RDW

Arhitectura uman(ist)ă. Proporţie şi analogie în discursul teoretic vitruvian

Raportarea arhitecturii la scara umană pare a se fi instituit încă de la începuturile culturii arhitectonice europene, dacă admitem să le identificăm în bazinul mediteranean al veacurilor VII-V î.H. În fapt, înainte chiar de orice articulare modulată, eventual antropomorfică, arhitectura pare să fi asimilat – pesemne în mod difuz şi încă insuficient explicat – nu un tip sau altul de individualitate, ci mai curând o alcătuire colectivă. Bunăoară, originea peristilului templelor greceşti a fost identificată în geometria formaţiunilor militare (de tipul falangei), cu argumentul unei setări mentale care echivala protecţia astfel asigurată cu cea oferită de zeitatea căreia templul îi era dedicat1.

Arhitectura, prin urmare, intră în sfera corporalităţii umane pe o cale bifurcată: ca posibilitate a „întrupării”, pe de o parte, şi ca particularizare a temei „organismului” (uman), pe de alta. Prima dintre cele două direcţii privilegiază în chip deosebit proiecţia mentală sau, în cazul arhitecturii sacre, limbajul metaforic, în vreme ce a doua mizează pe stabilirea unei tipologii arhitecturale, articulată în jurul câtorva reguli: simetria, proporţionalitatea, comensurabilitatea etc.

 

Geometrie şi schemă corporală

În general, în teoria clasică a arhitecturii, problema proporţionalităţii este pusă deopotrivă în termenii matematicii şi ai trupului (omenesc), zona de contact fiind cea a corpului uman coordonat prin relaţii numerice. Speculaţiile pe această linie pornesc de la un faimos pasaj din tratatul lui Vitruviu (Lb. III, 1, 3), reluat şi evidenţiat în secolele XV-XVI, care înfăţişează înscrierea corpului uman în două figuri geometrice simple: „Centrul corpului uman este, prin natură, buricul; astfel, dacă aşezăm un om culcat pe spate, cu mâinile şi picioarele depărtate, fixând vârful compasului în buric şi descriind un cerc, acesta îi va atinge vârfurile membrelor”2. Relaţionarea cu geometria este, în primul rând, o confirmare a armoniei alcătuirii umane care devine, astfel, asemeni figurilor geometrice, frumoasă în sine şi nu printr-o anumită raportare, aşa cum reiese din identificare, în textul lui Vitruviu, a unui posibil substrat platonician: „Încerc să explic frumuseţea formelor, nu aşa cum o văd cei mulţi, referindu-se la niscaiva vietăţi sau picturi, ci am în vedere linia dreaptă – raţiunea o afirmă – cercul şi, pornind de aici, suprafeţele şi corpurile care apar în urma acţiunii strungului […]. Eu afirm că toate acestea sunt frumoase, nu în raport cu altceva, precum e cazul altora, ci sunt mereu frumoase prin ele însele […]”3.

„Omul vitruvian” este supus, astfel, unui proces de abstractizare, fiind extras din zona sensibilului şi eliberat de greutatea şi opacitatea corporalităţii4. Suntem în faţa unei echivalări aproape explicite între corpul uman şi proiecţia mentală, geometrie, ideea arhitecturală pură. Presupoziţia acestei identităţi este sprijinită de o ipoteză: suprapunerea celor două figuri geometrice – cercul şi pătratul – care cuprind un corp uman într-o dublă ipostază ar fi, de fapt, o abreviere a metodei descrise de Vitruviu în privinţa proiectării arhitecturii. Omul este culcat în cerc, se „extinde” pornind de la ombilic în acelaşi fel în care planul (aspectus, ichonografia) se dezvoltă pornind de la o axă centrală. În acelaşi timp, el stă în pătrat ca într-o elevaţie  (species) care se modulează în funcţie de proporţiile sale. Imaginea descrisă de Vitruviu suprapune, aşadar, două planuri diferite, care absorb în datele fundamentale ale arhitecturii (orizontalitatea şi verticalitatea) o geometrie a omului devenită (făcută să fie) abstractă.

Tot o schemă abstractă este şi cea a analogiei dintre alcătuirea umană şi compoziţia arhitecturală (şi urbană), aşa cum apare formulată – mai ales grafic – în secolul al XV-lea, între alţii de Francesco di Giorgio Martini. Tratatul său de arhitectură civilă şi militară este, se pare, îndatorat câtorva surse (şi autorităţi) antice, între care Platon, Aristotel şi Vitruviu, în textele cărora corespondenţa între stat/cetate şi organism este recurentă. În Timaios, de pildă, diferitele funcţii ale sufletului sunt distribuite în corp în acelaşi fel în care în cetate sunt stabilite zonele funcţionale: „[…] şi cum o parte a sufletului muritor este, prin natura ei, mai nobilă decât cealaltă, zeii au clădit în cavitatea toracică o altă despărţitură, asemenea celei dintre locuinţa femeilor şi cea a bărbaţilor […]”5. Francesco di Giorgio Martini este şi mai explicit în această privinţă: pentru el, corpul (uman) ca ansamblu proporţionat este modelul pe care trebuie să îl ia în considerare arhitectura, în general, nu doar în privinţa templului, ci şi a oraşului, fortăreţei sau castelului. Citadela, de pildă, este un fel de „cap” al oraşului, biserica este „inima”, piazza este „abdomenul”, bastioanele sunt „braţe” etc.[…]

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

Note:

1 John ONIANS, „Greek Temple and Greek Brain”, in Body and Building. Essays on the Changing Relation of Body and Architecture, Edited by G. Dodds & R. Tavernor, The M.I.T. Press, Cambridge, Massachusetts, 2002, p. 49-54. În Elada homerică, suprapunerea celor două imagini – falanga şi peristilul – este sesizabilă în ambele direcţii, comparaţia hopliţilor cu trunchiul de copac sau cu piatra unui zid fiind recurentă în Iliada.

2 VITRUVE, De l’architecture, Livre III, texte établi, traduit et commenté par Pierre Gros, Les Belles Lettres, 1990, p. 7.

3 PLATON, Philebos, 51c, Opere VII, Editura ştiinţifică, 1993, traducere de Andrei Cornea, p. 74. A se vedea şi Pierre GROS, „La géométrie platonicienne de la notice vitruvienne sur l’homme parfait (De architectura, III, 1, 2-3)”, in Annalli di Architettura, 13/2001, p. 17.

4 Către sfârşitul secolului al XV-lea, omul vitruvian apare la Francesco di Giorgio şi Leonardo da Vinci, fiind cu precădere reprezentat în editări de după 1500 ale tratatului De arhitectura; Fra Giocondo este autorul a două ilustraţii în ediţia din 1511, iar în traducerea din 1521 Cesare Cesariano, probabil familiarizat cu desenul lui Leonardo, adaugă unele comentarii care trădează meditaţii asupra armoniei şi proporţiei puse în circulaţie în ambianţa lui Bramante; una dintre cele mai subtile interpretări este cea a lui Francesco Zorzi, un adept al neo-platonismului îndeaproape interesat de arhitectură, care, în De harmonia mundi totius (Veneţia, 1525) deplasează discuţia – în capitolul Quod Homo imitatur mundum in figura circulari – în zona geometriei mistice deprinsă mijlocit din Enneadele lui Plotin. Ipostaza vitruviană este întărită de postularea creştină a omului-chip al lui Dumnezeu, în contextul revigorării matematicii euclidiene, devenind un simbol al sympathiei matematice între microcosmos şi macrocosmos. Cf. Rudolf WITTKOWER, Architectural Principles in the Age of Humanism, Random House, 1962, p. 14-16.

5 PLATON, Timaios, 69e-70a, traducere de Cătălin Partenie, Opere, vol VII, Editura Știinţifică, Bucureşti, p. 190.

6 Lawrence LOWIC, „The Meaning and Significance of the Human Analogy in Francesco di Giorgio’s Trattato”, Journal of the Society of Architectural Historians, 42, Dec., 1983, p. 361.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog