RDW

Arhitectura este raportul dintre un loc și o funcțiune la un moment dat – Interviu cu Francis Metzger, realizat de Andrei Eugen Lakatos | L’architecture est un rapport entre un lieu et un programme à un instant donné – Interview avec Francis Metzger, par Andrei Eugen Lakatos

Campus Erasme, HELB-ULB, Vedere exterioară/ HELB-ULB, Vue extérieure © Marie-Françoise Plissart

Francis Metzger este profesor la Facultatea de Arhitectură „La Cambre Horta”, din cadrul Universității Libere din Bruxelles, şi fondatorul biroului Metzger et Associés Architecture. În luna mai 2016, Metzger a fost invitat al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din București, în cadrul cursului şi atelierului „Conversia patrimoniului industrial”, pentru a participa la jurizarea proiectelor elaborate de studenţii anului V ai Facultății de Arhitectură şi pentru a susţine conferinţa cu titlul „Théâtre de la Balsamine, Bruxelles. Despre conversia fostei cazărmi Dailly şi alte proiecte”. Cu acest prilej, Francis Metzger a acordat un interviu lect. dr. arh. Andrei Eugen Lakatos, din UAUIM.
Andrei Eugen Lakatos: Aveţi o dublă calitate, cea de profesor universitar şi cea de arhitect practician. În care dintre cele două ipostaze va regăsiţi cel mai mult?Francis Metzger: Mă regăsesc foarte bine în ambele ipostaze şi pot spune fără îndoială că ambele profesii sunt complementare. E dificil să predai o ramură artistică fără să o practici cu adevărat; ar fi greu pentru o persoană să predea vioara fără să ştie să cânte la acest instrument; iar acest lucru este valabil şi în cazul arhitecturii. Faptul de a fi arhitect practician măreşte capacitatea şi rapiditatea unei persoane de-a formula o părere critică; la fel ca în cazul sportivilor: cei ce se antrenează au braţe bine dezvoltate. Atunci când profesezi meseria de arhitect zi de zi, obţii o viziune critică mult mai clară, ce permite abordarea proiectelor studenţeşti cu o mai mare acuitate.

A.E.L.: În cadrul conferinţei pe care aţi susţinut-o la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, aţi spus că arhitectura se poate împărţi în trei mari categorii: renovare, restaurare şi arhitectură contemporană. Am observat că printre lucrările conduse de biroul dumneavoastră se găsesc toate cele trei categorii, în consecinţă aveţi un palmares cu o mare varietate de proiecte, atât ca programe arhitecturale, cât şi ca tipuri de intervenţii. Cum credeţi că se împacă acest lucru cu tendinţa actuală de supra-specializare, atât din cadrul învăţământului universitar de arhitectură, cât şi din cadrul practicii de arhitectură?

F.M.: Mă consider a fi un arhitect „gurmand”. Îmi face plăcere în egală măsură să lucrez atât la proiecte de arhitectură contemporană, cât şi la proiecte de restaurare. Din punctul meu de vedere, înainte de toate este vorba de a practica arhitectura, şi fiecare arhitect are viziunea şi definiţia lui proprie despre arhitectură. Pentru Le Corbusier „arhitectura este jocul savant, corect şi magnific al formelor reunite sub lumină”… Din punctul meu de vedere, arhitectura poate fi definită ca un raport. Este un raport între un loc şi o funcţiune, într-un anumit moment dat. Pe un teren s-a petrecut întotdeauna ceva înaintea proiectului şi alte evenimente se vor mai petrece şi după construcţie. Stabilirea unui raport între ce s-a întâmplat înainte şi ce se va întâmpla după este, din punctul meu de vedere, ceea ce numim un proiect de arhitectură. Atunci când situl este un teren viran, gol – deşi în realitate un teren nu este niciodată gol, întotdeauna existând o perspectivă geografică, o aşezare topografică etc. – limbajul arhitectural poate fi unul nou, contemporan, iar acest raport între loc şi programul arhitectural poate fi inventat. Când clădirea sau terenul în cauză nu sunt foarte interesante, atunci putem să ne imaginăm renovarea şi transformarea locului. Dar când avem de-a face cu o clădire ce prezintă calităţi arhitecturale de excepţie şi/ sau a fost construită de un arhitect de renume – precum Victor Horta, Jean Baptiste Dewin sau Blerot –, proiectul va fi unul de restaurare. Cu alte cuvinte, locul este cel ce defineşte atitudinea, intervenţiile şi intenţia de a face o construcţie nouă sau o conversie. Din punctul meu de vedere, această decizie rezultă firesc şi nu aparţine arhitectului. În cadrul biroului de arhitectură pe care-l conduc, îmi face plăcere să construiesc având diverse atitudini: să proiectez clădiri noi sau să lucrez în restaurare/ conversie deoarece, în ambele cazuri, este vorba de practică arhitecturală. E regretabil faptul că arhitecţii din ziua de astăzi se specializează doar într-un domeniu sau altul… Este ca şi cum ar fi o verigă lipsă în profesia noastră.

A.E.L.: Arhitectura contemporană este într-o continuă schimbare şi transformare. Cum credeţi că ar trebui să se raporteze învăţământul de arhitectură la aceste schimbări continue? Ar trebui ele să influenţeze formarea viitorilor arhitecţi?

F.M.: Profesia de arhitect s-a schimbat mult în aceşti ultimi ani. Pe vremea studiilor mele, calculatorul nu exista, se desena încă la planşă. În câţiva ani, profesia a evoluat spectaculos. Evoluţia este, de altfel, în firea lucrurilor. Dar ceea ce defineşte măiestria unui arhitect nu este tehnica prin care-şi va redacta documentele, ci calitatea privirii. Este acea capacitate de a da naştere proiectelor. Proiectele sunt crezul profesiunii noastre şi sunt ceea ce ne definește. Un arhitect este un vizionar ce trece peste contingentul situaţiei. Imaginându-şi locul, el îi valorifică identitatea. Această idee de a da identitate locului este primordială, oricare ar fi mijloacele de comunicare şi modalităţile tehnice folosite în construcţie. Atunci când suntem capabili să dăm identitate unei creaţii arhitecturale, cred că putem purta demnul apelativ de arhitect. Bineînţeles că meseria evoluează, la fel şi tehnica de lucru, şi toate aceste elemente se învaţă. Este o profesiune care necesită permanentă perfecţionare. La nivelul învăţământului superior, ar fi de preferat o minte ageră, capabilă să ştie mai degrabă să caute informaţia, şi nu doar să o redea. Aceasta este esenţa meseriei noastre. La începutul unui proiect, suntem întotdeauna incompetenţi deoarece locul ne este necunoscut; clădirea – dacă e vorba de o restaurare – nu o cunoaştem încă; nu stăpânim încă o mulţime de elemente înainte de a porni proiectul. Iar munca noastră prealabilă este să dobândim cunoştinţele şi competenţa necesară în raportul nostru cu locul sau cu situl şi materialele pe care le-am putea utiliza. Am evocat anterior definiţia arhitecturii din perspectiva subiectivităţii mele ca fiind un raport între un loc şi o funcţiune. Dar locurile sunt diferite unele faţă de altele şi este de datoria noastră să tindem spre dobândirea acestor competenţe, să alegem, să învăţăm. Proiectul va apărea abia în momentul în care avem impresia că locul ne este cunoscut şi abia atunci acel act de arhitectură va prinde viaţă; un act, într-adevăr, de concepţie.

A.E.L.: Într-unul dintre proiectele prezentate în cadrul conferinţei, a fost vorba despre conversia unei foste cazărmi, extinderea şi transformarea sa într-un teatru. Cum credeţi că se poate stabili un dialog echilibrat (şi relevant în acelaşi timp) dintre nou şi vechi, o intervenţie contemporană lângă o clădire istorică sau într-un context existent valoros?

F. M.: Când se acţionează asupra unui loc cu o puternică identitate, nouă ne revine sarcina de a duce mai departe opera, mai bine zis, de a-i reda coerenţa. Arhitectul lucrează asemenea unui arheolog care, descoperind o bucată de os, trebuie să reconstituie animalul preistoric. Aşa cum un romancier care, descoperind o bună parte din paginile unui roman din care s-au pierdut ultimele o sută de file și trebuind să le rescrie, se străduieşte să înţeleagă opera în ansamblul ei, să înţeleagă atât opera, cât şi stilul celui care a compus-o şi, în acelaşi timp, să intervină ca un scriitor al zilelor noastre: să scrie într-un stil contemporan, păstrând ansamblul coerent al operei. Asta înseamnă că purtăm un dialog cu un arhitect care nu mai există, iar nouă ne revine sarcina de a înţelege mecanismele ce l-au condus la construirea acelui proiect; şi este o formă de dialog in absentia. Teatrul de la Balsamine este o construcţie îndrăzneaţă pentru funcţiunea pe care o are, într-un stil ancorat în contemporaneitate ce trebuie să-şi găsească locul într-un spaţiu în care existau foste cazărmi dezafectate. Ceea ce mi s-a părut important a fost să dau operei o identitate şi, în abstracţiunea ei, o unitate prezentă şi puternică, astfel încât clădirea să devină un reper urban, un spaţiu semnificativ pe care fiecare să-l poată aprecia din exterior. Trebuia să le insuflu locuitorilor cartierului dorinţa de a intra în acest teatru, de a-l folosi. La fel ca şi în alte proiecte, această preocupare de reaşezare a identităţii unei opere a fost mereu în centrul gândurilor mele.

A.E.L.: Credeţi că astăzi, în arhitectura contemporană, se mai poate vorbi de stiluri? Dacă da, proiectele dumneavoastră unde s-ar încadra?

F.M.: Arhitectura pe care o practic este una contextuală. O arhitectură ce ia în calcul spiritul locului şi care rezultă din el. Locul este acela care-mi dictează atitudinea. Aşa cum am afirmat mai sus, locul şi programul sunt elementele ce vor da identitate creaţiei – sunt astfel un arhitect al situaţiei, un arhitect al contextualităţii. Munca mea se bazează întotdeauna pe ceva… Cea mai dificilă situaţie ar fi pentru mine să mi se spună că trebuie să proiectez pe o insulă pustie, fără program, având la dispoziţie toate mijloacele – căci n-aş putea face nimic. Arhitectura trebuie să se nască din întrebări, şi cu cât întrebarea este mai complexă, cu atât proiectul devine mai interesant pentru mine.

A.E.L.: Dintre toate proiectele la care aţi lucrat de-a lungul timpului, există vreunul de care aţi rămas în mod special ataşat?

F.M.: Întotdeauna eşti mai ataşat de ultimul proiect terminat. Dar tocmai aceasta este caracteristica profesiunii: să te detaşezi de ultimul proiect pentru a te putea concentra asupra următorului. Gândindu-mă la proiectele mele, am puţine sentimente de nostalgie. Bineînţeles, există proiecte care au marcat istoria biroului; un exemplu de clădire relativ nouă ar fi Haute Ecole Libre de Bruxelles „Ilya Prigogine” et l’Institut des Sciences de la Motricité de l’Université Libre de Bruxelles (Campus Erasme), urmează apoi Teatrul Balsamine – deoarece acesta face tranziţia de la vechi la nou şi se găseşte între cele două – iar în domeniul restaurării, printre clădirile cele mai vechi, aş numi clădirea Bibliotecii Solvay din Bruxelles. Aceste trei proiecte au stiluri diferite şi ridică problematici extrem de complexe: primul pleacă de la un teren viran, al doilea a fost un proiect în care stilul arhitectural nou s-a îmbinat cu cel vechi, al treilea reprezintă o clădire ce face parte din memoria colectivă. Aceste trei proiecte ne-au permis să avem o atitudine, şi consider că a avea această atitudine este important.

Traducere: arh. Ana Mitu

Francis Metzger est professeur à la Faculté d’Architecture „La Cambre Horta” de l’Université Libre de Bruxelles et le fondateur de l’agence Metzger et Associés Architecture. En mai 2016, Metzger était invité de l’Université d’Architecture et Urbanisme „Ion Mincu” de Bucarest, dans le cours et l’atelier „La conversion du patrimoine industriel”, pour participer au jugement des projets développés par les étudiants de cinquième année de la Faculté d’Architecture et de tenir une conférence intitulée „Théâtre de la Balsamine, Bruxelles. De la conversion de l’ancienne caserne Dailly et d’autres projets”. Dans cette occasion, Francis Metzger a été interviewé par chargé de cours dr. arch. Andrei Eugen Lakatos de l’UAUIM.
Andrei Eugen Lakatos: Vous avez une double casquette – celle de professeur à la Faculté d’Architecture, ainsi que celle d’architecte praticien. Dans laquelle vous vous retrouvez le plus?Francis Metzger: Il est vrai qu’aujourd’hui j’ai une fonction à la fois d’architecte praticien et d’enseignant; je me retrouve assez bien dans les deux, et je trouve que les deux sont particulièrement complémentaires. Il est difficile d’enseigner un art sans vraiment le pratiquer, on peut difficilement imaginer que quelqu’un enseigne le violon sans imaginer qu’il est lui-même capable de le pratiquer; et c’est bien le cas aussi pour l’architecture. Le fait d’être un praticien actif augmente sa rapidité et sa qualité de jugement; c’est comme les gens qui s’entrainent: ils obtiennent de gros bras. Quelque part l’exercice au quotidien de l’architecture fait qu’on a un regard critique beaucoup plus aiguisé qui va permettre d’appréhender les projets des étudiants avec une plus grande acuité.

A.E.L.: Dans le cadre de la conférence que vous avez donnée à l’Université d’Architecture et d’Urbanisme „Ion Mincu”, vous avez dit que l’architecture peut être divisée en trois grandes catégories: rénovation, restauration et architecture contemporaine. J’ai pu remarquer que parmi les projets de votre bureau, nous retrouvons bien les trois catégories; en conséquence, vos projets présentent une grande variété en termes de programme et d’intervention architecturale. Qu’en pensez-vous de cette tendance actuelle de supra-spécialisation dans un domaine, tant parmi les bureaux d’architecture que dans les écoles?

F.M.: Je suis un architecte „gourmand”. C’est-à-dire que je prends beaucoup de plaisir à faire de l’architecture contemporaine, mais aussi de la restauration. Pour moi, avant toute chose, on fait de l’architecture, et chaque architecte a un peu sa définition de l’architecture… Pour le Corbusier, „l’architecture est le jeu, savant, correct et magnifique des volumes sous la lumière”… Selon moi, l’architecture est un rapport. Un rapport entre un lieu et un programme à un instant donné et précis. Il s’est toujours passé quelque chose avant, il se passera toujours quelque chose après. Et c’est à travers la mise en place de ce rapport qu’on appelle le projet d’architecture. Quand le lieu est un terrain vierge ou vague – même si en réalité il n’est jamais vague, il existe une orientation géographique, une topographie – l’écriture est à naître, le rapport peut s’inventer et l’architecture contemporaine s’y développer. Si le bâtiment et le lieu existants sont sans beaucoup d’intérêt, on fera probablement de la rénovation. Lorsque le lieu possède des qualités patrimoniales et/ ou qu’il a été réalisé par un architecte de renom – tels que Victor Horta, Jean-Baptiste Dewin ou Ernest Blerot –, le projet d’architecture portera sur la restauration. En d’autres termes, c’est le lieu qui dicte l’attitude et la philosophie d’interventions à prendre s’il s’agit de construction neuve ou de restauration. Ce n’est pas à l’architecte à en décider. Au sein de mon bureau d’architecture, je prends autant de plaisir à travailler sur les constructions neuves que sur la restauration de bâtiments anciens, car ces deux interventions sont des actes d’architecture. Il est regrettable aujourd’hui que les architectes se spécialisent uniquement dans un domaine particulier… Comme s’il y avait une part manquante dans notre métier.

A.E.L.: L’architecture contemporaine est dans un processus continu de transformation. Comment devrait se rapporter l’enseignement de l’architecture à ces changements continus. Doivent-ils influencer la formation des futurs architectes?

F.M.: Le métier d’architecte a bien changé ces dernières années. Au moment où j’ai fait mes études, l’ordinateur n’existait pas, on dessinait encore à une table à dessin, en quelque dizaines d’années le métier a complètement évolué. C’est le propre de tous les métiers, l’évolution, mais ce qui fait la qualité de l’architecte ce n’est pas la technique avec laquelle il va produire ses documents, mais bien son qualité de regard. C’est une capacité à faire des projets. Notre métier est de faire des projets, c’est d’ailleurs ce qui nous qualifie. C’est-à-dire qu’un architecte este un visionnaire qui va au-delà de la situation contingente. Il s’agit d’imaginer quelque chose et de mettre en place l’identité d’une œuvre. Cette idée de mettre en place une identité est très importante, quels que soient les moyens de communication et même les techniques qu’on va employer pour construire. Une fois qu’on est capable de mettre en place un projet et l’identité d’une œuvre, je crois qu’on peut porter le nom d’architecte. Ensuite évidemment le métier évolue au niveau des techniques, et tous ces éléments s’apprennent. C’est un métier qui doit se recycler. Il n’empêche qu’au niveau de l’enseignement, il vaudrait mieux faire une tête bien faite, suffisamment capable d’aller chercher l’information que de la restituer. Tout notre métier c’est ça, nous sommes toujours incompétents au moment où nous commençons un projet. Car le lieu, on ne le connait pas, car le bâtiment – si c’est une restauration – on ne le connait pas, on ne connait jamais parfaitement les choses avant qu’on démarre, et tout notre travail d’abord c’est d’acquérir une connaissance et une compétence par rapport à un lieu, par rapport à un univers, au site et aux matières qu’on pourrait utiliser. J’ai évoqué précédemment la définition de l’architecture à mon regard, qui est un rapport entre un lieu et un programme, mais les lieux sont infiniment différents les uns des autres, et il nous appartient d’aller vers ces compétences, de choisir, d’apprendre. C’est au moment où nous avons l’impression de connaitre le lieu qu’on va faire un projet. Il faut connaitre le lieu, il faut connaitre le programme, et à ce moment-là, on va faire cet acte d’architecture, qui est vraiment un acte de conception – ce que nous appelons communément le projet.

A.E.L.: Dans l’un de vos projets, vous avez transformé des anciennes casernes dans un théâtre. Comment pensez-vous qu’un dialogue équilibré peut être établi entre du neuf et de l’ancien, par une intervention contemporaine tout près d’un bâtiment ancien remarquable ou dans un contexte historique d’exception?

F.M.: Quand on travaille sur un lieu qui a une forte identité il nous appartient de continuer l’œuvre. Cela veut dire de retrouver une cohérence. Quelque part comme un archéologue qui découvre un morceau d’os et qui doit reconstituer l’animal préhistorique. Tel qu’un romancier qui découvre quelques centaines de pages d’un roman, qui a perdu ses cent dernières pages, et on doit les réécrire, on doit essayer de comprendre le roman, mais comprendre également le style de celui qui l’a écrit, et en même temps intervenir comme un architecte d’aujourd’hui. Ecrire avec un style contemporain, en gardant la cohérence de l’ensemble de l’œuvre. Cela veut dire que nous allons dialoguer avec un architecte qui n’est plus là, il nous appartient de comprendre les mécanismes qui lui ont permis de construire ce projet, et c’est une forme d’échange, de dialogue avec un architecte qui n’est plus-là. Le Théâtre de la Balsamine est un théâtre audacieux, particulièrement contemporain qui doit trouver sa place dans un site ou il y avait des anciennes casernes désaffectées. Ce qui semblait important était de mettre en place l’identité de l’œuvre, et une entité suffisamment présente et forte afin que le bâtiment devienne un repère urbain, un milieu signifiant, que chacun puisse apprécier de l’extérieur. Il fallait donner envie aux gens du quartier de rentrer dans ce théâtre et de l’appréhender. Tel que dans d’autres projets, cette préoccupation de mise en place de l’identité d’une œuvre a été au cœur de mes réflexions.

A.E.L.: Si dans l’architecture contemporaine il y a différents styles aujourd’hui, quel style attribueriez-vous à vos projets?

F.M.: L’architecture que je produis est une architecture contextuelle. C’est une architecture qui va naître du lieu. C’est le lieu qui va dicter l’attitude. Tel qu’énoncé précédemment, c’est le lieu et le programme qui vont donner l’identité de l’œuvre – ainsi je suis un architecte de situation, un architecte de contextualité. Mon travail se fait à partir de quelque chose. Pour moi, le plus terrible serait de me dire que je peux construire une œuvre sur une ile déserte, sans programme, en me donnant tous les moyens – car je ne pourrais rien faire. L’architecture doit naître de la question et plus la question est complexe, plus le projet m’intéresse.

A.E.L.: Parmi les projets réalisés au fil du temps, y-a-t-il un projet auquel vous êtes resté particulièrement attaché?

F.M.: On est toujours attaché au dernier projet qu’on vient de faire. Mais tout notre métier est justement de se détacher du dernier projet pour aller vers le suivant. Je suis très peu nostalgique par rapport à mes projets. Evidemment il y a des projets qui ont marqué l’histoire du bureau; en bâtiment plutôt neuf, je dirais la Haute Ecole Libre de Bruxelles Ilya Prigogine et l’Institut des Sciences de la Motricité de l’Université Libre de Bruxelles (Campus Erasme), et le Théâtre de la Balsamine – car celui-ci se trouve entre les deux – et pour les bâtiments de restauration les plus anciens, le premier serait la Bibliothèque Solvay de Bruxelles. Ces trois projets ont des styles différents et traitent des questions extrêmement diverses: le premier à partir d’un terrain vague, le deuxième un projet dans lequel nous avons construit du neuf dans de l’ancien, ensuite le troisième qui est un bâtiment qui fait partie de la mémoire collective. Ces trois projets nous ont permis d’avoir une attitude et je trouve que cette attitude est importante.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog