RDW

Către un stil Carol II în arhitectura românească

De câtva timp s’a pus la noi problema unui stil al vremii, – și cum vremile poartă pecetia marilor personalități, s’a vorbit și scris, – cu drept cuvânt, despre stilul REGELE CAROL II-lea.

În mintea multora poată să prindă credința că stilul este o născocire, mai mult sau mai puțin fericită, ce poate fi primită cu entuziasm sau privit cu indiferență. – Sau un fel de capriciu, or modă lansată de casele de comerț sau de cercurile artistice; și care s’ar putea, la nevoie, creia sau obține prin concurs între artiști. – De aceia problema stilului se cere lămurită, nu numai pentru profani, dar chiar pentru specialiști.

Stilul oglindește o concepție de viață, înpărtășită de o epocă, cu o durată mai mică sau mai mare, după cum acea concepție corespunde unor necesități și realități mai trecătoare sau mai stabile.

Stilul nu se raportează numai la un singur domeniu de manifestare spirituală sau materială, ci, oglindind concepția de viață a epocii, pune pecetia peste toate actele şi faptele omenești, – azi chiar mai mult ca altădată.

Concepția de viață a creștinismului s’a oglindit în toate manifestările lumei creștine; – după cum concepțiile de viață ale iudaismului, mahometanismului, budhismului se oglindesc în tot ce se raportează la aceste credințe.

Deosebirile de temperament de la popor la popor apar, de asemenea, în deosebirile concepțiilor de viață; și acestea în deosebirile prin care fie care popor exteriorizează aceste concepții. Specificul acestor exteriorizări constitue ceia ce se înţelege prin stil.

Dar oamenii îşi modelează firea și gândirea sub influența mediului în care trăesc și a personalităților cari s’au ridicat mai puternic peste nivelul comun al celorlalți. În tot ceia ce ne-a rămas dela greci, romani, egipteni, indieni, – distingem temperamentul artistic al unora, pe cel de admirabili organizatori al altora sau pe cel de contemplație și misticism al celor din urmă. Toate aceste caracteristici au fost însă puse în lumină și valorificate, pretutindeni, de către personalitățile cari au dat impuls creiator și înoitor unui popor și unei epoci, de care istoria le-a legat apoi numele.

Cele două elemente determinante, mediul și personalitățile de seamă, au imprimat tot d’auna și pretutindeni, o notă specială vremurilor și oamenilor; – notă ce se poate urmări și deosebi cu ușurință pe tot parcursul vieții și activității omenești.

Așa încât un stil se sprijină pe tradiție, adică pe legătura cu mediul, cu pământul, cu trecutul; și pe impulsurile creiatoare pe care conducătorii de seamă ai popoarelor știu să le impună oamenilor și instituțiilor omenești.

Un stil strein de mediul și geniul autochton, – cu alte cuvinte un stil de înprumut, de import, nu poate dura și nu poate creia opere de seamă.

Dovada acestei neputințe am avut-o, cu prisosință, în toată vremea ce s’a scurs de la răsboi și până mai acum câți va ani. Vreme de dezorientare, de înstreinare, de împrumutare, cu ușurință, de toate și de la toți, fără a ține seamă dacă ni se potrivește și ne folosește or nu. Vreme în care ne-am lăsat amăgiți de formele altora nu de fondul realităților noastre, – adoptând o îmbrăcăminte nepotrivită pentru corpul cerințelor și năzuințelor noastre de viață.

Am construit toate începând din afară spre interior – și cum era de așteptat, am ajuns la încăperi ce stinghereau desvoltarea normală a neamului nostru. Nu s’a înţeles – sau s’a uitat ușor, că ori ce fel de arhitectură, spațială sau socială, pleacă dinăuntru în afară, atât spațial, cât și spiritual. Și că stilul este expresia interiorului, cu tot conținutul său, iar nu joc artificial de impresii pentru exterior.

Interior înseamnă viața cu toate posibilitățile ei de manifestare. Sau mai precis interior înseamnă creiarea și desvoltarea acestor posibilități.

Interiorul conține și aplică o concepție ale cărei efecte se manifestă organic în exterior.

 

Iată ceia ce s’a înțeles prea puțin de oamenii noștrii de stat, dar s’a înțeles, din fericire, mai mult, de Regele nostru.

Majestatea Sa Regele Carol II-lea a înțeles rostul vremurilor de azi, în care se pune, mai mult ca oricând, problema desvoltărilor și valorificărilor interioare, autochtone, prin virtuțile creatoare ale națiunii. Procedând metodic a înlăturat, dintr’un început, tot ceia ce împiedica manifestarea și desvoltarea activităților creiatoare. Cunoscător al trecutului nostru, a desgropat și restaurat tot ceia ce ne leagă de acest trecut, folosindu-l ca isvor de îndemn și învăţătură și ca temelie pe care să ridice marea operă a viitorului: renașterea noastră națională.

Pe tot cuprinsul României și în toate sufletele românești, Regele a așezat o nouă concepție de viață: a muncii și credinței, sprijinite pe trecut și potrivite pe nevoile presentului și cerințelor viitorului. A muncii prin care să croim un destin mai bun neamului românesc. – A credinței în Dumnezeul strămoșilor noștri, a credinței în puterea unității și solidarității neamului românesc, întruchipată în Regele țării; – a credinței în cinste, piatră de temelie și de isbândă, – pentru toate acţiunile noastre publice și particulare.

În această nouă concepție de viață cresc azi copiii noștrii – și către această concepție ne întoarcem azi, cu toții, de pe drumul atâtor rătăciri și umiliri. – Această concepție de viață o vom imprima tuturor actelor și faptelor noastre, – cimentând-o în toate operile noastre de creație.

Stilul, despre care se vorbește și se scrie va răsări în chip firesc din această concepție de viață, și se va manifesta în totul și peste tot, – oglindind primenirea noastră sufletească.

Cine își va mai putea îngădui să mai facă din literatură prilej de comercializare a patimilor omenești? Or din pictură, scluptură sau muzică mijloace de pervertire a gustului și simțurilor?

Ne îndreptăm, subt îndemnul Marelui nostru Conducător, către isvoarele trecutului, în care se oglindește bunul simț și bunul gust al strămoşilor noștrii – și din pâraiele cristaline ale acestor isvoare vom lua apa vie a creiațiilor noastre de azi și de mâine.

Arhitectura, care represintă înfățișarea spațială a gradului de civilizație a unui popor, dar mai ales a concepției sale de viață, nu poate fi alta decât arhitectura vremii și a tradiției noastre.

Ridicarea păturii țărănești însemnând ridicarea nivelului de viață al țăranului va însemna și ridicarea locuinței sale, pentru a-i oferi mai multă lumină și sănătate.

Solidarismul social și național, realizat de Rege, se va oglindi și în unitatea și solidarismul elementelor componente ale monumentului sau edificiului arhitectural. – În locul diversității de forme și motive decorative, arhitectura va realiza ansambluri armonice și unitare, din care se va degaja puterea națiunii și stabilitatea așezărilor ei firești. – În locul liniei frânte, întrerupte, fărămițate, va apărea linia continuă, încadrând în întindere și valorificând în înălțime toate elementele cari alcătuesc edificiul spațial, reamintind pe cel social. –  De la deschideri mici, cari exprimă teamă, nesiguranța sau frica de lumină, nu vom trece la deschiderile complecte și imprudente, prin cari ar putea privi sau intra oricine; – ci la deschiderile cari exprimă siguranță, dar și prudență, cari nu stingheresc vederea și lumina, dar cari oferă, la nevoie, și putința de apărare. Orizontalitatea spațială a clădirilor ne va reaminti întinderea mai mare a României de azi, precum și hotărârea de a fi presenți, la acțiune constructivă sau de apărare, pe toată această întindere.

Orașele noastre nu vor mai fi amestec de moravuri, de civilizație și primitivism, de interese contrarii, de clase sociale în dușmănie, de străzi strânse și strâmbe, de monumente publice fără perspectivă. Ci vor fi așezări sau concentrări de viață socială, cu grija de a face această viață cât mai prielnică desvoltării vieții omenești.

Așezări cari să înfățișeze spațial libertatea de acțiune dar și disciplina necesară vieţii la olaltă, dreptul de manifestare al dorinţelor, dar și unitatea de conducere și gospodărire, cu erarhizarea normală a valorilor morale și sociale.

Așezământ social, orașul, ca ori ce așezământ, are o bază și un vârf sau coronament. Centrul orașului va fi centrul civic, cu instituțiile publice instalate în clădiri ce se ridică d’asupra tuturor, ca să fie văzute și presente pentru toți. De la acest centru care represintă spațial punctul cel mai ridicat, înălțimea clădirilor va trebui să scoboare treptat către marginele orașului, lăsând astfel posibilitatea de lumină și aerație pentru toți. Astfel organizat și așezat, orașul va constitui un tot unitar și armonic, în care orice umbrire sau stingherire, la propriu sau la figurat, este înlăturată.

Clădirile publice vor înfățișa și exprima prestigiul autorității de stat, dar și sentimentul de ocrotire și dreptate pentru toți. Vederea deschisă, cu piețe și bulevarde largi, în jurul așezămintelor publice, întărește convingerea că aceste instituții sunt ale tuturor și n’au nimic de ascuns.

Circulația, fără stânjeniri, simbolizând nu numai libertatea ci și ocrotirea activităților creiatoare, nu numai circulația valorilor materiale, dar și a celor spirituale, cari asigură propășirea unei națiunii, – va fi grija de căpetenie a celor ce au răspunderea acestei propășiri.

Iată stilul cel nou, de viață și deci al tuturor creațiilor legate de viața individuală, socială și națională a poporului român care va marca epoca renașterii sale.

Cum se va înfăptui și cum se va numi acest stil?

 

Capitala este, în mare, pentru viața socială și națională a unui popor, ceia ce este în mic centrul civic pentru viața locală și socială a orașului.

Capitala este creerul întregului sistem nervos al Națiunii, – este centrul de comandă și directive pentru toate domeniile de activitate, de pe tot întinsul României. – Și Majestatea Sa Regele a înțeles, cel mai dântâi și cel mai bine acest lucru, dispunând să se redea Capitalei putința îndeplinirei acestui rol, de îndrumare efectivă către viața cea nouă a României, – de exemplu viu pentru lucrul cel nou de a înfăptui în toată Țara. – Capitala înfățișează, în toate și pretutindeni, spiritul cel nou al Renașterii.

Palatul Regal, refăcut pentru a-l potrivi cu România Mare și care de azi, va avea în față o mare piață, încadrată de Atheneul Român, Fundația Culturală Carol I și Ministerul de Interne. – Un aranjament simbolic întruchipând propășirea prin solidaritate în jurul Coroanei, prin ordine – garanție a rodului muncii – și prin cultură pentru a înlesni munca și înobila viața.

Pe această piață s’a ridicat, de curând monumentul Regelui Carol I, Cel ce a pus temelia României de azi, lărgită puternic apoi de Regele Ferdinand I. Dar temelia este numai începutul, cu definirea în întindere a așezământului ce se va ridica.

Lucrarea cea mare, însă, ridicarea și desăvârșirea edificiului care să adăpostească și să înlesnească propășirea neamului românesc, va fi opera Regelui Carol II-lea. – Operă care a început să se înalțe atât de fericit și la care se lucrează continuă și cu neclintită hotărâre.

Stilul operei este stilul Autorului. – Iată dece fără să-l căutăm, fără să-l precizăm dinainte, în toate amănuntele, STILUL REGELE CAROL II-LEA va fi o realitate și va cuprinde una din cele mai însemnate epoci ale istoriei poporului român. Epoca eforturilor de creație proprie, în toate domeniile, prin care neamul românesc va face dovada însușirilor sale, și prin care va ocupa locul cuvenit în rândul popoarelor cu o prețioasă contribuție la marea operă de progres și civilizație a omenirei.

 

Emisiunea Universitatea Radio, 17 iulie, ora 20.00, Arhiva SSR, dosar nr. 7/1939, 6 file, cu iscălitura autorului. În această conferință se regăsesc și fragmente din alte articole semnate de arhitectul I.D. Enescu.

Arhitectul Ion D. Enescu (1884-1973) este diplomat al Școlii Superioare de Arhitectură din București în anul 1912. A avut numeroase contribuții în revista „Arhitectura” în perioada interbelică, în special cu articole privind problemele locuirii, specificul urbanistic al Capitalei, clădirile sanitare sau problemele de gospodărire comunală. Începând din anii 1920 a făcut parte din conducerea Societății Arhitecților Români și Colegiul Arhitecților din România, inclusiv îndeplinind funcțiile de vicepreședinte și președinte. A deținut, peste 20 de ani, funcția de director al Direcției Arhitectură din Ministerul Sănătății.

Printre lucrările sale amintim: str. Biserica Amzei 10 (1912), Piața Rosetti 3 (1913-1914), Piața Rosetti 5 – Hotel Banatul (1914), str. Brezoianu 31, Bd. Elisabeta 9 (1919-1920),  str. Franklin 9 (1925-1926), str. Cobălcescu 16 (1927), Calea Griviței 33 (1929-1926), Bd. Hristo Botev 5 (1930-1931),  Imobilul Asociației Generale a Medicilor, str. Izvor (1919) Palatul episcopal din Constanța (1929-1932), Institutul de Cercetări Zootehnice, str. dr. Staicovici (1929-1932), Palatul Clinicilor Universitare din Cluj (1932-1943, colab. Arh. Ivașcu), Sanatoriul din Valea Iașului, jud. Argeș (1939-1945), spitale în Abrud, Brașov, Drobeta-Turnu Severin și Reșița, sanatoriile TBC din Aiud, Geoagiu, Agigea și Mangalia (Paul Constantin, Dicționar universal al arhitecților, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pp. 103-104).

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog