare.

Surface Architects, înfiinţat de Richard Scott în 1999, este un birou cu o activitate extrem de interesantă. Ȋncepând cu o platformă teoretică în care arhitectura, muzica şi filosofia au o legătură simbiotică, linia tematică a experimentelor arhitecturale a variat de-a lungul timpului în funcţie de specificul proiectelor şi de schimbările din cadrul echipei. Cele două RIBA Awards, AJ 40 under 40 sau nominalizările pentru YAYA (Young Architect of the Year Awards) sunt doar câteva din realizările biroului. M-am alăturat echipei la începutul lui 2009 şi am fost implicat în proiecte diverse, începând cu clădiri propriu-zise, cum ar fi UEL Reception Building, care a fost finalizată recent, până  la exerciţii algoritmice, obiecte de artă, instalaţii interactive sau proiecte de cercetare şi consultanţă în design arhitectural în domeniul învăţământului britanic; este de menţionat că biroul a fost desemnat consultant principal pentru programul Building Schools for the Future în Hull, UK.  Un exemplu ilustrativ pentru aplicaţiile acestora poate fi dat de proiectul MyPlace, un centru cultural pentru tineri în Hull, în care au fost încorporate mai multe rezultate din experimentele colaterale, cum ar fi compoziţiile realizate algoritmic cu elemente tipografice care au fost ulterior transformate în motive grafice şi modele de perforaţii pentru panourile de faţadă ale clădirii, acestea devenind o parte integrantă a identităţii vizuale a centrului.

Alina Nechifor: You have studied architecture in Iaşi, Lisbon, and London, at the Bartlett School of Architecture, where you now teach. You also work for the Surface Architects practice. Tell us more about the evolution of your professional career. What was the starting point?Vlad Tenu: Without going into any details about how I got into studying architecture, in regards to moving to London, I believe it all started while I was studying at the School of Architecture in Lisbon. I already had become very passionate about architecture during my studies in Iași, but the contact with the city, the school, the colleagues and professors from Lisbon opened new perspectives; winning the first prize for the initial phase of the Pladur iberic competition had a big influence as well. I remember that during that time, the spring of 2005, I have attended a lecture of Axel Kilian (MIT) in which he was presenting his project entitled CADenary, this being one of my first memorable contacts with computational design in relation with architecture. Following that, in parallel with my professional and academic activities, I began researching more and more on this field and its applications in the architectural design process. This way I have discovered the similar graduate programs of the architecture schools in London, such as Architectural Association and Bartlett. This is how I decided to  pause the work in an architectural office and started studying Adaptive Architecture & Computation at the Bartlett in 2008, where I have started experimenting with design research. It was a new, scientific way of approaching subjects such as adaptive architecture, digital ecology or morphogenesis for which I got into studying programming, geometry, worked with circuit boards, sensors, using digital manufacturing techniques and reading books like On growth and form (D’Arcy Thompson) and The self-made Tapestry (Phillip Ball). It was a rather short break from the professional activity before starting work at Surface Architects, but very interesting in experiencing a slight detach from the creative work process and outlining a critical opinion on the contemporary architectural formalistic tendencies. Following this, the academic activity as a teaching assistant at the Bartlett has kept a constant interaction between the professional and academic fields, whilst motivating me to continue with several  experiments that were initiated at the Bartlett and to materialize them into the Minimal Complexitiesseries.A.N.: How would you describe the creative process behind the “Minimal surfaces as self-organising systems” research project that led to the Minimal Complexities series, whose latest prototype, Minimal Complexity 2011, was declared the winner of the TEX_FAB REPEAT (2010) competition and was exhibited at the London Festival of Architecture this year?

V.T.: The Minimal Complexities series had the dissertation entitled “Minimal Surfaces as Self-Organising Systems” as a starting point, a paper I was fortunate to present at the Acadia Conference, at the Cooper Union in New York in 2010. It is a research work focused on the computational form-finding and digital fabrication of minimal surfaces. Starting from the analogy between the minimal surfaces and the various forms under which they are found in nature (such as soap films), the project proposes a new alternative algorithmic method of generating these geometries. The creative side of this project is essentially defining the algorithm – as a process and not a final shape. It is a process that can generate families of three-dimensional shapes and it is flexible through changeable parameters. The final instrument is a personalized applet created with Processing, a Java based programming language. On the other hand, the creative process behind the materialisation of these geometries consisted in conceiving and testing several fabrication systems. From paper models to plastic or metal components, all pieces have been digitally fabricated. The final aluminium structure, the one built as a result of winning the Tex-Fab competition, represented a very interesting moment from the assembly point of view as well as from the structural analysis perspective. Realised by Buro Happold NY, the finite element analysis confirmed the stability and rigidity given by such geometrical configuration.

A.N.: What terms would define present-day innovation in the field
of science and technology that you integrate into the architectural design process? Are there still grey areas or has everything already been tested?

V.T.: Architecture has always been with at least a few decades behind other industries in terms of technological innovation. I believe we are living very interesting times from this point of view, as architects are determined to research in colateral fields as well and push their own boundaries. It is a moment in which, architects are actually the ones to create new systems of design and fabrication which are applicable to other industries.

In paralel with the evolution of technology and the methods of fabrication and construction, I consider that already innovation has to reflect a new way of thinking, a paradigm shift in architecture. Relating to Neri Oxman’s slightly utopian scenarios of 3D printing buildings, we are actually not that far from a robotic construction process or from creating intelligent buildings, adaptable to changes of the environment. These would be able to behave as self-sufficient “organisms” that can re-generate, constantly communicate with the users or react according to climatic factors. We are already assisting at several experiments, such as the robot assisted additive construction processes of Gramazio & Kohler, that are confirming the immense possibilities in this direction. One of the defining character of this kind of experiments is the open source concept, which lead to a very powerful community through sharing of the results, source codes or methods tested by every designer, architect or engineer.

Within the current architectural design process the steps are still small, but I would define three directions to advance in, the ones that I am aiming to follow in the office, depending on the project: the first is at the software level, by passing from pure CAD representation to an informational model through advanced 3D modelling, algorithms or several parametric design or optimisation tools; the second direction is refering to the construction process itself, to new materials and new digital manufacturing systems; the third one is related to the interactive side of architecture, to the embedded reactive or sensorial systems meant to augment the behaviour of the buildings by adding another dimension, the digital one, as a communication platform between the building and the users.

A.N.: At the lecture you recently gave in Bucharest, “Digital design methods, the use of programming/scripting in architecture/design or digital fabrication”, you said that thanks to a shared language architecture is no longer a “one-man show”. Consequently, does the architect no longer work alone? And following on from this point of view, what is the dynamic in a British architectural practice such as Surface Architects?

V.T.: I do not believe that the architect has ever worked by himself, architecture has always been a team job. I would say though, that more and more specialists from different fields such as computer science, cibernetics  or even biology are being implicated in the design and the realisation of buildings. Even if the multidisciplinary character of architecture is already known, there are more and more layers added to it in order to adapt to the changing economical, ecologic and sustainability or technological factors of the industry. The common language would refer to the minimum amount of knowledge that makes the conversation between the architect and a programmer, for example, be efficient and directly applicable in the architectural design process.

Surface Architects, founded by Richard Scott in 1999, is a practice with a very interesting activity. Having started with a theoretical
platform in which architecture, music and philosophy are in a symbiotic connection, the themes of the architectural experiments have
varied over the years in line with the projects’ specifics or the dynamic in the team structure. The two RIBA Awards, the AJ 40 under 40 or the listings for the Young Architect of the Year Awards are only a few of the accomplishments of the office. I have joined the team in early 2009 and I have been involved in several projects, such as the UEL Reception Building – recently finalised, algorithmic exercises, art pieces, interactive instalations or research and design consultancy in the educational field; to mention the design champion status for the Building Schools for the Future programme in Hull, UK. A very illustrative example would be MyPlace, a proposal for a youth centre in Hull, in which there were incorporated outcomes from several side experiments, such as agorithmic compositions using typographic elements.

These have been transformed into graphic motifs or perforation patterns for the cladding panels of the building, as part of the visual identity and branding of the centre.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog