alege_allplan

Pinacoteca Bucureștiului – un proiect interbelic

Imagine expoziție, Palatul Suţu © Cristian Oeffner Oprea

foto: Cristian OPREA

Capitala României poartă prin ani, în memoria ei colectivă, alături de multe vise şi deziderate, un ambiţios proiect gândit de ctitorii României moderne: constituirea unei Pinacoteci a Cetăţii, care să încânte şi să educe, să adune eșantioane consistente ale spiritualității (locale şi europene), să cizeleze oameni prin şi pentru care să se edifice o ţară ameliorată, în elevatul context european asumat de elitele româneşti încă din veacul al nouăsprezecelea. Cum în „proiectul de ţară” al celor ce au forjat România modernă cultura era un element esenţial, diverşi cărturari şi artişti şi-au reunit eforturile şi, prin donaţii ori achiziţii, au pus bazele unui nucleu patrimonial demn de a fi făcut cunoscut comunităţii.

Muzeul Municipiului Bucureşti, deţinător al unei părţi importante din acea colecţie excepţională, reiterează acum – secvenţial şi provizoriu – proiectul interbelic al acelor oameni iluştri, precum Dem. I. Dobrescu, Constantin Argetoianu, Liviu Rebreanu, Anastase Simu, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Emanoil Bucuţa, Oscar Han, Ion Jalea, Marcel Iancu, George Oprescu, Petre Iorgulescu-Yor (primul custode al Pinacotecii), Dimitrie Gusti, prezenţi cu toţii, pe 29 noiembrie 1933, la inaugurarea Pinacotecii bucureştene în palatul amiralului Vasile Urseanu, din Bulevardul Lascăr Catargiu, nr. 21 (oferit special de către Ioana Urseanu, văduva amiralului-astronom). Expoziţia iniţială cuprindea doar o sută trei lucrări – cele mai multe fiind picturi. Achiziţiilor Municipalităţii li s-au adăugat importante donaţii. În 1932, Emilia Margareta Marin ceda Pinacotecii o serie de sculpturi şi picturi semnate de soţul său, Filip Marin (1865-1928). În 1938, Elena Movilă dăruia Pinacotecii colecţia de artă românească şi universală adunată de soţul ei, magistratul Ioan I. Movilă (1846-1904). Pe lista contributorilor figurează, alături de persoane fizice, diverse instituţii între care Eforia Spitalelor, Clubul Tinerimii, Automobil Clubul Român, Cabinetul Primarului General, Direcţia Mişcării Culturale.

În primul catalog al Pinacotecii, din 1940, sculptorul Theodor Burcă, director al pe-atunci nou-înfiinţatei Pinacoteci, scria: „…această instituţie răspundea necesităţii ce se simţea de a se concentra într’un singur local operele de artă, pe care municipiul le adunase în cursul timpului, şi a forma astfel nucleul unei pinacoteci menită (sic!) a contribui la formarea gustului estetic şi la desvoltarea (sic!) educaţiei cetăţenilor acestui municipiu”.

Odată cu augmentarea patrimoniului, s-a ivit nevoia unui spaţiu de expunere şi de conservare mai amplu. Existenţa îndrăzneţului proiect aflat abia la început avea să devină o odisee patetică. Între 1933-1951, Pinacoteca aflată în creştere a fost găzduită de Observatorul astronomic „Amiral Vasile Urseanu”; în perioada 1951-1961, a funcţionat în clădirea Muzeului Simu. Clădirea muzeului fiind demolată în 1961, patrimoniul Pinacotecii a pornit către: Proiect Bucureşti, Muzeul Theodor Aman, Muzeul de Istorie Bucureşti, subsolul clădirii de radioficare, Casa Creaţiei Populare (apud. Ioana Cristea, Catalogul expoziţiei „Universul picturii”). Între anii 1961-1962, sediul i-a fost stabilit în strada Danielopol, nr. 2, de unde s-a mutat în str. Biserica Amzei, nr. 7-9. După o sincopă expoziţională generată de cutremurul din 1977, în 1981, Pinacoteca s-a redeschis pentru vizitatori în Casa Slătineanu, din str. Obedenaru, nr. 3, dar clădirea a fost retrocedată în 1995. În prezent, patrimoniul Pinacotecii adastă în casa modestă, dar primitoare a maestrului Gheorghe Tattarescu (cel ce îşi împărţea, generos, locuinţa şi atelierul cu studenţii săi lipsiţi de mijloace materiale) – casă ce aşteaptă ea însăşi ajutorul specializat al restauratorilor, fiind pe cât de veche (printre cele mai venerabile clădiri civile păstrate în Bucureşti), pe atât de degradată. De aici, dintre îngerii cu feţe ridate de fisuri ai pereţilor pictaţi de Tattarescu, pornesc valoroasele picturi ale Pinacotecii spre atelierele de restaurare sau spre restrânse spaţii de popularizare ocazionale.

La sfârşitul lunii iulie a acestui an, Muzeul Municipiului Bucureşti – sub patronajul căruia subzistă patrimoniul în discuţie – a readus în circuitul de vizitare două dintre sălile de la etajul Palatului Suţu, organizând un memento dedicat instituţiei interbelice de odinioară. În cele două încăperi s-a reiterat profilul originar al colecţiei, cu piese provenite de la Filip Marin şi Ioan I. Movilă, ce au ajutat incontestabil, fiecare în măsură proprie, la configurarea Pinacotecii. Ioan I. Movilă (1846-1904) s-a născut şi a murit în Bucureşti. (Unii biografi menţionează apartenenţa sa la vechea familie domnească a Movileştilor, din care au provenit, între alte personaje istorice marcante, vodă Miron Barnovschi Movilă, primul domnitor român martir pentru Hristos, în 1633, sau mitropolitul Kievului, Petru Movilă). Între 1846 şi 1904 s-a derulat povestea ascensiunii sale sociale, dar mai ales experienţa culturii pe care a concentrat-o într-o impresionantă investiţie artistică. În veacul al nouăsprezecelea, pentru mulţi tineri români dotaţi, traseul formării şi afirmării personale trecea prin Apusul european. Ioan I. Movilă şi-a desăvârşit studiile în Italia; la Napoli a obţinut titlul de doctor în drept. Revenit în ţară, şi-a început cariera juridică în calitate de procuror; a fost apoi judecător al tribunalului din Vlaşca. A ocupat postul de preşedinte al tribunalului din Galaţi. Intrând în politică, a devenit deputat de Brăila, în 1888. În 1891 i-a revenit funcţia de prefect de Brăila, prim-ministru fiind pe-atunci conservatorul Lascăr Catargiu. Sub imboldul idealismului său, a pus bazele viitoarei staţiuni Eforie, achiziţionând proprietăţi în zona ţărmului Mării Negre (de la moştenitorii lui Mihail Kogălniceanu, care dobândise acele terenuri drept recompensă pentru rolul jucat în evenimente cruciale ale timpului: 1848, 1877), veghind, pas cu pas, la proiectarea şi edificarea oraşului balneo-turistic al visurilor sale. Pasionat colecţionar, a folosit parte din averea sa considerabilă cumpărând artă (unele pânze ar proveni din valoroasa, dar pierduta colecţie Kogălniceanu oferită statului şi refuzată surprinzător de guvernul lui Dimitrie Sturdza). Ioan Movilă s-a orientat preponderent spre picturi occidentale – originale sau cópii – adăpostite la început, spun istoricii, în casa sa patriarhală, din strada Armenească. Ne-au rămas, adunate de el, opere de şcoală franceză, flamandă, italiană, spaniolă, germană, maghiară, austriacă, alături de pânze româneşti semnate, între alţii, de Nicolae Grigorescu, Sava Henţia, G.D. Mirea. Semn cert al europenizării societăţii româneşti – interesul pentru arta apuseană cuprindea şi o latură instructivă: pe întreg parcursul veacului al nouăsprezecelea, elitele româneşti i-au înţeles valoarea pedagogică, astfel încât mulţi români şcoliţi în Vest aduceau în ţară cópii după mari maeştri; Pinacoteca însăşi a apărut spre a-i familiariza pe bucureşteni nu doar cu capodoperele autohtone, dar şi cu minunile Occidentului – cópiile deveniseră vehicule culturale semnificative, pentru un public încântat de frumuseţi mai greu accesibile.

Colecţia Movilă a ajuns în Pinacoteca bucureşteană datorită soţiei avocatului, Elena Movilă, în 1938, completând astfel fondul deţinut, care cuprindea 250 de picturi în 1939.

În 1932, Emilia Margareta Marin aducea Pinacotecii Bucureşti un set de lucrări semnate de soţul său, Filip Marin (1865-1928), absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1887-1890), cu studii artistice completate la Paris şi Roma, continuate cu o carieră importantă de profesor la Școala de Arte Frumoase din București şi la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti. În 1894, Filip Marin era prezent pentru prima oară la Expoziţia artiştilor în viaţă. În acelaşi an, pe 10 mai, la Palatul Ateneului, primea medalia a III-a pentru lucrarea Cugetarea. De-a lungul timpului, a participat la numeroase manifestări artistice oficiale, dar şi la evenimente derulate sub egida societăţii novatoriste „Ileana”. Activitatea lui Filip Marin s-a desfăşurat la o răscruce a veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea marcată, în spaţiul românesc, de apusul academismului, al cărui rol formativ, necesar, se încheia odată cu influxul înnoitor de mode venite din Apus, între care, simbolismul. În sculptură, rigoarea finisajului de tip clasicist era surclasată de o soluţie tehnică de mare succes, complementară, de sorginte renascentistă, revalorizată în era modernă, sub influenţa lui Auguste Rodin: non-finito. Graţie misterului formelor incomplete, oferite ochiului ca alternativă la realismul ostentativ, sculptura îşi extindea teritoriul expresivităţii către zona inefabilă a ideilor. În vreme ce picturile lui Filip Marin se menţin în coordonate academiste, sculpturile sale cu tente simboliste şi-au găsit adesea inspiraţia în poezie – mai ales în cea eminesciană. Lui Mihai Eminescu i-a dedicat sculptorul un proiect de monument, primul bust în ghips amplasat la Ateneul Român (la moartea poetului), o serie de lucrări de mici dimensiuni; tot Filip Marin a luat masca mortuară a lui Eminescu (pe 16 iunie 1889, la Spitalul Brâncovenesc). A realizat portrete (C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, I. Gh. Duca etc.), alegorii („Resemnare”, „Decepţie”, „Povară”, „Tinereţe”, „Durere” şi altele), monumente funerare, fântâna Cazzavilan. Artist apreciat în epocă, a contribuit, alături de Frederic Storck şi Dimitrie Paciurea, la edificarea complexului sculptural din Parcul Carol, ilustrând „Legenda jepilor” (culeasă şi transpusă literar de Carmen Sylva). În catalogul din 1940 al Pinacotecii se menţionează: „Filip Marin a fost un sculptor fecund, care ne-a lăsat opere de valoare, mult apreciat de Casa noastră Regală şi de publicul iubitor de artă”.

Exponatelor provenite din sus-amintitele donaţii li s-au alăturat lucrări ale unor autori români importanţi. Prin recurs la entitatea inaugurală a Pinacotecii, expoziţia de faţă reuneşte creaţii reprezentative pentru artiştii români din perioada modernă şi contemporană, grupate tematic, în patru secţiuni – portrete, naturi statice, scene de gen, peisaje. Astfel, publicul poate vedea opere de artă universală, dar şi pânze româneşti semnate, între alţii, de Gheorghe Tattarescu, Mişu Popp, Nicolae Grigorescu, Sava Henţia, Ion Andreescu, G.D. Mirea, Theodor Pallady, Marius Bunescu, Nicolae Dărăscu, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, Coca Meţianu, Mina Byck Wepper, Rodica Maniu etc. Alăturate picturilor, cele câteva prezenţe sculpturale conduc filonul demersului artistic spre contemporaneitate, conform viziunii organizatorilor. Sunt expuse sculpturi de Filip Marin, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea, Miliţa Petraşcu, Ion Irimescu, Boris Caragea, Gheorghe Anghel, Constantin Lucaci, Ovidiu Maitec.

Pinacoteca a ajuns să cuprindă azi aproximativ 5.500 de piese de pictură, grafică şi sculptură românească şi universală. Conjuncturi diverse ale istoriei urbane au făcut ca timp de un sfert de veac colecţia să fie inaccesibilă locuitorilor Capitalei. Evenimentul înfiripat la Palatul Suţu – el însuși renăscut grație discursului muzeal ce adaptează în perfect echilibru datele istoriei şi capacitatea de a înțelege a gândirii vaste, nuanțate, dinamice, a prezentului – completează povestea Timpului bucureștean, printr-un demers cultural încă ne-împlinit, în continuă geneză, prizonier sub fatidicul semn al provizoratului, atâta vreme cât Urbea recunoscătoare încă nu i-a găsit sediul adecvat, definitiv, pe care îl merită: prin expoziţia organizată de Muzeul Municipiului Bucureşti, povestea Pinacotecii bucureştene se conchide cu va urma…

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog