alege_allplan

George Matei Cantacuzino sau atitudinea clasică1

GMC la vernisajul ultimei sale expoziții din București, 3 octombrie 1956
(Arhiva Marie-Lyse Cantacuzino-Ruhemann şi Şerban Cantacuzino, Londra)

Trăim în epoca birocraţilor, a specialiştilor şi a tehnocraţilor. Sunt indispensabili şi bine-veniţi. Însă nu-i de mirare că ne cade greu să înţelegem izbânda abundenţei activităţilor profesionale ale unor oameni ca George Matei Cantacuzino (*1899, Viena-†1960, Iaşi), arhitect şi intelectual cosmopolit român. Acea izbândă unii dintre noi o privesc cu nedumirere, unii poate cu invidie, alţii cu admiraţie, iar pentru câţiva este un model. Dar nu în calitate de diletanţi s-au dedicat Cantacuzino şi semenii dânsului acelei abundenţe de activităţi – erau intelectuali publici consacraţi care reînnoiseră idealul renascentist întruchipat de l’uomo universale.

Născut la Viena, Cantacuzino a crescut acolo vorbind limbile română, franceză şi germană (1899-1909); revenit în ţară după studiul arhitecturii la École des Beaux-Arts din Paris (1920-1929), a devenit „(le) chef incontesté de la jeune école d´architecture”2 şi figura integrativă a modernismului moderat; calitatea estetic-etică a scrierilor sale l-a motivat pe Virgil Ierunca să-l numească un „adevărat cronicar al spiritualităţii româneşti”3; ca politician liberal, Cantacuzino a luptat împotriva Gărzii de Fier; ca profesor de istorie şi teorie a arhitecturii (1942-’48) a reînnoit învăţământul de arhitectură în România prin scepticismul faţă de stricta gândire în epoci sau, ca să folosim termenul introdus de istoricul de artă german Erwin Panofksy, prin „deperiodizare”4; Cantacuzino a fost unul dintre puţinii arhitecţi, poate chiar singurul, care a ţinut conferinţe culturale radiofonice în mod regulat în perioda interbelică; ca inspector al Direcţiei Monumentelor Istorice a condus restaurarea de biserici şi mănăstiri din Moldova, printre care Suceviţa, acum inclusă în patrimoniul mondial UNESCO; ca pictor a participat la expoziţii de grup şi a avut cinci expoziţii individuale – ultima, din Parcul Herăstrău, în octombrie 1956, a avut un succes atât de copleşitor încât regimul comunist a închis-o după trei zile, temându-se de un protest civic; ca adversar al regimului comunist, Cantacuzino fusese întemniţat timp de şase ani (1948-1954) la Jilava, Aiud, Piteşti şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră; în 1957 a fost declarat inamic al poporului; ultimii ani de viaţă, până la moartea sa prematură, și i-a petrecut la marginea societăţii.

După aceea a căzut mult timp pradă uitării. O soartă pe care a împărtăşit-o cu mulţi din generaţia sa, care a contribuit decisiv la construirea României moderne interbelice. Chiar şi după schimbarea din 1989, această performanţă a „vegetat” cumva în penumbra imaginii publice a generaţiei următoare – a „tinerei generaţii” a anilor 1930, cu figurile emblematice ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, care, după 1945, au devenit celebri în Occident. Un fenomen firesc, poate. După 1989, această celebritate pare să fi fost proiectată înapoi în timpul când membrii tinerei generaţii îşi începuseră cariera, bucurându-se de prima recunoaştere publică, fiind, totuşi, departe de a juca rolul principal în viaţa culturală din România interbelică.

Prima imagine din interiorul monografiei noastre, George Matei Cantacuzino. Modernismul hibrid5, îl arată pe Cantacuzino plimbându-se, în august 1940, în Berlin, pe faimosul bulevard Unter den Linden, elegant îmbracat într-un costum cu vestă, pălărie, pantofi Derby, baston şi mănuşi, păşind energic şi țintind, cu privirea hotărâtă şi plin de încredere, la obiectivul fotografului. Cantacuzino avea 41 de ani; se afla pe culmea carierei, consacrarea pe plan internaţional era iminentă. Doar cu un an înainte proiectase pavilionul oficial al României la Expoziţia Internaţională de la New York, primind din partea celebrului primar Fiorello LaGuardia titlul de cetăţean de onoare al acestei metropole; în 1938 a fost numit membru corespondent onorific al Royal Institute of British Architects din Londra; în 1934-1936 a fost primul corespondent român al revistei moderniste de arhitectură şi urbanism din Paris, „L´Architecture d´aujourd´hui”. În 1939, Regele Carol al II-lea îl desemnase ca arhitect al pavilionului oficial al României la Expoziţia Internaţională de la Roma în 1942, iar impreună cu Octav Doicescu, Cantacuzino proiectase sediul Institutului Britanic şi al Anglo-Romanian Society din Bucureşti – cunoscutul context politic a împiedicat realizarea ambelor proiecte.

Dar să ne întoarcem la fotografia din Berlin. Este mărturia ultimei călătorii pe care a întreprins-o Cantacuzino în acel oraş, în calitate de arhitect-şef al CFR, în august 1940 – ultima sa călătorie ca om liber. Ca politician liberal şi francmason, Cantacuzino a suferit în mod substanţial când România a alunecat înspre extrema dreaptă în septembrie 1940, iar Carol al II-lea a fost exilat în Portugalia. Dacă astăzi „selfies” sunt en vogue, în perioada interbelică fotografi profesionişti îşi ofereau cu succes serviciile ambulante în spaţiul public al bulevardelor şi parcurilor lumii civilizate, inclusiv în România. Pe planul secund al fotografiei se vede o parte din rezalitul stâng al Universității Humboldt, iar în dreapta, Neue Wache, o capodoperă a lui Karl Friedrich Schinkel (1781-1841). Cu toate că în scrierile sale nu-l menţionează deloc pe Schinkel, unele din proiectele sale și atitudinea clasică dau dovadă de admiraţia sa faţă de maestrul prusac – iar în fotografie, Cantacuzino s-a „pus în scenă” în mod conştient, ca şi cum ar spune: cu Schinkel în spate, poţi construi cu încredere.

Atitudinea clasică poate fi citită ca o busolă estetic-etică, care indică direcţia activităţilor sale, totodată legându-le laolaltă ca o „agrafă” concepţională într-un buchet de creativitate.

Ca fiecare arhitect, Cantacuzino a parcurs o evoluţie, însă, câteodată, asemenea lui Schinkel, a proiectat concomitent în mai multe stiluri. Subtitlul cărţii, Modernismul hibrid, se referă la acest aspect, precum şi la atitudinea clasică. Ea îmbină tradiţii cu modernismul şi favorizează o estetică legată de o etică bazată pe măsură, adică pe scara umană, provocând soluţii unice, „înfipte”, dacă putem spune aşa, în contextele respectivului proiect. Sau, pentru a-l cita pe filosoful francez contemporan Michel Serres: „Cele mai bune soluţii sunt cele locale, singulare, specifice, regionale“5.

Dar nu reprezintă această hibriditate o abordare oarecare sau oportunism? Cei care favorizează conceptul etichetării stricte ar răspunde afirmativ. Cantacuzino lua asemenea reproşuri în serios, însă, pentru el, erau lipsite de orice substanţă. În primul său eseu, Introducere la studiul arhitecturii (1926), Cantacuzino precizează coloana vertebrală a atitudinii clasice: „Nu diversitatea stilurilor ne-a preocupat, ci firul continuu care le uneşte”6. Un aspect integral al acestui fir continuu este triada estetică proporţie-ritm-armonie, strâns legate de măsura umană. Pe deasupra, scria Cantacuzino în 1934, în „Revista Fundaţiilor Regale”: „[nu] o selecţiune de obiect şi de forme ne trebuie, ci o etică întreagă, din care să se nască o estetică”7.

De aceea, el se exprimase cu hotărâre împotriva exceselor stilului neoromânesc, mai precis împotriva felului în care arhitectura oficială abuzase estetic și instrumentalizase propagandistic tradiţia arhitecturală româno-bizantină în favoarea unei „colonizări” interioare a regiunilor, graţie cărora vechiul regat se transformase în România Mare după 1918. În acelaşi timp, critica constructivă a lui Cantacuzino se îndrepta şi contra exceselor modernismului, când acesta nu lua în considerare contextele respectivului proiect. Era convins că „[a] da unei ţări o înfăţişare unitară nu înseamnă monotonia formelor standard. Prin întrebuinţarea materialelor locale, prin adaptarea formelor condiţiilor climei, ale obiceiurilor şi ale datinelor, o casă de locuit sau o instituţie se integrează mai ușor în peisaj, completându-l şi dându-i adevărata însemnătate”8.

Cantacuzino dezvoltă strategia sa în căutarea unor căi pragmatice şi cinstite de reînnoire a culturii arhitecturale din România pentru a o deschide spre modernitate. Această strategie ţine seama de diversitatea şi polivalenţa culturală a regiunilor ţării, făcând aluzie la conceptul politic de federalism. Totodată, Cantacuzino eliberează noţiunea estetică a clasicismului din perspectiva pur stilistică pentru a o lega de etică: „A fi clasic, după părerea noastră, nu constă în aplicarea dogmatică a unui stil, ci într-o anumită stare de spirit”9. Atitudinea clasică ori clasicismul „ar fi, deci, […], nu o simplă selecţionare de forme, nici o modă academic consacrată, dar suma coordonată a experienţelor umane care ar menţine individualitatea în hotarele legilor izvorâte din experienţă sau clasicismul ar fi o stare de echilibru sufletesc între cunoştinţă şi sentiment, între personalitate şi tradiţie, o atitudine de seninătate a prezentului între trecutul cunoscut, judecat, înţeles şi viitorul intuit, pregătit, provocat”10.

Atitudinea clasică îmbină ramuri de tradiţie ca arhitectura româno-bizantină, clasicismul sau palladianismul cu modernismul. Fiind legată de etică, această estetică complexă se afirmă, de pildă, şi în felul în care se desfăşoară dialogul cultural public: civilizat şi, cât de posibil, obiectiv; în scara umană; în genius loci – multipla caracteristică a unui loc, fie el un peisaj la ţară sau un ţesut urban cu toate straturile sale istorice. În 1947, Cantacuzino subliniază:

„Sunt tradiţionalişti, modernişti şi ceilalţi. În categoria din urmă se situează acei arhitecţi care cred că e necesar de găsit un echilibru pe bazele disciplinelor clasice, fără a nesocoti întru nimic nici una din temele moderne şi fără a întoarce spatele tradiţiei”11.

Doar un exemplu: Vila pentru ingineri a Societăţii de Radiodifuziune SRR la Bod/ Brenndorf lângă Braşov (1933-’35). Acest imobil se poate interpreta ca o sinteză dintre palladianism şi tradiţiile locale. De pildă, impozantul acoperiş pe două niveluri ne aminteşte de iernile grele din Transilvania. Volumul compact al clădirii, dispus cu calm şi axial simetric în jurul unui portic cu două coloane gemene, o scară în faţă, două ferestre rotunde şi cele două logii, exprimă cu claritate noţiunea de monumentalitate intimă pentru care pledează Cantacuzino.

Printre sursele de inspiraţie la care Cantacuzino s-a adăpat se află Groupe des architectes modernes – un curent moderat al modernismului, care, sub bastonul maestrului Auguste Perret (1874-1954), a încercat în perioada interbelică să lege modernismul de clasicismul francez. O altă posibilă sursă: teoria lui Schinkel de a fuziona antichitatea greacă cu goticul (Verschmelzungstheorie), pentru a reînnoi arhitectura germană. Dar cel mai de seamă model i-a fost Andrea Palladio (1508-1580). Pentru Cantacuzino, opera lui Palladio, cu a sa usanza nuova, exprimă cu măiestrie poetica arhitecturii şi-i dedică studiul Palladio. Essai critique avec douze dessins de l’auteur (publicat de Editura Cartea Românească în 1928).

Într-o scrisoare autobiografică către Simon Bayer, un prieten din adolescenţă din Iaşi şi avocat româno-evreu în Bucureştiul interbelic, Cantacuzino afirmă că perioada copilariei petrecute la Viena i-ar fi deschis ochii pentru acea poetică a arhitecturii şi „disciplina legilor estetice occidentale”12: „[Fiindcă] învăţasem acolo a pretinde cadrului vieţii ordinea şi armonia, fiindcă observasem asupra mea acţiunea lucrurilor înfăptuite de lunga răbdare a unei civilizaţii, care afirma mereu, prin toate formele şi toate mijloacele, expresia însăşi a demnităţii umane”13.

A exprima demnitatea umană prin forme arhitectonice – şi Cantacuzino a urmărit acest ţel, iar atitudinea clasică l-a ajutat în aceasta străduinţă. Ea exprimă şi alt fenomen rodnic: Cantacuzino era înrădăcinat în cultura şi civilizaţia românească; în acelaşi timp, el aparţinea acelui grup de oameni care, în mod firesc şi nonșalant, iubeau şi alte lumi contemporane – lumea anglo-saxonă, cea germană, franceză sau italiană, pentru a enumera doar pe acelea de care Cantacuzino se simţea cel mai apropiat. Această apropiere o exprimau şi prieteniile, care, bazate pe interese culturale şi valori de civilizaţie comune, sfidau hotarele.

De când a căzut zidul din Berlin, asemenea prietenii au reînceput să crească. Atitudinea clasică rămâne o provocare: atât în domeniul arhitecturii şi al urbanismului, cât şi pe plan cultural şi politic. Ea oferă impulsuri în favoarea reîmprospătării şi a readucerii în contemporaneitate a unei vechi concepţii europene – concepţia pragmatică a echilibrului dinamic: „Simetria, în sensul ei originar, înseamnă proporţie fericită sau comensurabilitate”14.

1 Acest articol este o versiune tradusă din limba germană, revăzută şi actualizată a articolului „George Matei Cantacuzino und die «klassische Haltung”. Anmerkungen zum Werk eines rumänischen Architekten” (GMC şi „atitudinea clasică”. Despre opera unui arhitect român), apărut în revista „Deutsch-Rumänische Hefte/ Caiete Germano-Române”, Berlin, vara 2016.

2 Paul Morand, Bucarest, Paris: Plon, 1990 (prima ediție în 1935), p. 293.

3 Virgil Ierunca, „Un cavaler al privirii”, introducere la: G. M. Cantacuzino, Scrieri, Paris: Fundaţia Regală Universitară Carol I, 1966, p. 9.

4 Erwin Panofsky, Renaissance and Renascences in Western Art, Stockholm: Almquist & Wiksell/ Gebers Förlag AB, 1960, p. 20

5 Dan Teodorovici, George Matei Cantacuzino. Modernismul hibrid, Bucureşti: Editura Simetria/ Tübingen & Berlin: Ernst Wasmuth Verlag, 2016, monografie tradusă în limba română de Olimpia Lykiardopol și lansată în data de 7 octombrie la Centrul de Cultură Arhitecturală al Uniunii Arhitecţilor din România din Bucureşti.

6 Michel Serres, Aufklärungen. Fünf Gespräche mit Bruno Latour. (Lămuriri. Cinci convorbiri cu Bruno Latour), Berlin: Merve Verlag, 2008. Traducerea citatului din limba germană de Dan Teodorovici.

7 G. M. Cantacuzino, Introducere la studiul arhitecturii, Bucureşti: Paideia, 2002 (prima ediție 1926), p. 19.

8 G. M. Cantacuzino, „Cronică” în: „Revista Fundaţiilor Regale”, 1 Decembrie 1934. Republicat de Virgil Ierunca sub titlul „Prejudecăţi”, în: G. M. Cantacuzino, Scrieri, Paris: Fundaţia Regală Universitară Carol I, 1966, p. 64.

9 G. M. Cantacuzino, „Despre un program de reconstrucţie”, în Despre o estetică a reconstrucţiei, Bucureşti: Paideia, 2001 (prima ediție 1947), p. 25.

10 G. M. Cantacuzino, Introducere la studiul arhitecturii, op. cit., p. 30.

11 G. M. Cantacuzino, Dicţionar, în: „Simetria” II, Bucureşti: Cartea Românească, 1940, p. 62-63.

12 G. M. Cantacuzino, „Puncte de vedere”, în Despre o Estetică a Reconstrucţiei, op. cit., p. 40-41.

13 G. M. Cantacuzino, Scrisorile către Simon, Scrisoarea a III-a, Bucureşti: Simetria, 2010, p. 70.

14 Ibidem.

15 G. M. Cantacuzino, „Simetria. Caiete de artă şi critică. Motto”, Vol I-VIII, Bucureşti: Cartea Românească, 1939-1947.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog