RDW

Vederi încântătoare. 

coperta-vederi-litoral

Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60-’70

Autori: Alina Șerban, Kalliopi Dimou, Sorin Istudor (ed.)

Editura: Asociația pepluspatru, București, 2015

Mecanica fericirii pe litoral

Volumul completează expoziția cu același nume care a avut loc la Sala Dalles din București în octombrie-noiembrie 2014. Nu e însă un catalog de expoziție, ci un volum colectiv de istorie critică, scris de autori reputați, de formații diverse, ce cred că va putea fi considerat de-acum înainte o referință în documentarea subiectului. Iar subiectul e fascinant: este cea mai fericită ipostază a arhitecturii comuniste în România.

Fie că vorbim de „mitul efemer al litoralului”1, cum scrie A.M. Zahariade, sau despre „o realitate pentru milioane de oameni din Blocul Sovietic”2, cum observă J. Maxim, și mitul, și realitatea acestei arhitecturi privesc o fericire foarte precisă, cea a „omului modern”:

„Plăcerea omului modern / Să călătorească.

Dorința omului modern / Să cunoască.

Interesul omului modern / Să-și folosească din plin timpul liber”.

Citim acest motto, printat mare pe două pagini, chiar la început. Îl citim însă și în ultimul clișeu din reportajul fotografic al lui N. Ilfoveanu3, care încheie grupajul despre litoralul românesc: pe un panou publicitar scorojit din Eforie Nord, de sub reclama aproape ștearsă cu îndemnul „Vizitați restaurantul…”. În această singură imagine este spus, de fapt, esențialul despre toată evoluția litoralului românesc, de la formulă a idealurilor de modernitate ale omului nou, la comercializarea măruntă și vulgară și, în fine, la indiferență și abandon. Înțelegem deci că, din perspectiva lungă a timpului, enunțul unui ideal universal a fost până la urmă perfect interschimbabil cu o reclamă comercială oarecare. Iată ceva interesant de observat despre cum se transpune fericirea colectivă în realitate. În ansamblul lui, ceea ce face volumul este să explice riguros, deci să demitizeze, mecanica respectivei fericiri.

Aș remarca de la început cartea ca structură editorială și ca obiect. Primul cuvânt îl au editorii (și curatorii expoziției), care își afirmă intenția de a așeza proiectul litoralului într-un context mai larg, social, politic și geografic. Sunt nouă articole despre litoralul românesc și trei despre alte litoraluri ale Mării Negre. Primele trei articole (Carmen Popescu, Irina Băncescu și Juliana Maxim) vorbesc despre proiectul urbanistic și arhitectural al litoralului românesc în ansamblul lui (și e interesant să vezi cum se poate scrie în trei moduri distincte, cu perspective diferite, despre exact același lucru). Următorul (Irina Tulbure) este tot despre urbanism și arhitectură, dar focalizat pe arhitectul Cezar Lăzărescu. Apoi urmează câte un articol despre arta monumentală integrată arhitecturii (Magda Predescu), despre politica turistică a regimului (Adelina Ștefan), despre oamenii reali și perspectiva socială (Claude Karnoouh) și despre filmele documentare de propagandă (Adina Brădeanu). În fine, un reportaj fotografic este grăitor fără cuvinte despre starea arhitecturii litoralului astăzi (Nicu Ilfoveanu). Cele trei articole despre dezvoltările vecine la Marea Neagră se referă la Bulgaria (Elke Beyer și Anke Hagemann), URSS (Olga Kazakova) și Turcia (T. Elvan Altan). Ultimul cuvânt îl are postfața Anei Maria Zahariade, care analizează chiar articolele din volum. În fine, trebuie remarcată și calitatea designului de carte, realizat de Radu Manelici.

Una din ideile repetat afirmate de multe articole este excepționalitatea proiectului litoralului, în contextul arhitecturii comuniste românești. Cronologic, dezvoltarea a avut loc între 1952-19734, adică a coincis în mare cu perioada „Dezghețului”, ceea ce explică parțial faptul că arhitecții s-au bucurat de o libertate de care n-au mai avut parte nici înainte, nici după.

Unicitatea proiectului litoralului românesc este relativizată însă de așezarea lui în contextul altor litoraluri, la Marea Neagră și chiar în vestul Mediteranei, în aceeași epocă (paralele cu dezvoltările de coastă în Languedoc-Roussillon apar în câteva articole). Cel mai asemănător cu proiectul litoralului românesc este cel bulgăresc, până acolo încât, dinspre occident, cele două apar ca o singură entitate, cum observă I. Băncescu5. C. Popescu găsește asemănări cu atât de multe și de diverse exemple din modernismul vestic încât poate afirma că unele dintre ideile arhitecturii litoralului românesc sunt preluate „direct din practica occidentală”6. În fine, C. Karnoouh pune litoralul românesc în contextul mai larg al istoriei socialismului european, demonstrând că ideile aplicate aici nici nu aparțin, de fapt, comuniștilor; ei doar le-au sistematizat „mai dogmatic și mai birocratic”7.

O altă idee enunțată în mai multe articole este aceea a „mecanicii”, a faptului că proiectul litoralului a fost gândit ca un dispozitiv mașinistic care produce efecte automate și determinate. Este, în primul rând, o punere în scenă de compoziții și „dispozitive” moderniste abil regizate, o „mecanică a privirii”, o „mecanică vizuală”, susține C. Popescu8. Imaginile litoralului promovează „mecanisme ale consumului de masă”, observă și J. Maxim. Ea vorbește și despre „vacanța pedagogică”9, care urmărește educarea automată a omului nou socialist prin instrumentul cadrului modern, pentru o sociabilitate nouă de concediu, menită să înlocuiască deprinderile vacanței tradiționale religioase și bazate pe legături familiale. În fine, politica turistică a comuniștilor e descrisă de A. Ștefan ca o „mecanică instituțională”10 dinamică și eficientă.

Această mașină arhitecturală este una tipic modernistă. Mai mult, litoralul e chiar proiectul-far al modernismului românesc postbelic. E un „modernism decomplexat și optimist”11, cum scrie C. Popescu, dar unul încă „tăcut” și nenumit, cum observă I. Băncescu, pentru că nu a fost însoțit de o dezbatere teoretică, iar în loc de „modernism” se folosesc, de fapt, alte cuvinte, precum „simplu, rațional, sincer, nou”12. Asta nu-l împiedică să fie un adevărat laborator al tehnologiilor noi și al „markerilor stilistici”13 moderniști, cum spune J. Maxim. Ea pune proiectul litoralului în legătură directă cu celelalte realizări importante ale modernismului comunist, marile ansambluri de locuințe din anii ’60, observând influența incontestabilă pe care a avut-o imaginea litoralului asupra lor, de la structura urbanistică până la detaliile de arhitectură. Dintr-o perspectivă artistică, M. Predescu aduce și observația inedită, făcută în legătură cu felul în care consideră betonul arhitectul Ion Mircea Enescu, că e vorba de un modernism „poverist”14. În fine, C. Karnoouh se lasă mai puțin furat de esetica „încântătoare” a modernismului și vede latura brută a modernizării litoralurilor, în România ca peste tot în Europa, de altfel: ecosistemele de la malul mării au fost iremediabil distruse, iar „litoralul Mării Negre a fost desfigurat”15.

Comuniștii au importat toate defectele capitalismului, fără să-i imite și câteva din micile avantaje, mai spune Karnoouh. Observația pe care o fac aproape toate articolele este mica turnură capitalistă a litoralului comunist, deplasarea interesului dinspre producerea omului nou spre producerea de bani de la turiștii străini. Cum observă A. Ștefan, după mijlocul anilor ’60 caracterul social al turismului s-a pierdut pentru un turism de distracții; chiar și discursul oficial înlocuiește „oamenii muncii” cu „cetățeni”16. Prin aceasta, spune și Karnoouh, litoralul a contribuit efectiv la o deturnare a mentalităților înspre modernitatea „societății de consum”, deci și spre formarea unei „clase de mijloc”, chiar aceea care va provoca peste ani răsturnarea regimului17.

Karnoouh este, de altfel, singurul care ne vorbește în capitolul său despre oamenii reali, beneficiari ai litoralului, un subiect mai puțin evident decât s-ar părea. Căci, deși face parte dintr-o perioadă de „umanizare a arhitecturii”18, proiectul litoralului se adresează, mai repede, omului modern ca utopie generică. Statul comunist a „oferit” vacanțe „maselor”19. Totuși, subliniază Karnoouh, concediul la mare nu era chiar pentru toți românii. O întreagă clasă, deloc neglijabilă ca număr, cea a țăranilor, nu accedea, de fapt, la fericirea litoralului; ba chiar și muncitorii erau puțini; majoritatea celor sustrași cu succes „vacanțelor la țară” erau funcționari, cadre tehnice, profesori etc. Cât despre turiștii străini, aceștia observau imediat neșlefuirea în „urbanitate balneară” a serviciilor de pe litoralul românesc20.

Într-adevăr, așa cum au intenționat editorii-curatori, „vederile încântătoare” analizate aici nu se transformă deloc într-o „fabrică a nostalgiei”21. Oamenii reali nu s-au prea potrivit mecanismului la care s-a făcut complice arhitectura. Cel mai direct ne demonstrează acest fapt fotografiile lui N. Ilfoveanu, care ne arată astăzi arhitectura modernă a litoralului fără oameni, abandonată și înghițită (literalmente) de vegetație; oamenii sunt pe nisip sau în apă.

 

Note:

1 Ana Maria Zahariade, „Despre mitul efemer al litoralului românesc”, p. 250.

2 Juliana Maxim, „Vederi încântătoare. Politici ale seducției la începuturile turismului de litoral din România socialistă”, p. 71.

3 Nicu Ilfoveanu, „Litoral 2013-2014”, p. 204.

4 Ana Maria Zahariade, p. 251.

5 Irina Băncescu, „Proiectul comunist al litoralului românesc. Arhitectura între constrângeri politice și turism de masă în contextul european postbelic”, p. 61.

6 Carmen Popescu, „O mecanică eficace: litoralul românesc în anii socialismului”, p. 21, p. 36.

7 Claude Karnoouh, „De la particular la general, sau cum și-a confirmat România comunistă integrarea în capitalismul mondial prin vastul proiect social și apoi turistic de urbanizare a litoralului de la Marea Neagră”, p. 149.

8 C. Popescu, p. 34-35.

9 J. Maxim, p. 83.

10 A. M. Zahariade, p. 254.

11 C. Popescu, p. 23.

12 I. Băncescu, p. 46.

13 J. Maxim, p. 81.

14 Magda Predescu, „Arhitectura și arta monumentală pe litoralul românesc în perioada «Dezghețului» politic. Dezvoltarea taberei de tineret de la Costinești (1970-1972)”, p. 117.

15 Claude Karnoouh, p. 157.

16 Adina Ștefan, „De la «oamenii muncii» la «cetățeni»: turism individual, turism «la alegere». Politicile turistice în România anilor 1960-1970”, p. 128

17 C. Karnoouh, p. 156.

18 C. Popescu, p. 23.

19 C. Karnoouh, p. 150.

20 Ibid., p. 154.

21 Kalliopi Dimou, Sorin Istudor, Alina Șerban, „Introducere”, p. 9.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog