RDW

Despre arhitectul Ionescu-Berechet din Câmpulung Muscel și despre cum respectăm „spiritul” arhitecturii

Incinta Manastirii Negru Voda (Foto: Sidonia Teodorescu)

Incinta Manastirii Negru Voda (Foto: Sidonia Teodorescu)

text de Monica Lotreanu, redactor-șef al revistei „Arhitectura”

În 20 iulie, câțiva arhitecți au participat la un eveniment prețios și rar în profesia noastră: sărbătorirea arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet (1896-1969) în orașul natal al său și al genitorilor săi, Câmpulung Muscel. Organizată de edilii orașului și de urmașii arhitectului, care au rămas atașați profund de profesia de arhitect și de figura înaintașului lor, festivitatea s-a desfășurat în centrul unei urbe transformate pentru o zi în târgul de„ Sântilie” – o slujbă de pomenire la Biserica domnească din ansamblul Mănăstirii Negru Vodă și apoi o adunare publică în sala de ședințe a Primăriei, fostul Palatul Administrativ al Județului Muscel, proiectat chiar de personalitatea omagiată, în 1928.

Momentul Ionescu-Berechet (cu această ocazie am aflat că numele străbunicului Ion Gârniță, zugrav de subțire venit din Țara Bârsei, a fost preschimbat notarial de tatăl arhitectului, de la numele de botez Ion și porecla „berechet” dată unui foarte înstărit cetățean al Câmpulungului) s-a realizat prin conjuncția a două programe: „Arhitectura Berechet în viziunea Berechet” al familiei arhitectului și „Argeșeni – valori naționale” al Prefecturii jud. Argeș. De altfel, trebuie reamintit că în anul 2013 Centrul de Cultură Arhitecturală Calderon al Uniunii Arhitecților din România a găzduit o expoziție omagială Ionescu-Berechet în cadrul proiectului sus amintit, ocazie cu care revista „Arhitectura” a publicat în numărul 5/2013, un articol substanțial despre lucrările și proiectele din Câmpulung Muscel

Arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet în Câmpulung

Fără să minimalizăm formulele de omagiere exprimate la adunarea din Primărie, cel mai izbutit moment al sărbătorii publice fost prezentarea lui Ștefan Ionescu-Berechet, nepotului arhitectului. Slide-showul a zăbovit, cu date și documente interesante, asupra originilor familiei, care a contat foarte mult în viața lui Dimitrie, ca un sprijin în toate etapele formației profesionale și carierei sale, și apoi a trecut în revistă în mod sistematic, pe programe arhitecturale, toată creația lui Ionescu-Berechet, proiecte construite și nerealizate. Imaginea globală a operei sale este copleșitoare din perspectiva prolificității– peste 400 de proiecte, din care 200 lăcașuri de cult –, a diversității de programe și clientelă – edificii publice, religioase, școlare, vile, case particulare, arhitectură monumentală/ funerară ș.a. –, dar a stăpânirii mijloacelor compoziționale și a limbajului stilului neoromânesc, la consolidarea gramaticii căruia și-a adus o contribuție evidentă.

Dimitrie Ionescu-Berechet a fost arhitectul-șef al Patriarhiei Ortodoxe Române în perioada 1930-1963, o funcție pare-se creată special pentru el, astfel că, până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial construiește biserici urbane, stabilizând, alături de Ion D. Trajanescu sau George Cristinel și de alți confrați din epocă, un stil caracteristic României Mari și al ortodoxiei „victorioase” (dacă este permisă parafrazarea lui Gombrich), urmând ca după război, în perioada în care colabora cu Direcția Monumentelor Istorice, să restaureze monumente ecleziastice sau să proiecteze piese de mobilier liturgic pentru acestea.

După cele două ceasuri ale evenimentului omagial, am pornit împreună cu micul grup de arhitecți într-o „inspecție” a unor obiective din impresionanta listă a monumentelor istorice ale orașului. În urbea căreia Ionescu-Berechet i-a dăruit 80 de lucrări s-ar zice că onorăm arhitecții la zile mari, mai puțin arhitectura. Foarte puține clădiri sunt conservate, restaurate așa cum înțelegea să practice profesia generația lui Ionescu-Berechet, cele mai multe sunt delabrate, lăsate în paragină sau, atunci când au totuși deținători/ administratori, la buna fantezie și simțul estetic ale acestora. Am fost consternată de mutilarea golurilor bisericii domnești din ansamblul Mănăstirii Negru Vodă prin introducerea de „termopane” echipate cu autocolante ”vitraliu” pe care le poți achiziționa de pe okazii.ro la metru linear. Ambrazurile sunt încă vizibil afectate de umplutură cu material izolator, așa cum vezi la blocurile „eficientizate” din Capitală… Apoi, la Schitul „Adormirea Maicii Domnului” Flămânda, construit în jurul anului 1940 de G. M. Cantacuzino la comanda familiei câmpulungene Ștefănescu, o biserică poziționată minunat pe vârful colinei cimitirului cu același nume, ce exprimă crezul artistic și dimensiunea intelectuală a arhitectului, am întâlnit aceleași termopane „de artă” la ferestrele navei și placaje exterioare cu gresie simili-piatră cioplită achiziționată pesemne de la depozitele din Valea Cascadelor (Mecca bucureșteană a materialelor de construcție!). Peste tăbliile sculptate cu figurile apostolilor (în stilul Renașterii florentine atât de dragi arhitectului) ale ușilor de acces, administrația a montat inutile grilaje din fier. După ce pridvorul a fost bine capsulat, vizitatorul este întâmpinat la intrare de uși urâte „de stejar” cu aplicații „fleur de lys”, comandate unui „atelier local”. Motivația absenței oricărui aviz al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice stă în faptul că toate aceste intervenții, necesare „că se dărâma biserica pe noi”, au fost finanțate din fonduri proprii, nu de stat!!!

În centrul urbei, în emblematica Piață a Jurământului, clădirea fostul Hotel Regal de la sfârșitul sec. al XIX-lea, cu tuleie verzi ițite la balcoane, mi-a amintit de bucureșteana ruină a Cinematografului „Feroviar” de la intersecția Buzești-Griviței, care și-a expus agonia trecând din „regnul” construit în cel vegetal. Poate Casa Apostol Mirea (fratele pictorului G. D. Mirea și al sculptorului D. D. Mirea) de pe str. Soldat Golescu, proprietate adusă ca dotă unei alte ilustre familii locale, Negulici, să aibă o șansă la o supraviețuire decentă, grație intențiilor unei noi generații a familiei.

Ni s-a ridicat moralul la vizitarea ansamblului fostei Școli Normale „Carol I”, actualmente Colegiului Național Pedagogic din Câmpulung, proiectat de arhitectul Ion N. Socolescu în ultima decadă a sec. al XIX-lea, acum restaurat cu fonduri europene într-o manieră satisfăcătoare. Și aici s-au înlocuit tâmplăriile vechi cu unele din lemn stratificat, cu termopane multi-strat, dar măcar sunt proiectate și fabricate îngrijit.

Unul din vorbitorii care l-au elogiat pe arhitectul cel mai iubit al Muscelului, Dimitrie Ionescu-Berechet, spunea că arhitectura e deopotrivă știință, artă și spirit – un clișeu la fel de adevărat ca atâtea altele. L-aș întreba însă pe autorul zicerii: dacă din acest amalgam „spiritul” unei clădiri poate fi simțit și de cel care nu poate pătrunde știința și care nu poate admira arta, de ce atunci edilii și proprietarii arhitecturilor unuia din cele mai frumoase și înzestrate orașe românești calcă acest spirit fie prin delăsare, fie prin ignoranță, fie prin zel prost intenționat?

Foto: Sidonia Teodorescu

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog