RDW

Proiecte finanțate de UAR din fondul „timbrul arhitecturii” în anul 2013 – Istorie urbană. Lotizarea şi Parcul Ioanid din Bucureşti în context european

parcul-ioanid

Lotizarea şi Parcul Ioanid din Bucureşti alcătuiesc un elegant cartier rezidenţial situat în zona centrală a Capitalei, realizat după un proiect de urbanism întocmit de către municipalitate în 1909 şi executat, în mare parte, în perioada 1909-1914. Conceptul proiectului consta în crearea unui luxos cartier de vile în jurul unui parc public. Pentru aceasta, Primăria a cumpărat un teren în suprafaţă de aproximativ 1 ha, pe care l-a parcelat în 25 de loturi, amenajând în zona centrală un parc. Loturile au fost scoase la vânzare prin licitaţie publică conform unui regulament de licitaţie, iar vilele construite aici au fost ridicate conform unui regulament de construire, special întocmit pentru acest teren.

Această carte reprezintă o continuare a lucrării Lotizarea şi Parcul Ioanid publicată, în 2007, la Editura Simetria. Dacă prin acel studiu se dezvăluia istoria devenirii acestui cartier, prin cercetarea de faţă se încearcă abordarea unei alte laturi a subiectului: încadrarea Lotizării şi Parcului Ioanid într-un context occidental, mai ales că ideea susţinută şi realizată de edilii Capitalei la 1909, de a crea un cartier de vile în jurul unui parc public, era destul de străină pentru urbanismul românesc din acea vreme.

Întreaga lucrare are ca punct de plecare un document pe care îl consider foarte important, găsit în urma cercetării Arhivelor Naţionale de la Bucureşti: procesul-verbal încheiat de către edilii Capitalei în anul 1909, odată cu achiziţionarea terenului, prin care:

Sistemul admis de noi de a avea un parc în interior înconjurat de vile se întrebuinţează în oraşele moderne unde e o tendinţă de a se generaliza, ca având avantagii mari din punct de vedere al înfrumuseţării oraşelor şi al hygienei. Această tendinţă se observă în toate ţările civilizate; să cităm câteva exemple: în Londra cu grupa de squaruri Russel, Torrington, Woburn, Gordon, Tavistok; în Edinburg cu întreg cartierul dintre Str. Prinzes până la Biserica Sf. Ştefan, în Paris parcul Monceaux; în Turin piaţa Carlo Felice, în Berlin cu Schöneberger Park, Genthiner şi Potsdamerstrasse, Röhiners Park etc… (iunie 1909).

Acest proces-verbal surprinde prin concizia cu care sunt exprimate cele două idei principale care au stat la baza devenirii întregului ansamblu şi mai ales prin originalitatea lor, pentru istoria urbană a Bucureştiului de la acea dată, şi anume: conceptul dezvoltării imobiliare – lotizare rezidenţială cu construcţia de vile ce înconjoară un parc public şi enumerarea unor modele occidentale de tip urban care nu-şi găsesc echivalent în urbanismul românesc de atunci.

Aceste două idei vor constitui principalele teme de studiu din lucrare.

Conceptul de lotizare organizată în jurul unui spaţiu verde/parc public nu are o terminologie bine definită, cu toate că în cadrul istoriei oraşelor se pot identifica asemenea ansambluri mai mult sau mai puţin similare. În literatura de specialitate, în mod frecvent, urbaniştii s-au aplecat separat asupra cercetării lotizărilor rezidenţiale şi asupra peisajului – spaţii verzi, parcuri şi grădini, existând puţine preocupări pentru cazul în care este vorba de o intervenţie în oraş care grupează concomitent o lotizare rezidenţială cu un spaţiu verde/parc public.

Pornind de la exemplul Lotizării şi Parcului Ioanid de la Bucureşti şi a modelelor occidentale enunţate în procesul-verbal din 1909, studiul de faţă îşi propune o explicitare şi înţelegere a acestui concept de lotizare rezidenţială în jurul unui spaţiu verde/parc ce trădează o formă urbană nu foarte cercetată, având în vedere bibliografia relativ sumară.

Astfel, prin această cercetare nu am urmărit analizarea tipologiilor de lotizări sau a stilurilor de amenajări peisagistice ale parcurilor, ci am încercat să scot în evidenţă existenţa şi evoluţia unei forme urbane în componenţa căreia apar ambele structuri urbane (lotizare şi parc) gândite într-un ansamblu. Există momente în istoria oraşelor când lotizările rezidenţiale sunt concepute de la început împreună cu spaţii verzi dând naştere unor ansambluri urbane ce aveau ca scop îmbunătăţirea atât a calităţii rezidenţiale, cât şi a imaginii oraşului.

Privitor la realizarea Lotizării şi Parcului Ioanid la Bucureşti s-a pus problema unde poate fi plasată această intervenţie în cadrul istoriei urbane a Capitalei; ce modele anterioare existau la momentul executării ansamblului şi ce urmări a avut realizarea sa asupra oraşului. Astfel, a rezultat o încadrare a Lotizării şi Parcului Ioanid în istoria parcelărilor bucureştene realizate în perioada 1890-1914, stabilindu-se următoarele:

> Lotizarea şi Parcul Ioanid reprezintă o premieră pentru parcelările bucureştene, neexistând structuri similare anterioare – experienţa edililor la acea vreme consta numai în realizarea parcelărilor de-a lungul bulevardelor; lotizarea şi Parcul Ioanid reprezintă un moment de cotitură în urbanismul românesc, având o contribuţie importantă în modul de configurare a viitoarelor parcelări prin conţinutul regulamentelor de construcţii impuse de edili, care vor deveni obligatorii.

În cadrul procesului-verbal din 1909, edilii fac referinţă la mai multe exemple europene care au reprezentat modele pentru intervenţia de la Bucureşti: grupa scuarurilor londoneze de pe proprietatea Bedford de la Londra, extinderea oraşului Edinburgh, cunoscut cu numele de The New Town, Parcul Monceau din Paris. Un punct de plecare inedit pentru întreaga cercetare l-a constituit descoperirea sursei teoretice de inspiraţie după care edilii au ales aceste modele occidentale – lucrarea urbanistului german Hermann Josef Stübben, Der Städtebau – 1890/1907, unde toate exemplele de mai sus se regăsesc enumerate cu aceleaşi cuvinte şi în aceeaşi ordine ca acelea din procesul-verbal din 1909, de la Bucureşti. În final, exemplul pe care îl consider cel mai apropiat de Lotizarea şi Parcul Ioanid – care apare în Der Städtebau, dar nu este menţionat de edili – este Parcul din Magdeburg, realizat în 1897.

În urma analizei istorice şi urbanistice a acestor modele se observă, chiar dacă au forme diferite şi sunt realizate în perioade diferite, că au o trăsătură comună: toate sunt structuri urbane compuse dintr-o lotizare rezidenţială de lux ce înconjoară un spaţiu verde, relaţia public/privat fiind cea care variază în timp. De asemenea, după o cercetare mai atentă se pot găsi elemente comune cu exemplul de la Bucureşti, şi anume:

> În cazul scuarurilor din Londra, lotizarea rezidenţială se face în jurul unui spaţiu verde care este privat – numai în folosinţa riveranilor – în cazul Parcului Monceau de la Paris, a celui din Magdeburg şi mai târziu a celui de la Bucureşti, lotizarea rezidenţială este realizată în jurul unui parc public – cu acces liber pentru toată lumea. La Edinburgh, noul cartier The New Town este conceput între două mari spaţii verzi ce ulterior vor deveni parcuri publice, iar la Berlin este vorba de întreg cartierul de locuinţe din zona Schönebergerpark, format dintr-un sistem de insule cu locuinţe, de asemenea, grupate în jurul unor spaţii verzi, dar realizat în timp.

> Toate aceste operaţii urbane sunt realizate în afara centrului oraşului constituind extinderi ale oraşului: pentru proprietatea Bedford, nordul Londrei, pentru The New Town of Edinburgh, zona de nord, pentru Parcul Monceau zona de vest a Parisului, pentru Magdeburg, de asemenea, zona de nord, iar în cazul Bucureştiului, Parcul Ioanid se va dezvolta în zona de est a Capitalei – zonă aflată la periferia oraşului în acea perioadă.

> Toate aceste operaţii urbane au fost realizate după nişte planuri urbanistice prestabilite, având la bază nişte regulamente de construcţie – chiar dacă în unele cazuri execuţia s-a întins pe perioada mai multor decenii.

> Încă din proiectare, a fost gândită o compoziţie urbană în care principiul care a stat la bază este cel de atracţie a sitului, iar elementul principal care aduce un plus zonei, contribuind la creşterea frumuseţii ansamblului, îl constituie vegetaţia. În toate cazurile ne întâlnim cu acelaşi concept de compoziţie urbană în care cele două elemente principale au aceeaşi pondere – spaţiul construit şi spaţiul vegetal amplasat întotdeauna vizavi de volumele construite reprezentând: pentru Londra – spaţiul verde din centrul scuarurilor; pentru Edinburgh – pe de o parte cadrul natural, Calton Hill şi Loch Valley,  pe de altă parte grădinile propuse încă din faza de proiectare: Princes Street Gardens şi Queen Street Gardens; pentru Paris şi Magdeburg – grădina publică din interiorul lotizării – Parcul Monceau şi respectiv Königin-Luise-Garten; pentru Bucureşti, de asemenea, grădina publică din interiorul lotizării – Parcul Ioanid. În cazul scuarurilor londoniene, faţadele principale ale locuinţelor erau cele orientate către zona verde a scuarului, prin partiul interior, camerele cu funcţiuni de primire se deschideau către scuaruri; în cazul Edinburgh-ului, pe lângă perspectiva panoramică asupra întregului New Town, posibilă de pe Calton Hill, spaţiile verzi de-a lungul lui Princes Street şi Queen Street constituiau puncte de atracţie pentru întreaga intervenţie; la Paris, Parcul Monceau era special proiectat pentru a deveni punctul central al întregii dezvoltări. În acest caz, faţadele către parc sunt faţadele principale, fapt stipulat prin regulament, iar în interior toate spaţiile de reprezentare sunt proiectate a fi orientate către parc; în Magdeburg, vilele amplasate puţin retras faţă de liziera parcului participă la definirea lui. În cazul Parcului Ioanid din Bucureşti, exemplul preluat este cel din Paris şi mai ales cel din Magdeburg. Astfel, se poate observa o grijă pentru realizarea unei plastici arhitecturale şi în cazul celei de-a patra faţade – cea posterioară, orientată către Parcul Ioanid; nu se poate vorbi de faţade principale întoarse către parc, dar toate vilele au 4 faţade tratate echilibrat. De asemenea, nu se poate vorbi de o regulă pentru toate casele, ca spaţiile de primire să fie orientate către grădină, dar se poate observa că, la majoritatea vilelor, sufrageria prelungită de o terasă exterioară este cea dispusă către parc.

Cercetând diferitele denumiri ale conceptului de lotizare în jurul unui spaţiu verde, întrebuinţate de-a lungul timpului, se poate trage concluzia că, până în prezent, nu a existat o preocupare pentru un studiu riguros şi nici măcar o titulatură exactă pentru acest concept ce se dovedeşte a fi un mod de operare în marile oraşe europene şi americane de la jumătatea secolului al XIX-lea până în apropierea Primului Război Mondial. Astfel, într-o ordine cronologică a bibliografiei parcurse, au rezultat următoarele încadrări şi definiri:

Peisagistul american Howard Daniels, vizitând primele astfel de dezvoltări din Anglia, le numeşte Villa Parks şi le defineşte în 1858 (p. 495, revista The Horticulturist n.s. XIII): Aceste comunităţi erau grupuri de vile cu grădini mai mari sau mai mici, înconjurând un parc de la 10 la 1w00 şi mai mulţi acri, care este închiriat, întreţinut şi folosit de rezidenţii vilelor înconjurătoare.

Peisagistul francez Édouard André, în lucrarea L’art des jardins. Traité général de la composition des parcs et jardins, 1879 (p. 188, Editura Masson, Paris, 1879), propune o clasificare a spaţiilor verzi în care enunţă şi noţiunea de Parcuri publice ale străpungerilor şi lotizărilor din oraşe, fără însă o definire în detaliu a acestora. În clasificarea parcurilor, realizată în Tabelul sinoptic al clasificării grădinilor, găsim în cadrul parcurilor publice menţionată această terminologie alături de parcurile pentru plimbare şi jocuri, parcurile din oraşele balneare şi parcurile cimitirelor.

Urbanistul german, Hermann Josef Stübben, în lucrarea Der Städtebau 1890/1907, (p. 590-594, Stuttgart, 1907), preocupat de analiza şi clasificarea zonelor verzi din cadrul oraşelor, ia în considerare atât cazurile scuarurilor pe care le numeşte pieţe grădini sau pieţe ornamentale, cât şi cazul parcurilor înconjurate de lotizări pe care le numeşte parcuri interioare datorită locuinţelor perimetrale care le înconjoară, formând o incintă pentru parc. În funcţie de dimensiuni, Stübben distinge două tipuri de astfel de parcuri: grădina-parc sau pădurea-parc. Faptul că aceste spaţii verzi sunt legate de lotizări rezidenţiale este numai menţionat, nu şi detaliat.

Urbanistul român Cincinat Sfinţescu, în lucrarea Urbanistica generală din 1933, partea I (p. 275-276, Bucureşti, 1933), într-o clasificare a cartierelor luxoase de vile, atrage atenţia asupra vilelor grupate în jurul unui parc sau grădini, dând exemplu Parcul Ioanid din Bucureşti, Parcul Monceau de la Paris şi Parcul din Magdeburg.

Norman T. Newton, în lucrarea Design on the Land. The Development of Landscape Arhitecture – 1971 (p. 227, Harvard, 1971), le numeşte the country parks – parcurile rurale, deoarece, în Anglia, locul apariţiei lor era amplasat în zonele suburbane ale oraşelor industriale şi păstrau prin concepţie un aspect rural.

Deoarece în marea majoritate a cazurilor erau proiectate, realizate şi întreţinute de municipalitate, pot fi întâlnite şi cu denumirea de Parcuri Municipale; definiţia parcurilor municipale pe care o dă Hazel Conway, în lucrarea sa People’s Parks. The Design and Development of Victorian Parks in Britain (p. 16, Cambridge, 1991), fiind următoarea: parcul municipal este un parc public, iar avantajul său faţă de toate celelalte forme ale parcului public este acela că întreg controlul revine autorităţilor locale, iar dreptul inalienabil al accesului publicului pentru recreere este securizat. Ceea ce nu se menţionează este faptul că o mare parte din aceste parcuri municipale sunt înconjurate de lotizări rezidenţiale ce constituie un mijloc de finanţare a parcului.

În literatura mai recentă, Alan Tate în Great City Parks (London, New York, 2001/2008) – le numeşte Parcuri urbane (Urban Parks) sau Parcuri ale oraşelor (City Parks). Din păcate, pentru aceste parcuri, nu se face nicio distincţie precisă între parcurile publice, înconjurate de o lotizare rezidenţială (Birkenhead Park – Birkenhead, Central Park – New York) şi cele fără lotizări (Tiergarten – Berlin sau Buttes Chaumont – Paris), în ambele cazuri accentul fiind pus pe caracterul public al parcului şi pe investitorul public – municipalitatea.

Harriet Jordan, în clasificarea pe care o face în raportul revizuit în 2010, pentru clasarea parcurilor şi grădinilor de interes istoric special din Anglia (Register of Parks and Gardens of Special Historic Interest in England, administrat de English Heritage, sub legea National Heritage din 1983) introduce tipul de: parcuri – parte din dezvoltări rezidenţiale, prin care recunoaşte fenomenul, distingându-l de celelalte forme de parcuri. Fiind vorba numai de o listare punctuală a siturilor speciale care se încadrează în această tipologie, nu se discută decât o foarte scurtă istorie a devenirii parcurilor propuse a fi clasate.

În concluzie, în literatura actuală, în multiplele clasificări pentru parcuri, nu găsim specificaţia de parcuri (municipale) cu lotizări rezidenţiale. După cum se observă, nu există un termen exact pentru acest concept. Personal, consider că denumirea cea mai potrivită ar fi cea folosită în studiile germane de la începutul secolului al XX-lea, şi anume de parcuri interioare.

În continuare, pentru o mai bună înţelegere a cazului de la Bucureşti, se propune urmărirea naşterii şi evoluţiei acestei forme urbane occidentale de lotizare rezidenţială în jurul unui spaţiu verde/parc şi plasarea modelelor europene enunţate şi a Lotizării şi Parcului Ioanid în cadrul istoriei urbane universale, limita fiind începutul Primului Război Mondial – moment în care marea majoritate a vilelor şi parcul de la Bucureşti erau terminate.

Subiectul este delicat deoarece toate structurile urbane analizate şi introduse în ordinea considerată a fi evoluţia acestei forme urbane sunt exemple consacrate ce apar în marile lucrări de specialitate, tratate însă izolat din punctul de vedere al istoricilor, arhitecţilor şi urbaniştilor. Studiul de faţă încearcă să demonstreze că aceste exemple bine-cunoscute au nişte trăsături comune care, analizate şi corelate, arată existenţa unei forme urbane ce are o evoluţie în timp din punct de vedere istoric, urbanistic şi arhitectural, fiecare caz având şi elemente specifice pentru perioada şi zona de dezvoltare.

Astfel, în urma cercetărilor a rezultat că această formă urbană se naşte la sfârşitul secolului al XVI-lea, dintr-un anumit tip de piaţă italienească – piaţa simetrică, ordonată, şi evoluează pe parcursul a patru secole, culminând în perioada 1885-1914 cu bine-cunoscutele parcuri municipale, realizate de municipalităţi, ce se constituiau din parcuri publice însoţite pe perimetru de o lotizare rezidenţială ce avea drept scop principal finanţarea şi întreţinerea parcului.

Evoluţia acestei forme urbane este determinată de mai multe modificări ce apar în decursul timpului pe mai multe paliere.

Din punct de vedere al spaţiului central – acesta se transformă de la spaţiu mineral (pieţele italieneşti/pieţele regale franţuzeşti) în spaţiu vegetal, mai întâi sub forma unor grădini (scuarurile englezeşti) pentru ca apoi, la începutul secolului al XIX-lea, să se dezvolte în suprafeţe mai mari sub formă de parcuri.

Din punct de vedere al lotizării rezidenţiale, în cazul pieţelor italieneşti, al pieţelor regale franţuzeşti, acestea se constituiau din fronturi simetrice continue, având o plastică ordonată a faţadelor. Pentru scuarurile englezeşti, ordonanţa va apărea mai târziu. Abia după exemplul Bath, ele vor evolua în scuaruri ordonate, cu fronturi monumentale, unde pentru fiecare front, casele înşiruite care îl alcătuiesc – the terrace houses – vor fi unificate prin compoziţia unei  faţade palat. Vor rezulta scuarurile începutului de secol al XIX-lea, elegante şi mult mai unitare. De asemenea, tot după exemplul de la Bath, se vor naşte lotizările tip crescent şi circus în care forma rectilinie a fronturilor continue va fi înlocuită de forme curbilinii. Odată cu dezvoltarea imobiliară de la Regent’s Park se observă că, pe lângă locuinţele înşiruite ce înconjurau parcul, sunt introduse şi case individuale tip vilă. Astfel, cu momentul Regent’s Park, asistăm la o diversificare a formei urbane: pe de o parte, the terrace houses împreună cu parcul vor deschide seria parcurilor publice înconjurate de lotizări rezidenţiale, pe de altă parte, vilele inserate în parc vor determina un alt tip de dezvoltări, şi anume lotizările parc ce îşi vor face apariţia în suburbii şi în cadrul oraşelor balneare şi de vilegiatură.

Din punct de vedere al tipului de spaţiu public/privat apar transformări majore. Astfel, pornind de la pieţele simetrice italieneşti care erau publice, trecând prin cazul Place Royale de la Paris, unde Henri al IV-lea propune, prin porticele ce înconjurau piaţa centrală gândită a fi loc de adunare, o promenadă publică acoperită, modelul este preluat în Anglia la Covent Garden unde, de asemenea, se configurează un portic pentru promenade publice ce înconjoară un spaţiu central, de data aceasta îngrădit, unde este plantat un copac. În scurt timp acest model îşi va modifica forma – spaţiul central va deveni o grădină frumos amenajată, dar privată, în folosinţa exclusivă a riveranilor, ce va purta numele de scuar. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea – început de secol al XIX-lea, scuarul devine o structură urbană matură care, grupată în ansambluri, va constitui un mijloc de proiectare a extinderilor oraşelor englezeşti. Este momentul în care pot fi încadrate primele exemple din procesul-verbal de la Bucureşti: The New Town of Edinburgh şi proprietatea Bedford din Londra. La jumătatea secolului al XIX-lea, ansambluri de scuaruri vor fi integrate atât în reţeaua urbană a Parisului, cât şi a Berlinului, spaţiul verde având însă un caracter public.

Odată cu nevoia creării de spaţii verzi pentru combaterea poluării din oraşele industrializate şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare, se pune problema realizării în Anglia de spaţii verzi publice, accesibile tuturor. Este momentul transformării lui Regent’s Park în parc public (1835-1841) şi apoi preluarea acestuia ca model pentru crearea, în suburbiile oraşelor industriale, de parcuri publice ce erau însoţite de lotizări rezidenţiale. Astfel, Park Movement este o mişcare începută în Anglia, apărută din dorinţa de a îmbunătăţi calitatea vieţii, ca o reacţie la problemele de poluare, sănătate, igienă, urmare a industrializării oraşelor. Se conturează mai întâi sub forma ideii de realizare a unor parcuri publice, accesibile tuturor categoriilor sociale, mai târziu transformându-se într-o politică a municipalităţilor de a securiza mari spaţii libere în vederea creării de cât mai multe parcuri în oraşe. Mişcarea se va extinde în marile oraşe europene şi americane, dând naştere unor dezvoltări luxoase, printre altele Parcului Monceau de la Paris şi, într-o altă configuraţie arhitecturală, Central Park-ului din New York. În bibliografia de specialitate vor fi evidenţiate numai modurile de achiziţionare de terenuri pentru interesul public şi fenomenul de tranziţie de la politica privată la politica municipalităţilor de a realiza parcuri publice. O mare parte însă din aceste parcuri publice încadrate în mişcarea Park Movement erau înconjurate de lotizări rezidenţiale care, prin impozitări, constituiau un mijloc de finanţare a parcului. Din studiile realizate de Hazel Conway şi Harriet Jordan rezultă că perioada de desfăşurare a acestei mişcări este 1833-1914, perioadă în care se încadrează şi Lotizarea şi Parcul Ioanid din Bucureşti, conceput de municipalitate în 1909.

Ca urmare, Lotizarea şi Parcul Ioanid de la Bucureşti, proiectat în 1909-1910 şi realizat în mare parte în perioada anilor 1910-1914, se încadrează în mişcarea occidentală Park Movement, fiind un parc municipal, având ca model Parcul Monceau de la Paris (1861) şi Parcul mai puţin cunoscut Königin-Luise-Garten din Magdeburg (1897), de care este mult mai apropiat ca scară. Regulamentul de construcţie impus de edili pentru intervenţia de la Bucureşti îşi găseşte corespondenţe atât în regulamentul de construcţie pentru Parcul Monceau, cât şi în cele pentru lotizările parc de la Maisons Laffitte şi Vésinet. La începutul secolului al XX-lea, acelaşi concept de spaţiu verde înconjurat de locuinţe va atrage teoreticienii şi urbaniştii germani în dezbaterile pentru reformarea şi modernizarea insulelor rezidenţiale. Se va contura o nouă tipologie de insulă urbană gândită să se adreseze tuturor categoriilor sociale, în centrul căreia va fi amenajat un larg spaţiu verde cu caracter public. În vocabularul de specialitate al timpului vor fi numite grădini sau parcuri interioare, fiind mărginite pe toate laturile de clădirile de locuit.

În continuare, pentru înţelegerea fenomenului, am încercat să scot în evidenţă ce anume a determinat asocierea acestor două structuri urbane: lotizare rezidenţială şi spaţiu verde/parc – elemente care în multe cazuri funcţionează separat la nivelul oraşului sau al periferiei lui. Concluzia acestui studiu este că toate aceste exemple sunt, de fapt, dezvoltări imobiliare care, din raţiuni igienice, dar şi economice, asociază de la început în proiectele lor spaţii verzi. Această formulă va constitui o strategie de înfrumuseţare a oraşelor, comercializarea loturilor adiacente având ca scop realizarea şi întreţinerea spaţiului verde, dar şi un mod de creştere a valorii apartamentelor din vecinătate, în anumite cazuri reprezentând o speculaţie imobiliară. John L. Crompton, în articolul „The Role of the Proximate Principle in the Emergence of Urban Parks in the United Kingdom and the United States”, publicat în Leisure Studies, (vol. 26, nr. 2, aprilie 2007), analizează asocierea dintre o lotizare rezidenţială şi un parc prin prisma economică, găsind o caracteristică comună ce apare încă din concepţie între scuarurile englezeşti şi parcurile publice înconjurate de lotizări, realizate mai întâi de investitori privaţi şi apoi de municipalitate: toate aceste formaţiuni folosesc principiul proximităţii, prin care o zonă verde amplasată în apropierea unei lotizări creşte valoarea lotizării. Componenta economică este foarte importantă în realizarea acestor structuri urbane, iar Crompton scoate în evidenţă eficienţa lor financiară.

Din calculele economice bazate pe datele de arhivă a rezultat că Lotizarea şi Parcul Ioanid nu se încadrează în fenomenul de speculă imobiliară, toţi banii cheltuiţi de municipalitate pentru lucrările de achiziţionare a terenurilor, exproprieri şi viabilizări, recuperaţi din vânzarea loturilor adiacente, fiind folosiţi pentru amenajarea parcului. Primăria nu a realizat un alt profit decât cel al impozitelor de pe terenuri.

Această formă urbană prin care spaţiul rezidenţial este asociat cu spaţiul vegetal sub diferite tipologii: de scuar, de parcuri municipale, de grădini în interiorul insulelor rezidenţiale, iar apoi de lotizări – parc, trebuie considerată ca generatoare de structuri urbane premergătoare oraşului-grădină. Consider că, în acest caz, istoria urbană nu a acordat destul de multă atenţie acestor modele care au constituit nişte experienţe de succes, pregătind terenul pentru ceea ce vor reprezenta oraşele-grădină şi mai târziu oraşele verzi şi planificările rezidenţiale de pe tot parcursul secolului al XX-lea. Cred că această formă urbană este încă viabilă, în acest sens, un exemplu important fiind cazul reamenajării cartierului Bercy (1993-1997), în arondismentul 12 al Parisului. Deoarece are calitatea de a coordona şi a stabili un echilibru între urbanism şi arhitectură, poate răspunde încă timpurilor noastre, putând fi preluată şi adaptată configuraţiilor moderne. Este generatoare de compoziţii urbane unde elementele componente sunt articulate şi se raportează unele la altele: fronturile unitare ale locuinţelor sunt subordonate parcului central. De asemenea, este importantă prin managementul economic de funcţionare, putând fi transpusă şi în cazul intervenţiilor urbane de tipul deschideri de bulevarde, unde bulevardul ar constitui punctul de atracţie, ce ar determina o plusvaloare a terenurilor din vecinătatea lui.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog