alege_allplan

DOSAR PATRIMONIU ROȘIA MONTANĂ – Interviu cu Ştefan Bâlici

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea
foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke

„SITUL POATE FI ÎNCĂ SALVAT 
ŞI SE POATE ÎNCĂ SALVA 
ŞI PATRIMONIUL CONSTRUIT –
CEL CARE MAI EXISTĂ AZI.”

Ştefan Bâlici este arhitect, conferenţiar la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti, Departamentul de Istoria şi Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului. Ştefan Bâlici este vicepreşedinte al Asociaţiei ARA – „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”.

 

Adrian Bălteanu: Cum s-ar putea descrie succint ceea ce conferă importanţă culturală Roşiei Montane? Vă rog să puneţi accent pe valoarea arhitecturală.

Ştefan Bâlici: Este vorba despre multitudinea de elemente care, combinate, formează un sit cu totul excepţional în Ţara Moţilor, în Munţii Apuseni. Chiar dacă există în zonă şi alte situri miniere istorice, niciunul dintre ele nu a păstrat, cum este cazul la Roşia Montană, o asemenea bogăţie de vestigii importante, databile începând din preistorie şi până în contemporaneitate. Este o bogăţie de elemente valoroase care pot fi urmărite începând de la arhitectura subterană (mă refer la sistemele de exploatări miniere subterane în termenii aceştia, cei ai unei veritabile arhitecturi subterane) şi până la arhitectura peisajului. O extraordinară varietate a semnelor lăsate de om în registrul arhitectural. Desigur, nu putem închide acest succint tur de orizont arhitectural fără să ne oprim asupra clădirilor care alcătuiesc fondul construit actual: locuinţe, biserici, construcţii administrative, comerciale, sociale sau industriale.

 

A.B.: Vă rog să enumeraţi câteva dintre clădirile reprezentative ale localităţii.

Ş.B.: Palatul administrativ din perioada austro-ungară, o clădire remarcabilă de sfârşit de secol al XIX-lea, eclectică şi cu accente baroce; sediile cluburilor minereşti – cazinoul din piaţa centrală sau clubul din partea de jos a localităţii, ambele fiind exemple expresive ale arhitecturii de extracţie urbană de la Roşia, de factură eclectică şi, respectiv, barocă târzie; cele cinci biserici istorice şi cele două din satul vecin, Corna, acoperind registre stilistice variate, de la vernacular la baroc şi la clasicism; şcolile; clădirile întreprinderii miniere de stat. Putem continua.

Toate acestea sunt manifestări valoroase ale unei adaptări în cheie vernaculară a unor elemente ale stilurilor arhitecturale reprezentative pentru Transilvania începând din sec. al XVIII-lea până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul următorului.

 

A.B.: A fost Roşia Montană, în această perioadă de maxim al creaţiei arhitecturale, care îi dă caracterul de astăzi, un sat sau un oraş?

Ş.B.: Dacă este să trasăm distincţia între sat şi oraş, putem să ne referim la definiţia cu bătaie lungă în istorie, propusă de Toynbee – oraşul este aşezarea care nu îşi poate produce autonom toate cele necesare existenţei locuitorilor săi – şi din această perspectivă probabil că Roşia Montană a fost, de-a lungul întregii sale existenţe, un oraş, sau putem să ne referim la o definiţie mai actuală, în care se consideră prezenţa sectorului terţiar definitorie pentru o aşezare urbană, şi din nou vom constata că la Roşia Montană orientarea predilectă către activităţile de extracţie a fost contrabalansată printr-o dezvoltare neobişnuită a comerţului şi a serviciilor, incluzându-le pe cele financiar-bancare sau de loisir. Roşia Montană istorică a avut o intensă şi diversificată activitate economică. Particularitatea aceasta este vizibilă şi astăzi, cu precădere în zona Pieţei, prin numărul mare de clădiri cu spaţii comerciale sau publice la parter, prin modul de grupare a clădirilor, prin prestanţa lor arhitecturală.

Dar, în acelaşi timp, chiar şi clădirile care exprimă cel mai împlinit caracter urban au un puternic substrat vernacular, local, care se citeşte în organizarea spaţială sau în structura constructivă. Mă refer la gruparea liniară a încăperilor, de-a lungul unui spaţiu de distribuţie aşezat pe latura dinspre curte, o cursivă care nu este altceva decât târnaţul local (prispa), sau la alcătuirea constructivă a caselor, care este tot tradiţională, cu un parter sau demisol din zidărie de piatră şi etajul din bârne de lemn, în sistem Blockbau, peste care se aşterne tencuiala şi decoraţia arhitecturală urbană. Planşeele de lemn adoptă în majoritatea cazurilor soluţia locală, am putea să o numim „de tip dală”, rezultată prin alăturarea de bârne de lemn una lângă alta pe toată suprafaţa, solidarizate între ele cu cepuri de lemn (un astfel de exemplu, pe o suprafaţă considerabilă, se găsea la fostul Palat Administrativ înainte de recenta intervenţie asupra sa). Apoi, până la începutul secolului al XX-lea, totul era acoperit cu şindrilă, care se păstrează la multe clădiri până spre jumătatea secolului şi, ascunsă sub învelişuri de tablă sau de azbociment, subzistă până astăzi. Expresivele acoperişuri baroce, care mai pot fi văzute şi astăzi la Roşia Montană, sau cele eclectice erau îmbrăcate în şindrila specifică construcţiilor tradiţionale ale zonei.

Aşadar, rezumând, se poate spune că Roşia Montană este un târg minier îngheţat în momentul incipient al procesului de urbanizare.

 

A.B.: Aţi menţionat din nou Palatul Administrativ: ajungem cu el la aspectul obiectelor valoroase de arhitectură neclasate. Care este situaţia în Roşia Montană din acest punct de vedere?

Ş.B.: Atunci când vorbesc de valoarea arhitecturii de la Roşia Montană sigur că nu mă refer numai la cele 42 de construcţii înscrise în Lista Monumentelor Istorice (iată deci, localitatea rurală – Roşia are statut de comună – cu numărul cel mai mare de poziţii în listă, mai multe decât unele oraşe istorice recunoscute, cum ar fi Aiudul sau Blajul). Mă refer la întreg fondul construit istoric valoros. Doar în ansamblu poate fi păstrată valoarea sitului Roşia Montană, tratând întregul, şi nu doar câteva puncte izolate care au fost considerate excepţionale şi ca atare clasate. Este o perspectivă codificată de multe decenii în convenţiile şi cartele privind patrimoniul (începând cu Carta de la Veneţia, 1964 şi continuând cu Carta europeană a patrimoniului arhitectural, 1975 sau cu Carta patrimoniului construit vernacular, 1999, pentru a invoca doar câteva exemple). Este o perspectivă care acordă atenţie ansamblului.

În acest tot există o serie de construcţii remarcabile. O parte sunt clasate, altele nu. Din acest punct am pornit, în 2007, cu solicitarea de clasare a unor construcţii valoroase (fostul Palat Administrativ, fosta Casă de Naşteri, Şcoala Veche, biserici, locuinţe), astfel încât să se asigure recunoaşterea calităţilor ieşite din comun ale acestora şi, în consecinţă, să beneficieze de instituirea unui regim de protecţie special. Demersul nu a avut succes. Direcţia Judeţeană pentru Cultură Alba, în atribuţiile căreia intră declanşarea procedurii de clasare, a refuzat să facă acest lucru, contrar misiunii pe care o are, de protejare a patrimoniului. Am revenit în 2009, însă am întâmpinat aceeaşi opoziţie. Din păcate, unele case a căror clasare am cerut-o fără succes nu mai există astăzi, au fost demolate de compania minieră – de exemplu, Casa Şuluţiu, nr. 193, în care funcţionase şi şcoala minieră locală sau casele 219 şi 230, ilustrative una pentru vernacularul de sec. al XIX-lea şi cealaltă pentru perioada interbelică. O alta, casa nr. 721 din Corna, a fost oferită de aceeaşi companie, care a achiziţionat-o de la proprietarul tradiţional, Muzeului Astra din Sibiu, şi ca urmare nici aceasta nu mai există pe amplasamentul şi în contextul ei autentic, acum pustiit.

 

A.B.: Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre starea generală actuală a clădirilor.

Ş.B.: Starea fondului construit este indisolubil legată de starea comunităţii. Or, comunitatea a fost amputată grav, un număr mare din membrii săi decizând să îşi vândă proprietăţile către compania minieră şi să plece (nu comentez aici contextul în care au făcut acest gest, abandonaţi, dezinformaţi şi aflaţi sub o presiune enormă). Ca urmare, o foarte mare parte din fondul construit este părăsit. Drept consecinţă, avem de a face cu o stare de degradare severă, care a fost agravată de o serie de acţiuni impardonabile de distrugere „activă” a clădirilor. Foştii proprietari ai caselor, atunci când s-au mutat, au primit permisiunea din partea noului proprietar, compania minieră, să ia cu ei tot ce considerau util din vechea lor casă: ferestre, uşi, duşumele, acoperiş. Ce a rămas în urmă, în multe cazuri, a fost câte un schelet de clădire care, în scurt timp, s-a dezintegrat sau a ajuns în pragul dezintegrării. Starea fondului construit, consecinţă a depopulării, exprimă foarte clar strategia de „eliberare a terenului” practicată de compania minieră de mulţi ani. În acelaşi sens se înscriu şi demolările operate de companie: începând din 2004, peste 150 de clădiri în vatra aşezării Roşia Montană şi în satele învecinate – Ţarina, Corna, Bunta, Gura Cornei. Multe dintre aceste construcţii aparţineau fondului care contribuia la acea valoare de ansamblu despre care vorbeam.

Este evident o situaţie gravă, care nu evoluează pozitiv de la sine. Cu toate acestea, situl poate fi încă salvat şi se poate încă salva şi patrimoniul construit – cel care mai există azi. Pierderile suferite nu pot fi însă înlocuite şi nici uitate.

 

A.B.: Care este importanţa restului localităţii pentru zona protejată? Cum comentaţi decizia companiei de a decupa această zonă din contextul ei, ce ar urma să fie înlocuit cu exoploatarea minieră?

Ş.B.: Bineînţeles că este o decizie inacceptabilă, pornind de la aceleaşi considerente pe care le-am expus deja, ale unei protecţii complexe şi integrate, de ansamblu, în locul celei selective – prin câteva obiecte şi fragmente de ţesut construit – care ne este oferită de companie, dar şi de autorităţi, pentru că documentaţiile de urbanism prin care se încearcă promovarea proiectului minier sunt susţinute şi însuşite de către autorităţi.

Prin acest mod de aşa-zisă protejare a centrului istoric, selectiv, se pierde coerenţa dintre zona construită şi munţii din jur. Explicaţia existenţei în acel loc a centrului istoric este dată exact de vecinătatea pe care o întreţine de două mii de ani şi mai bine, cu două dintre cele patru masive muntoase de la Roşia în care se găseşte minereul de aur. Relaţia directă cu sistemele subterane de exploatare a determinat existenţa localităţii. Centrul istoric a fost perceput tot timpul aşa: proiectat pe fundalul masivelor muntoase. Pierderea acestor munţi – preconizată prin proiectul minier – nu este, deci, doar o problemă de context, ea ar însemna ruperea relaţiilor materiale şi imateriale care ţin laolaltă întregul sit.

Pe de altă parte, există în cadrul acestui sit anumite diferenţieri de structură, funcţiune, arhitectură şi imagine. Este important ca aceste particularităţi să fie păstrate. Până acum am vorbit doar despre centrul istoric, dar dacă ne îndepărtăm de el, în josul firului de apă în lungul căruia se desfăşoară Roşia Montană, întâlnim un alt nucleu, cel al centrului administrativ actual şi locul unde se află întreprinderea minieră de stat. Acolo este intrarea în galeria magistrală Sfânta Cruce, săpată pe timpul împărătesei Mariei Tereza, care uneşte toate marile sisteme subterane de exploatare. Întreprinderea a fost amplasată şi funcţionează aici din momentul în care statul austriac a preluat organizarea activităţii de exploatare subterană şi a trecut la dezvoltarea unor mine proprii de mare anvergură. Este, aşadar, un loc important pentru istoria modernă a exploatării miniere de la Roşia Montană. Tot în acest nucleu se află şi două dintre bisericile istorice, cea greco-catolică şi cea ortodoxă, care sunt legate de destinele celor mai importanţi eroi locali, Simion Balint şi Mihăilă Gritta.

Mai sunt satele din jur. Ţarina, de exemplu, este practic o extensie a Roşiei care îşi diluează treptat caracterul urban. Şi acolo se practica mineritul, existau şteampuri, dar locuitorii aveau şi pământuri pe care le lucrau. Casele locului, înrudite cu clădirile tipice ale Ţării Moţilor, au anumite caracteristici rezultate chiar din acest profil ocupaţional special: pivniţele de piatră ale caselor ascund undeori jompuri, mici instalaţii de prelucrare a minereului (bazine cu apă unde, iarna, se spăla măcinişul pregătit din timpul verii). În peisaj se pot, de asemenea, citi albiile de tăuri (acumulări de apă necesare pentru acţionarea instalaţiilor de măcinat miniereul) şi vetrele de şteampuri (instalaţii de măcinat minereul acţionate de apă), presărate pe coaste şi de-a lungul văilor. Corna, satul cel mai mare care se învecinează cu Roşia Montană, este unul tipic, dar care are un centru cu câteva caracteristici similare Roşiei: o tendinţă de grupare a clădirilor într-un nucleu administrativ, economic şi religios. Această particularitate este de pus pe seama vieţii aşezării datorată implicării locuitorilor săi în minerit. Din păcate, Corna a fost distrusă într-o proporţie foarte mare prin demolările întreprinse de compania minieră – anumite nuclee ale localităţii au dispărut cu totul. În perspectiva proiectului minier, Corna ar ajunge pe fundul iazului de decantare cu cianuri.

 

A.B.: Cum comentaţi faptul că la Roşia Montană şi în împrejurimile ei s-au turnat mai multe filme?

Ş.B.: Este o dovadă a valorii de ansamblu a sitului. Totul a început, de fapt, cu literatura, cu Agârbiceanu, preot în Buciumul învecinat, şi cu proza sa plasată în societatea tradiţională locală (nuvele precum Fefeleaga, La o nuntă, romanul Arhanghelii, 1914). I-a urmat Geo Bogza, cu reportajele din Ţara de Piatră (1939) şi, în aceeaşi perioadă, primul cineast, Paul Călinescu, cu documentarul Ţara Moţilor (cu comentariul semnat de Mihail Sadoveanu, 1938). Pe aceste urme au descoperit Roşia Montană Dan Piţa şi Mircea Veroiu, care au turnat aici Nunta de piatră (cu cele două părţi, Fefeleaga şi La o nuntă, 1972) şi Duhul Aurului (din nou în două părţi, Mârza şi Lada, 1974). A urmat Nicolae Mărgineanu, cu Flăcări pe Comori (după romanul Arhanghelii, 1987) şi, mai recent, o serie de documentarişti, autori ai unor lungmetraje dedicate situaţiei actuale de la Roşia Montană, precum Tibor Kocsis (Noul Eldorado, 2004), Cristina Oancea (Apusul Aurarilor, 2006), Iosif Demian (Memoria de piatră, 2010), Fabian Daub (Roşia Montană, un loc la marginea prăpastiei, 2012), George Avgeropoulos (Vâlva Neagră, 2012). Este o enumerare impresionantă, fără să fie exhaustivă!

Operele menţionate exprimă, pe de o parte, natura cu totul particulară a acestei zone şi a acestui sit, a oamenilor săi, iar pe de altă parte se constituie într-un corpus de mărturii scrise sau filmate de cea mai mare importanţă pentru cunoaşterea sitului. Arhitectura Roşiei Montane – cea subterană şi cea supraterană, deopotrivă – şi natura înconjurătoare sunt personaje bine individualizate şi caracterizate în aceste lucrări care au o deosebită valoare documentară.

 

A.B.: Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre arhitectura peisajului.

Ş.B.: Faptul că localitatea este aşezată pe un teren accidentat – pe văi şi pe coaste de munte – a implicat permanente operaţii de amenajare, de aşezare pe teren, necesare desfăşurării majorităţii activităţilor, de la locuire, la circulaţie şi transport, la păşunat şi, nu în ultimul rând, la minerit. Au rezultat numeroase urme distincte în peisaj, cum ar fi omniprezentele terasări, delimitări de parcele şi de drumuri, realizate prin ziduri de piatră fără liant, care la Roşia se numesc „mauri” (din germ. Mauer). Pe măsură ce ne depărtăm de centru, ţesutul construit se diluează şi apar o serie de elemente care semnalează activitatea minieră: coaste de munte dezvelite de vegetaţie, perforate de guri de mină şi brăzdate de poteci pe care era transportat minereul, urme ale unor canale către  şteampuri. Mai departe de localitate apar tăurile, construite începând cu 1733. Au existat mai mult de o sută de tăuri din care astăzi mai păstrează apă câteva zeci, multe dintre cele secate pot fi citite ca amprente în peisaj.

Putem, aşadar, să ne referim la o arhitectură a peisajului pentru că totul este organizat, planificat, construit, adesea implicând instrumentarul propriu-zis al arhitecturii. Aşa se întâmplă, de pildă, la camerele de evacuare a apei amenajate la baza barajelor principalelor tăuri (Corna, Țarina, Tăul Mare), exemple semnificative de construcţie cu blocuri mari de piatră, ale căror deschideri sunt marcate de adevărate portaluri, de mare valoare arhitecturală.

În ansamblu, peisajul Roşiei Montane poartă la fiecare pas semnele unei interacţiuni generatoare de valoare între om şi mediul său de viaţă. Avem, aşadar, de-a face cu un valoros peisaj cultural.

 

A.B.: Care sunt argumentele pentru care situl Roşia Montană poate fi înscris în Lista Patrimoniului Mondial?

Ş.B.: Înscrierea în Lista Patrimoniului Mondial presupune dovedirea valorii universale excepţionale, a autenticităţii şi a integrităţii obiectivului propus. La aceste condiţii se mai adaugă una, şi anume existenţa unui sistem de gestiune viabil. Valoarea universală excepţională se evaluează în raport cu un set de 10 criterii stabilite prin Normele operaţionale de aplicare a Convenţiei Patrimoniului Mondial. Orice obiectiv propus trebuie să răspundă cel puţin unuia dintre criteriile de evaluare.

În cazul Roşiei Montane pot fi invocate mai multe criterii, dar mă refer aici doar la două, relevante pentru discuţia purtată până acum, despre arhitectură: criteriul IV presupune ca situl să ofere un exemplu excepţional pentru un tip de construcţie, de ansamblu arhitectural sau tehnologic ori de peisaj, care să ilustreze una sau mai multe perioade semnificative ale istoriei umane; şi criteriul V, care cere ca situl să reprezinte un exemplu excepţional de aşezare umană tradiţională, de utilizare tradiţională a teritoriului […], care să fie reprezentativă pentru o cultură […], sau pentru interacţiunea omului cu mediul, în special când acest mediu a devenit vulnerabil sub impactul unor mutaţii ireversibile.

În raport cu primul dintre cele două criterii, sistemele de exploatare minieră subterană de la Roşia Montană, alcătuite din reţele de galerii, abataje, puţuri, canale de aeraj sau de drenaj şi alte elemente, acoperind un câmp cronologic impresionant, de la perioada dacică (sec. I î.H.) până în trecutul apropiat (puţin după jumătatea sec. al XX-lea), reprezintă fără îndoială un exemplu excepţional de ansamblu arhitectural şi tehnologic. Dintr-un total de peste 150 km de galerii care brăzdează subsolul sitului, cca. 7 km însumează galeriile romane, care împreună cu celelalte elemente din aceeaşi epocă – camerele cu pilieri (stâlpi cruţaţi în stânca muntelui pentru a susţine plafoanele abatajelor), galeriile înclinate cu trepte săpate în rocă, dar şi spectaculoasele sisteme de drenare a apei din galerii, alcătuite din baterii de uriaşe roţi de lemn cu cupe, acţionate de forţa umană – alcătuiesc unul dintre cele mai ample şi mai complexe sisteme de exploatare minieră din întreaga Lume Romană. Acestea sunt concluziile cercetării arheologice desfăşurate în subteranul sitului.

În raport cu al doilea criteriu menţionat, târgul minier împreună cu peisajul care-l înconjoară, determinate în fiecare detaliu de configuraţia şi evoluţia sistemelor subterane de exploatare a minereului, constituie un exemplu excepţional de aşezare tradiţională şi de utilizare a teritoriului şi se află sub spectrul unor mutaţii ireversibile.

Ca să revin la întrebare, argumentele pentru înscrierea Roşiei Montane în Lista Patrimoniului Mondial sunt, deci, valoarea universală excepţională a sitului, autenticitatea sa şi integritatea. Aceste aspecte sunt cunoscute şi sunt confirmate printr-un număr impresionant de rezoluţii, luări de poziţie sau scrisori adresate autorităţilor române, datorate unor instituţii internaţionale prestigioase, precum Europa Nostra sau ICOMOS.

Asociaţia ARA a formulat, în 2009, o cerere oficială către Ministerul Culturii pentru includerea Roşiei Montane în Lista indicativă a României în vederea înscrierii în Patrimoniul Mondial (aceasta este procedura prevăzută de Convenţia Patrimoniului Mondial). Între timp, includerea în Lista indicativă a fost discutată şi însuşită şi de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice. Mai este necesară decizia administrativă, care îi revine ministrului – al cincilea de când durează această situaţie.

 

A.B.: Cum a intervenit Asociaţia Arhitectură. Restaurare. Arheologie la Roşia Montană?

Ş.B.: Starea patrimoniului de la Roşia Montană reclamă o intervenţie rapidă de salvare şi de conservare şi este important orice gest. Noi ne-am popus, în primul rând, să contribuim la salvarea patrimoniului construit, dar în acelaşi timp am dorit să testăm şi să validăm o metodologie de lucru pentru un astfel de caz. Pentru a atinge şi acest scop ne-am stabilit de la început câteva principii: respectarea tuturor faţetelor autenticităţii obiectului istoric, incluzând aici tehnicile şi materialele de construcţie sau concepţia arhitecturală şi structurală; implicarea comunităţii locale în toate etapele şi operaţiunile necesare şantierelor de restaurare; îmbinarea abordării profesionale actuale cu viziunea tradiţională asupra construirii; organizarea şi desfăşurarea transparentă a tuturor acţiunilor.

Am început în 2007 cu intervenţii de urgenţă pentru conservarea a două case parohiale, ale comunităţilor unitariană şi reformată. La casa parohială unitariană am putut să continuăm cu un proiect de restaurare de anvergură. Între timp, am mai lucrat la biserica unitariană şi la câteva locuinţe tradiţionale, iar alte şantiere se află în pregătire.

Lucrările directe au şi o dimensiune educativă şi formativă, fiind corelate parţial şi cu programul de şcoli de vară pe care l-am iniţiat la Roşia Montană, ajuns la a cincea ediţie, care reuneşte în fiecare an studenţi de la facultăţile de Arhitectură din ţară şi meşteri în formare din comunitatea locală sub îndrumarea unor meşteri cu experienţă şi specialişti în domeniul patrimoniului cultural.

Acţiunile noastre au şi o componentă de documentare a patrimoniului arhitectural. Am înregistrat până acum prin relevee de arhitectură aproximativ cincizeci de clădiri istorice importante, cu studenţi arhitecţi participanţi la şcolile de vară. O parte din rezultate au fost deja publicate în seria Roşia Montană: Documente de Arhitectură, din care au apărut două volume, în 2010 şi 2012. Rezultatele campaniilor de documentare au stat la baza pregătirii proiectelor de restaurare.

Prin toate acţiunile noastre am căutat să ilustrăm modul în care se poate interveni pentru salvarea unui patrimoniu excepţional – prin documentare, prin educare şi prin conservare şi restaurare – folosind resursele locale şi provocând un impact pozitiv semnificativ asupra vieţii comunităţii. Acest mod de lucru poate fi important oriunde, dar la Roşia, unde comunitatea a fost decimată, sărăcită şi împiedicată să se dezvolte, el este cu atât mai necesar. În această ordine de idei, toate acţiunile noastre implică oamenii locului – meşteri, producători sau furnizori de materiale (var, nisip, lemn) şi servicii (tâmplărie, pietrărie şi fierărie), tineri interesaţi de ceea ce facem, public. Este vorba, deci, de un întreg ciclu economic corespunzător construirii tradiţionale, de un sistem de relaţii economice şi sociale care au existat, dar astăzi sunt suspendate sau dispărute şi trebuie reactivate.

Recent, pentru a putea atinge cât mai bine toate aceste obiective, ne-am propus să creăm o infrastructură, o interfaţă între cei care doresc să salveze patrimoniul de la Roşia Montană şi proprietarii acestui patrimoniu. În asociere cu cea mai importantă organizaţie locală care reprezintă locuitorii statornici din Roşia Montană, Alburnus Maior, am realizat un sit web, Adoptă o casă la Roşia Montană, unde sunt prezentate construcţii istorice valoroase ai căror proprietari doresc restaurarea şi punerea lor într-un circuit public (amenajarea pentru funcţiuni culturale sau pentru cazarea turiştilor). Pe de altă parte, ştim din experienţa celor şapte ani de când desfăşurăm lucrări practice la Roşia Montană că foarte multă lume doreşte să contribuie la salvarea patrimoniului localităţii, dar nu găseşte o cale potrivită şi accesibilă de a face acest lucru. Site-ul www.adoptaocasa.ro face legătura între proprietarii construcţiilor de la Roşia Montană care nu au resursele necesare pentru a le îngriji şi persoanele care doresc să contribuie la această acţiune prin voluntariat, prin servicii pe care le pot realiza sau cu bani. Sperăm ca prin această interfaţă rezultatele să fie mai repede simţite. La scurt timp după lansarea programului, în august 2012, un grup de voluntari din zece ţări europene au lucrat pe şantierele de la Roşia şi au fost făcute donaţii cu ajutorul cărora s-a desfăşurat campania de anul trecut. Pentru 2013 continuăm programul Adoptă o casă la Roşia Montană şi dorim să desfăşurăm, în cadrul acestuia, o gamă mai largă de activităţi.

 

A.B.: Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre una dintre casele din program.

Ş.B.: Lucrarea de cea mai mare anvergură pe care am desfăşurat-o anul trecut în cadrul programului Adoptă o casă la Roşia Montană a avut ca subiect o locuinţă tradiţională din satul Ţarina. Aceasta are caracteristicile arhitecturii vernaculare a Munţilor Apuseni, dar cu influenţe ale specificului sitului. Casa are o pivniţă cu jomp, pereţi din bârne în sistem Blockbau la etajul locuibil influenţat de arhitectura cultă (bârnele cioplite pe cele patru feţe şi îmbinare în coadă de rândunică sau „cheotoare nemţească”). Clădirea nu mai era folosită de cel puţin 20 de ani. Într-o primă etapă, am degajat molozul, elementele prăbuşite – un perete lateral al pivniţei şi o boltă -, am refăcut parţial zidul prăbuşit. Anul acesta vom continua cu lucrări mai ample: vom încheia reconstrucţia bolţii şi vom ataca partea de lemn, care are probleme în special la faţada dinspre curte, unde necesită înlocuiri de bârne şi refacerea unor îmbinări. De asemenea, trebuie revizuit acoperişul şi refăcută învelitoarea de şindrilă. Toate aceste acţiuni sunt realizate cu materiale şi tehnici tradiţionale, cu reutilizarea materialului istoric disponibil: zidăria e făcută cu piatra recuperată din dărâmătură, cu mortar de var şi nisip; la partea din lemn se vor face completări şi înlocuiri cu material nou, dar prelucrat tradiţional.

Mai multe informaţii despre modul în care persoanele interesate pot contribui în cadrul programului Adoptă o casă la Roşia Montană şi alte informaţii legate de acesta pe www.adoptaocasa.ro.

Interviu realizat în februarie 2013.                                                    

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog