RDW

S-a aprins lumina la conac!

IMG_6452

Notă: Fiindcă eseurile cu un singur glas nu-i şed bine personalităţii complexe a unui grup, textul de mai jos surprinde mai multe voci auctoriale, accesând tot atâtea registre. Astfel, textul în sine parcurge în timp etapele prin care grupul a trecut începând cu 20 septembrie 2013.

 

Era dimineaţă, Şerban Sturdza întreba deja a 3-a oară în atelier dacă există un grup de tineri care doreşte să se avânte în subiectul Olari. Olari? Pe atunci, numele nu-mi spunea mare lucru, dar prieteni aveam, iar entuziasmul pentru un proiect cu o miză nesigură nu-mi lipsea din traistă.

Din aceeaşi traistă n-a lipsit nici dosarul Olari, pus în braţele celor cu care împărţeam acelaşi viciu complex: patrimoniul.

De aici povestea intră pe făgaşul optimist – toată lumea hotărăşte să se implice voluntar într-un proiect ce caută soluţii pe termen lung pentru revigorarea conacului Neamţu din satul Olari. Această decizie ne face să ne situăm în afara nepăsării cu care patrimoniul e lăsat să moară. Odată închegat grupul şi cu un mic plan în buzunar, 3 dintre noi merg la Sinaia, la Şedinţa Senatului UAR, să prezinte intenţia lor de a realiza o vizită de constatare la conac. O săptămână mai târziu, 3 maşini parchează lângă conac, iar ziua se scurge cu o atentă analiză a clădirii şi a împrejurimilor; nu lipsesc discuţiile cu doamna administrator, localnicii şi primarul.

Cu această ocazie am observat gradul foarte mare de degradare a şarpantei şi necesitatea unei intervenţii de urgenţă pentru asigurarea stabilităţii acesteia pentru trecerea iernii. Am întreprins acţiuni de popire/sprijinire/ repunere pe poziţie a unor elemente ale şarpantei, cu ajutorul paznicilor de la conac, cu lemn obţinut de doamna administrator prin sponsorizare.

S-au realizat o serie de sprijiniri cu trunchiuri din lemn pentru susţinerea a 5 grinzi care făceau parte din planşeele de peste etaj şi care aveau capetele putrezite: două pe parcursul scării de acces la etaj, una în încăperea adiacentă foişorului de la etaj, una în holul scării şi una în camera de pe latura de NE. De asemenea, a fost sprijinită de la nivelul etajului şi o grindă din structura acoperişului, în punctul necesar sprijinului neputându-se folosi niciun alt element al şarpantei. Toţi popii folosiţi au fost legaţi de şarpanta existentă prin intermediul unor alte elemente de lemn. Au fost repuse pe poziţie elemente ale fermelor de lemn introduse în structura şarpantei în timpul lucrărilor din 1927-1931 şi prinse în cleşti de lemn. Au fost popite 6 grinzi de coamă şi grinzi intermediare, atât din faza iniţială a structurii acoperişului, cât şi din structura existentă după introducerea fermelor din lemn.

Acţiunea – pe cât de mică, pe atât de consistentă – a stabilizat structural şarpanta şi a generat un răspuns prompt din partea administratorului, care, în urma sugestiilor din raportul întocmit de grup, înaintat UAR-ului şi cu acordul membrilor acestuia, a finalizat lucrările urgente rămase pentru conservarea pe timp de iarnă a conacului.

Astfel, s-a completat tabla de pe acoperiş şi de pe coşurile de fum, s-au repoziţionat olanele deplasate de pe acoperiş, s-a închis balconul de la etaj şi intrândul din parter cu OSB, s-au protejat geamurile rămase neacoperite, s-a închis cu uşă şi s-a evacuat molozul care ţinea umezeală în camera de la parter, s-au proptit şi reamplasat plafoanele de lemn din foişor,  s-a evacuat mare parte din molozul de umplutură din planşeul podului, uşurându-se structura. De reţinut faptul că toate aceste lucrări s-au efectuat cu doar 750 RON strânşi din vinderea produselor obţinute pe teren – lucernă, usturoi şi tutun. În ciuda scepticismului vădit afirmat al unora dintre membrii Uniunii, cu bani puţini s-au putut naşte fapte mari – în acest moment, conacul este cu adevărat pregătit pentru iarnă.

Suntem primii care afirmă că iniţiativa este modestă, dar ea a generat mult bine, jucând inclusiv o funcţie de activare a comunităţii locale.

Între timp, grupul a căpătat şi un nume, „Alternativa pentru monumente”, pentru că încercăm să generăm un răspuns viabil pentru patrimoniul în criză fizică, morală şi identitară. Pentru că ne punem întrebări la care căutăm răspunsuri, de exemplu: „Cum ajunge patrimoniul un motor cultural autosustenabil şi nu un consumator de fonduri?”.

Vestea acţiunii se propagă şi, deja, câteva persoane se oferă să găzduiască o expoziţie care să prezinte intervenţia şi să scoată la lumină un conac prea puţin cunoscut.

Apare astfel prima expozitie – OAR Bucureşti, 24 octombrie. Bulgărele se rostogoleşte mai departe şi ne întrebăm ce rost are să faci o expoziţie şi la terminare să depozitezi toate materialele? Ele ar trebui refolosite şi permanent actualizate, ţinând pasul cu creşterea firească a proiectului. Prinde astfel contur ideea unei expoziţii itinerante care să ajungă la cât mai multă lume. Aşa s-a născut „S-a aprins lumina la Conac!”, expoziţie găzduită de Casa Monteoru în intervalul 20-30 noiembrie.

Expoziţia, deşi pleacă de la un caz particular, dezvoltă printr-o metaforă situaţia multora dintre conacele care mai există în România. Înconjurate de bariere aproape impenetrabile – fizic, instituţional, legal -, private de o forţă imaginativă care să mişte lucrurile, aceste conace continuă să moară, în fiecare zi mai mult.

Această „membrană” îţi permite o minimă interacţiune, priveşti, înţelegi, dar nu vei putea ajunge niciodată la obiectul dorit. Mai mult, raportul de contact între privitori crispează lucrurile, ne uităm unii la alţii şi nu facem nimic mai mult decât să ne privim. De multe ori ne e frică chiar şi să privim sau să înţelegem. Obiectele care plutesc în spaţiul conacului, delimitat de feţele cubului, sunt resursele locale în stadiul incipient de valorificare. Obiectele proiectate pe feţele instalaţiei sunt resursele locale, care momentan nu sunt în niciun fel concretizate. E interesant că ofertele comunităţii sunt ignorate, iar oamenii au nevoie de un străin care să le identifice şi să le potenţeze.

Cum o expoziţie a cărei materialitate constă în permanent erodata planşă nu mai atinge pe nimeni, am hotărât să spunem o poveste aşa cum se spun poveştile, de către un povestitor. O voi scrie mai jos, în speranţa că şi aşa, diluată, fără voce, poate să contureze substanţa locului:

Începem cu iarna… iarna anului 1948, sărbătorile de Crăciun bat la uşă, se aud colindători prin Olari, dar la conac, în sânul familiei, nu prea e sărbătoare. Strânşi în jurul sobei din capela de la etaj, ce a mai rămas din familia Neamţu: Şerban, Fraga şi mama lor, Adela, încă jelesc moartea prematură a lui C. Neamțu – mama lor începe să le povestească istoria familiei şi, deodată, ca şi cum ar avea o presimţire, începe să le spună copiilor depre moşia Olari şi conacul Neamţu.

Le spune că Olariul s-a numit în vechime şi Vâlsănești… Că pe la 1600 moşia a fost a boierilor Hamzea şi Caplea şi ei au vândut-o boierului Calotă. Apoi moşia a trecut către Ştefan Pârșcoveanu, mare vornic pe timpul ocupaţiei austriece şi că el a lăsat-o zestre fiicei Măricuța, la 1777, când ea s-a luat cu Serdarul Cantacuzino. Măricuța, la rândul ei, peste ani, a lăsat-o zestre fetei ei, Joiţa, fată de oraş, modernă pentru timpul ei. Joiţa nu era prea cuminte şi Măricuța a fost nevoită să îi dea moşia zestre din nou, când s-a căsătorit, de data asta cu paharnicul Constantin Lăzaru, după ce şi-a lăsat primul soţ.

Le spune că femeile din sat povesteau că de-atunci a fost pus „gând rău” moşiei şi de-aia paharnicul a lăsat-o moştenire de-abia nepotului, Marcu Zissi. A avut paharnicul şi-un băiat, dar acela s-a dus repede dintre cei vii. Nici nepotul Zissi n-a avut timp destul să se bucure de această lume, şi când el şi cu femeia lui, Anastasia, s-au stins, copiii lor de-abea aveau 10-15 ani. Şi-au avut Marcu şi Anastasia 2 fete: Sultana şi Elena (care s-a luat apoi cu Cornetti) şi un băiat, George, şi de-abia cu acesta parcă moşia a prins din nou viaţă. Lui îi plăcea să cânte la pian, îl scotea în curte şi toţi sătenii se opreau să îl asculte; fusese şcolit împreună cu sor’sa, Elena, în ţări străine, la Paris, şi chit că ar fi călătorit mult prin lume, tot cea mai mare parte a vieţii şi-a trăit-o la Olari.

Le mai spune şi că era om bun şi se înţelegea bine cu sătenii şi tot la Paris şi-a găsit şi soaţa, Maria, femeie şcolită care, atunci când s-a întors cu el la conac, a fost doctoriţa satului şi pe mulţi i-a îngrijit în viaţă.

Le spune că de sărbătorile mari, mai ales de Sf. Maria, făceau petreceri cu hore la răscruce de drumuri, în faţa conacului, şi fetelor care erau de măritat le dădeau bani sau maşini de cusut să facă haine mândre şi frumoase pentru familiile lor. Mai toată lumea bună a ţării, sau din străinătate, trecea pe-aicea, prin camerele astea – câte povestiri şi istorii adevărate or fi auzit aceste ziduri!

Le spune că şi sora lui, Elena Cornetti, a fost de soi bun – recunoscută în ţară şi peste hotare pentru cât a iubit şi a sprijinit cultura şi, mai cu seamă, muzica. După ea chiar a rămas şcoala de muzică din Craiova şi Fundaţia Cornetti. Dar când împreună cu soţul ei, Elefterie, au trecut în lumea celor drepţi, au vrut să facă şi mai mult pentru ţară şi şi-au lăsat toată averea Comunei Craiova, ca să susţină fundaţiunea creată.

O vreme după aceea a încercat George Zissi, fratele în viaţă, să răscumpere jumătatea de conac şi de moşie cu 500 000 de galbeni, dar până la urmă atâta respect a avut pentru soră-sa şi pentru ce a vrut ea să creeze, încât a cedat în favoarea respectării voinţei şi a testamentului ei şi partea sa de conac.

Le spune că de-aici a intrat familia lor în poveste. Tatăl lor a lucrat ca şef contabil al marii bănci naţionale, în Craiova, pe când director era Elefterie Cornetti, prin 1891. Vărul lui bun, C.C. Neamţu, director la banca comerţului din Craiova, era bun prieten cu George Zissi, căruia-i zicea „Prințu’ din Olari”. Şi le arătă şi o fotografie cu dedicaţie de la acesta.

Le zice cum primăria Craiova a scos la licitaţie Conacul şi jumătate din moşie şi cum tatăl lor l-a cumpărat, în 1911. Le mai spune că atunci deja conacul era un pic părăginit şi că tatăl lor, văzând cum sediul băncii comerţului înflorea în perioada aceea prin cunoştinţele arhitectului Mincu şi a discipolului său Iotzu, i-a rugat pe aceştia să îl ajute şi cu restaurarea conacului. Mincu n-a trăit să-şi vadă opera terminată, nici la bancă, nici la conac, şi singur Iotzu, după aceea, din 1916, s-a ocupat de amândouă. Le mai spune că aşa au apărut toate frumuseţile conacului şi ale curţii şi că astea nu puteau fi făcute fără munca satului, a oamenilor de pe aceste pământuri. Le spune că moşia fără săteni şi sătenii fără moşie nu pot să trăiască şi că, în tot timpul când a fost nevoie, s-au ajutat unii pe alţii.

Nu mult trece după ce îşi termină povestea şi se trezesc în curtea conacului cu cei care aveau să îi alunge de pe moşie doar cu lucrurile de pe ei, că aşa au mers lucrurile în ‘48. Copiii plâng şi aruncă o ultimă privire către parcul de castani, către grădină, către hambarele pline de cereale şi grajdurile animalelor. Se văd alergând vara prin gheţărie şi îşi aduc aminte de răcoarea ei… văd culorile fermecate ale cozilor de păun… văd cum un ţăran îşi udă fruntea în mijlocul zilei, doborât de arşiţă, din fântâna frumoasă din mijlocul rondului, se văd cum călăresc măgarii prin vie. Îşi aduc aminte cum încurcau femeile ce munceau la câmp, jucându-se şi multe alte momente fermecate ale scurtei lor copilării de 14 ani. Văd, de asemenea, soba cu îngeri a capelei unde au învăţat să se închine şi unde atâtea pilde au auzit. Simt sub tălpi covoarele scumpe în care se afundau cu totul, văd deschizându-se sala cea mare către foişor în zilele de vară ca să încapă toţi oaspeţii şi să se audă şi afară sunetul muzicii pianului, le sclipeşte omătul sub picioare la lumina lunii, la fel ca apa Bahluiului în asfinţit, pe care o urmăreau din adăpostul foişorului, sau ca olanele smălțuite de pe casă după o ploaie de vară, când aerul era aşa de dulce, cu miresme… resimt tot… dar totuşi nu îşi imaginează atunci că, pentru mai bine de 50 de ani, nu vor mai călca pe-aici şi că mormântul tatălui va rămâne singur, şi nici măcar că vorbele mamei vor fi atât de repede făcute aievea; şi că în anii următori, la Craiova, sătenii cu care ei s-au avut bine vor veni să îi ajute cu ce-or putea d-ale gurii.

Au trecut mulţi ani de-atunci şi după ce, în sfârşit, unul dintre ei a reuşit să îşi vadă din nou conacul al lui şi să respecte cuvântul tatălui, care le zicea că în România este locul lor, vede cât a mai rămas din moşie, cum a ajuns satul, realizează că nici nu are puterea să repare câtă paragină e acuma, aşa că îşi pune speranţa în tagma celor pentru care Mincu a însemnat atât de mult…

Ieşind din poveste, facem un salt în concret amintind că demersul nostru culminează cu prezentarea unei schiţe a planului de afaceri în faţa membrilor UAR, iar răspunsul lor este cel care va genera sau nu viitoare acţiuni.

În loc de final, o constatare: în 2013, în România, găseşti mai mult de 10 persoane care sunt dispuse să lucreze voluntar şi să investească energie şi resurse în provocarea unui proiect a cărui finalitate e incertă. În loc să fie exploatată, această resursă este deseori înecată.

Să nu mai lăsăm iniţiativele, de orice anvergură, să moară precum clădirile pentru care sunt făcute!

Foto:

Alexandra Mihailciuc

Dana Raicu

Mihai Culescu

Mariana Chera

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog