RDW

Lizica Codréano – Une danseuse roumaine dans l’avant-garde parisienne. Fage, 2011

Cercetările mele în domeniul sculpturii secolului al XX-lea m-au condus la reflecţii privind posibilitatea artistului de a capta şi de a reda mişcarea. Într-un eseu publicat în revista Ligeia, ianuarie-iunie 2012, intitulat „Brâncuși: « La sculpture nous fait danser »”, propun un întreg itinerar în sculptura secolului al XX-lea pentru a arăta fascinaţia celor mai mari sculptori, de la Rodin, Bourdelle şi până la Brâncuşi, trecând prin toata avangarda, în faţa dansului – expresia trăirii corporale – şi a dansatorului. Dacă Rodin se declara „neputincios” în a reda măiestria dansatoarelor de la baletul regal al Cambodgiei, care au dat spectacole la Paris în 1906, alţi artişti, precum Bourdelle, Gaudier-Brzeska, Archipenko, Gonzalez, au sculptat dansatoare, surprinzând o anumită mişcare, un anumit gest.

Pare curios să tratezi tema dansului la Brâncuşi, când nu se cunoaşte nicio sculptură  reprezentând vreo dansatoare. Ceea ce este important însă în creaţia artistului român este faptul că el a „trăit” dansul printr-o observaţie atentă: încă din anii 1920, atelierul său era frecventat de tinere dansatoare venite la Paris să-şi perfecţioneze formaţia. Artistul – care la acea data practica fotografia şi, mai târziu, filmul – a înregistrat pe peliculă secvenţe de dans, fericit că prin acest procedeu poate reţine câteva momente din spectaculara artă efemeră. Printre numeroasele fotografii, am identificat o dansatoare română, Lizica Codreanu, al cărei nume apare şi în corespondenţa cu sculptorul.

Ȋn 1995, Biblioteca Naţională a Franţei, cu ocazia expoziţiei Le cinéma au rendez-vous des arts : France, années 20 et 30, publică un catalog a cărui copertă este ilustrată cu o imagine din filmul lui René Le Somptier, Le Petit Parigot, realizat în 1926. Ilustraţia o prezintă pe aceeaşi dansatoare, depre care nici specialiştii dansului nu aveau prea multe informaţii. Pentru mine însă personajul începea să devină extrem de interesant, fapt pentru care m-am hotărât să merg pe urmele acestei artiste, având ca punct de plecare arhivele Brâncuşi şi arhivele personale – puţine la număr – ale fiului ei, stabilit la Paris.

Cercetarea s-a dovedit fructuoasă, pentru că am descoperit că Lizica Codreanu devenise foarte cunoscută în mediile de avangardă pariziană încă de la venirea ei la Paris, în 1920. Ceea ce atrage atenţia în mod deosebit este faptul că artista şi-a impus încă de la început personalitatea şi nu s-a aliniat şcolii de balet pentru care venise la Paris, ci a încercat să-şi afirme propriile idei prin improvizaţii şi performanţe, care la acea dată marcau o adevărată schimbare în însăşi concepţia dansului. La un moment dat, ea dispare de pe scenele pariziene: prin căsătoria cu scriitorul şi jurnalistul Jean Fontenoy, ea îşi întrerupe activitatea pentru a-l urma în misiunile sale în Orient. Experienţa orientală a Lizicăi i-a dat idei în a continua experimentarea mişcării corporale printr-o metodă care se situează între artă şi medicină, prin yoga. Lizica practică yoga şi, când revine la Paris, deschide un cabinet de hatha-yoga, unde „tratează” numeroase personalităţi din lumea culturală internaţională, printre care vedete de la Hollyood sau membri ai familiilor princiare europene. Inventivă, Lizica propune cursuri de yoga ca un tratament psiho-somatic pe care-l perfecţionează în colaborare cu medici şi cu puţinii specialişti în domeniu.

Pentru acest parcurs a trebuit să cercetez documente privitoare la atmosfera artistică a Bucureştilor de la început de secol al XX-lea, mai ales că, în acea perioadă, nu exista o şcoală de dans. Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti era doar punctul de plecare al acestor artişti care, dacă aveau posibilităţi materiale, luau cursuri particulare de dans şi plecau apoi în străinătate să se perfecţioneze. Astfel, în prima parte a cărţii, în capitolul „Bucarest, le rêve de la danse / Bucureşt: vise şi proiecte de dans”, am încercat să refac ambianţa capitalei româneşti în această perioadă, când tinerii plini de visuri şi aspiraţii, se antrenează în tot felul de activităţi culturale, contribuind astfel la înflorirea artelor în România începutului de secol, care cunoaşte o adevărată deschidere către Europa.

Mai bogat în informaţii, capitolul al doilea: „Paris, le début d’une nouvelle vie / Paris: confruntarea cu scena internaţională”, mi-a permis să conturez o imagine de ansamblu a artelor în deceniul activităţii pariziene a Lizicăi: din 1920 până în 1928, bazându-mă pe corespondenţa dansatoarei cu personalităţi ale avangardei pariziene precum Sonia Delaunay, Fernand Léger, Tristan Tzara şi alţii.

Atelierul lui Brâncuşi, ca „laborator” al artei moderne, este prezentat aici şi ca scenă a desfă-şurării celor mai îndrăzneţe performanţe la care participă direct sculptorul, care-i compune costumul pentru interpretarea Gymnopediilor lui Erik Satie, compozitorul, prieten bun al sculptorului, asistând cu satisfacţie la punerea în scenă a pieselor sale muzicale.

Cu „L’Aventure orientale / Aventura orientală”, am adus informaţii cu totul inedite despre această parte puţin cunoscută a vieţii Lizicăi, pentru că, prin căsătoria cu Jean Fontenoy, ea dispare de pe scena artistică franceză. Personaj lăsat în umbră de istoricii francezi pentru colaborarea sa cu regimul de la Vichy, Jean Fontenoy revine în actualitate – fericită coincidenţă! – printr-o biografie apărută la Stock (Gérard Guégan, Fontenoy ne reviendra plus, 2011) cu câteva luni înaintea publicării biografiei Lizicăi. Am făcut o cercetare atentă a arhivelor şi lucrărilor de istorie pentru această perioadă „tulbure” despre care mult timp fiul artistei nu a dorit să vorbească. În schimb, pentru perioada revenirii ei la Paris, când şi-a deschis cabinetul de hatha-yoga şi a lansat o adevărată „modă” cu această metodă, am beneficiat de arhivele personale şi mai ales de un manuscris dactilografiat pe care Lizica îl pregătise, în colaborare cu asistentul ei – devenit mai târziu un cunoscut scriitor, Franco Lucentini – pentru o carte despre practica sa. Interesantă din punct de vedere al prezentării stadiului la care a ajuns hatha-yoga la acea perioadă, dar, din păcate, insuficient de convingătoare privind prezentarea metodei personale a Lizicăi, cartea a rămas în stadiul de manuscris pe care cercetători români şi-au propus să-l reia şi să-l traducă în română. De altminteri, cartea mea despre Lizica Codreanu va apărea în noiembrie 2012, în traducere românească la Editura Vellant din Bucureşti, şi va beneficia de întreg corpusul de ilustraţii. Imaginile, majoritatea inedite, mi-au fost puse la dispoziţie de fiul şi de nepotul Lizicăi Codreanu, acesta din urmă, Frédéric Fontenoy, artist fotograf,  îngrijeşte cu profesionalism fondul acesta preţios.

Deşi nu a fost considerată o stea în domeniul dansului, ca Loïe Fuller, ca Isadora Duncan sau Martha Graham, Lizica Codreanu a participat prin creaţiile ei la evoluţia acestei arte rămase mult timp încorsetată în structuri rigide şi care îşi înnoia metodele la început de secol al XX-lea, când tânăra artistă română intra în această aventură europeană. Pentru publicul parizian din perioada interbelică, numele ei era familiar în anumite cercuri, dar el este total necunoscut publicului român. De aceea, am considerat util să-i povestesc parcursul excepţional în care se reunesc mai multe cariere.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog