RDW

Circa 1703-3071 „Strălucește în valuri, este fructat, face și desface norocul, expandează, dar și clarifică…”

© Ștefan Constantinescu

ἅπτω înseamnă în limba greacă atingere. De acolo vine cuvântul haptic. Percepția haptică se referă la procesul de recunoaștere a lucrurilor prin atingere. Grație unui interviu cu Laura Paraschiv descoperim un loc unic în București – Circa 1703-3071.

Simina Stan: Poți să cartografiezi emoțional interiorul Circa 1703-3071? Care sunt granițele, polii, teritoriile? Îmi poți desena o hartă?

Laura Paraschiv: Dificilă întrebare. Circa 1703-3071 este, de fapt, un mini univers populat de obiecte frumoase ce stârnesc admirație, ce aduc zâmbete celor care le descoperă, obiecte salvate și reinventate – cu ingeniozitate și ca un gest pozitiv pentru mediu – pentru noi utilizări, obiecte atipice care stârnesc curiozitatea. Este un spațiu privilegiat pentru creativitate, condensat cu idei, forme, texturi, culori extrem de diferite. Ar putea fi numit și mini muzeu extrem de personal, dedicat designului, dar, spre deosebire de un muzeu, aici obiectele se pot atinge, se pot cumpăra și, ulterior, pot schimba alte interioare.

Granițele sunt extrem de poroase, poate cele mai clare ar fi cele spaţiale și cele legate de promisiunea mea de a aduce obiecte produse începând cu 1703 și care au potenţial să reziste mult în viitor (3071). Altfel, este un univers în continuă mişcare, mereu încerc să găsesc corelaţii estetice sau povești pentru grupuri de obiecte care vin din spații temporale sau culturale diverse, de exemplu: obiecte din ceramică specială, lămpi de birou în culori pastel folosite anterior în spații industriale, obiecte cu un aer futurist, jucării, selecţie de goblenuri vintage, cu interioare de clădiri fabuloase etc.

Este un teritoriu în care cei care vin fac descoperiri, pot învăţa ceva nou despre design, dar și un loc în care se râde mult, se ascultă muzică, se discută și, uneori, se dansează. Când vizitatorii universului meu pleacă încântaţi și cu un obiect perfect pentru ei sau pentru prieteni, atunci sunt tare bucuroasă.

S.S.: Ai idee câte obiecte sunt?

L.P.: Da și nu. Programul de gestiune îmi arată că, în momentul în care răspund acestor întrebări, sunt 596 de obiecte de vânzare. La acestea se adaugă circa 13 „obiecte de decor” și probabil, 15 care sunt încă la granița între a fi vândute și a fi păstrate pentru două proiecte la care lucrez în această perioadă.

Ahhh, mai sunt și circa 100 de alte obiecte (în mod special din categoria surse de iluminat) care vor fi transformate în scurt timp în alte 25 de noi corpuri de iluminat. Mă voi despărţi în curând de o parte din aceste lumini pentru că vor lua drumul Parisului pentru amenajarea unei mici cafenele.

S.S.: Cum le găsești? Cum te găsesc ele pe tine?

L.P.: Foarte rar te găsesc ele pe tine. Ar fi minunat dacă obiectele ar veni către mine, aşa, de nicăieri. Am sta cu toţii și am aştepta să curgă cu obiecte, eventual exact cu cele de care ai nevoie în acel moment.

Obiectele se caută, se merge după ele, se ridică alte obiecte aflate la suprafaţă pentru a le găsi pe cele dorite, unele obiecte se alătură mental altora pentru a obţine „obiectul”, altele se dezmembrează la propriu pentru a obţine „obiectul”, altele au nevoie de un anumit context pentru a fi „obiecte”.

S.S.: Ai făcut ceva neobișnuit pentru a intra în posesia lor?

L.P.: Nu, dacă faci ceva cu plăcere, atunci nu are cum să fie „neobişnuit”. Nu am bruscat pe nimeni în cursa pentru cele mai bune obiecte, nu am vandalizat spații. Și nici nu voi face aşa ceva.

Nu m-am deghizat într-un animal fantastic pentru a pune mâna pe un anume obiect, nu am adus un dulap pe bicicletă și nici nu am închiriat o barcă cu pânze pentru a aduce un obiect de peste mări și țări, dar nu e timpul pierdut. Dintre sacrificiile memorabile e un moment care îmi vine rapid în minte: acum doi ani am cercetat îndeaproape, în poziţii dureroase, câteva ore minunăţiile dintr-un pod întunecat ce s-a dovedit și extrem de şubred, spre groaza mea și a proprietarului. Din fericire aventura s-a terminat cu bine.

Pentru unii oameni ar fi poate neobişnuit timpul, energia și perseverența pe care le investesc în această pasiune, dar pe mine mă energizează.

S.S: Petreci mult timp între ele?

L.P.: Evident. Având această preocupare, îmi petrec, de fapt, timpul pendulând între obiectele din magazinul-atelier și cele de acasă. Chiar și atunci când sunt plecată din țară pentru mai mult timp, încerc să îmi creez mini universul meu personal în spaţiul pe care-l ocup temporar.

S.S: Care sunt recomandările tale?

L.P.: Nu aș recomanda un obiect anume. Orice recomandare depinde de multe aspecte pe care încerc să le înţeleg rapid.

Pot recomanda însă alegerea acelor obiecte care îţi fac într-adevăr plăcere să le ai în preajmă, să le admiri, să le foloseşti. Recomand să nu amâni prea mult achiziţia unui obiect pe care l-ai văzut peste zi și care îţi revine în gând înainte de culcare, și nu aș neglija să te înconjori de lucruri care te fac să zâmbești atunci când îţi cad ochii pe ele.

În aceeaşi măsură, recomand să îţi asculţi intuiţia, dar și să ai discernământ atunci când alegi un obiect, mai ales dacă acel obiect este în „tendinţe” și se poate uza moral rapid. Iar dacă ți s-a demonstrat de-a lungul timpului că alegerile tale de natură estetică nu au fost cele mai fericite, recomand cu căldură să apelezi la ajutorul persoanelor specializate (arhitecţi, designeri de interior etc.). Se poate dovedi o foarte bună investiție pe termen lung.

S.S: Obiectele fundamentale?

L.P.: Cred că obiectele fundamentale sunt cele care îţi conferă un confort psihologic. Și pornind de la această premisă, fiecare avem lista noastră mai restrânsă sau mai exhaustivă. Pentru mine calitatea luminii este foarte importantă, poate de aici și slăbiciunea pe care o am pentru corpurile de iluminat.

S.S: Ce ai lua în trusa de urgență?

L.P.: Este cea mai grea întrebare pe care o poţi adresa unui om care se înconjoară doar de lucruri care-i plac. Cred că aș face pe dracu-n patru ca să proiectez o casă în formă de trusă de urgență. O casă mare, cu o cruce roșie pe ea. Și apoi, vei fi surprinsă, nu aș umple-o de obiecte, ci cu oameni foarte dragi. Mă rog, cred totuşi că aș mobila-o.

S.S: Obiecte pe care nu le vei da niciodată?

L.P.: Sunt circumspectă când este vorba de situaţii cu caracter definitiv. Sunt un om cu îndoieli nenumărate și pot fi foarte capricioasă. Există cu certitudine obiecte pe care nu le-aş vinde niciodată, însă pe care le-aş putea oferi unor oameni dragi, într-un anumit context.

S.S: Cel mai vechi obiect?

L.P.: Circa 1821. Ianuarie.

S.S: Ultimele noutăți?

L.P.: O lampă de birou cu abajur metalic rotund „eyeball”; este galbenă și are un braț cromat flexibil, circa 1975.

S.S: Cum le alegi? Există un algoritm instinctiv?

L.P.: Dacă stau bine să mă gândesc asupra procesului de căutare și de achiziţie, îmi dau seama că, de fapt, îmi atrag atenţia obiectele ce pot aduce o anumită stare sau atmosferă unui loc.

Sunt foarte atrasă de interioarele eclectice și de abordarea mix & match pentru obiecte care aparent nu se potrivesc perfect, dar care puse împreună, în contextul potrivit, emană o energie incredibilă. Cea mai mare provocare este aceea de a găsi echilibrul între diferite stiluri, culori, texturi, materiale, astfel încât, la final, să obţin un interior interesant, cu personalitate, fără a fi haotic și prea încărcat. Cred că fiecare obiect găsit, pus ca atare sau complet transformat ca design sau ca funcţiune, are un rol determinat pentru „marele final”.

Chiar și alegerile instinctive au totuşi la bază câteva criterii de selecţie foarte clare: proporţie, culoare, detalii memorabile sau soluţii de îmbinare ingenioase și bine executate.

S.S: A fost un proiect greu de realizat, găsirea acestui loc din strada 11 Iunie, nr. 50 ?

L.P.: Nu, găsirea acestui loc este ceea ce a generat și a accelerat ulterior proiectul CIRCA 1703-3071. Mi-au plăcut dintotdeauna spațiile industriale, cred că au cel mai mare potenţial de a deveni, prin conversie funcţională, adevărate centre de energie pentru orice oraș. Cele mai multe dintre acestea au poziţii strategice în oraș, iar Bucureştiul are un potenţial uriaş în acest sens: vechile fabrici și zone industriale sunt foarte bine conectate la reţelele de transport public, astfel încât muncitorii să găsească uşor drumul spre… muncă.

Mă întristează fiecare platformă industrială distrusă complet pentru a face loc unor clădiri noi, de cele mai multe ori de o calitate arhitecturală cel puțin îndoielnică și mă bucură de fiecare dată să văd iniţiative punctuale. Pe termen lung, cred că este cea mai bună investiţie de care poate „profita” un oraș. Câteva exemple pozitive: Halele Carol, unde  s-au organizat o serie de evenimente și expoziţii, iar arhitectul Cristian Corvin a amenajat Clubul Expirat; Fabrica de Bumbac din București unde, la iniţiativa arhitecţilor Tamina Lolev și Florin Cobuz, s-a dezvoltat centrul comunitar creativ NOD makerspace și, nu în ultimul rând, fosta Tipografie Universul, transformată de arhitecţii de la PZP într-un dinamic hub pentru industrii creative.

S.S: Circa 1703-3071 reprezintă un vis împlinit? O terapie? Un venit?

L.P.: Circa 1703-3071 va fi un vis împlinit atunci când va deveni, concomitent, o terapie și o sursă de venit care să îmi permită să mă concentrez exclusiv asupra magazinului. Este un vis la care lucrez cu ochii deschişi și cu multă încredere.

Ioana Pârvan: Oare clienții tăi știu că, atunci când cumpără ceva de la Circa, pleacă cu o bucățică din tine?

L.P.: Nu am nicio îndoială. Ataşamentul pentru obiectele alese să poposească la Circa 1703-3071 este unul dintre punctele mele vulnerabile; dar și un punct forte, pentru că acesta este un semnal pentru cumpărători că aleg cu mare grijă obiectele din magazin. Sper însă că satisfacţia de a avea sau de a dărui mai departe ceea ce mie îmi place foarte mult să-i determine să aprecieze și mai mult alegerea pe care au făcut-o venind la Circa 1703-3071.

Ioana Pârvan: Ai întotdeauna grijă cui vinzi, crezi că până acum a plecat obiectul potrivit cu omul potrivit?

L.P.: Da, am această certitudine, cu două excepţii. Întrebarea aceasta îmi aduce aminte de episodul „The Soup Nazi”, din serialul de comedie „Seinfeld”.

Uneori pot fi super încăpățânată și chiar nesuferită când sunt convinsă că ceva nu funcţionează pentru un anumit interior sau când ceva e perfect.

Anca Cioarec: Există spații (case cunoscute, spații publice, case ale prietenilor, case imaginare) în care visezi să ajungă anumite obiecte?

L.P.: Primul impuls a fost să încep o înşiruire de nume de arhitecţi ale căror proiecte mă fascinează (Luis Barragán, Lina Bo Bardi, Carlo Mollino, Alexander Brodsky, Terunobu Fujimori, Iulia și Florian Stanciu, și lista ar putea putea continua cu alte, probabil, câteva zeci de nume și proiecte admirabile), dar îmi dau seama că Circa 1703-3071 are o selecţie de obiecte pe care mi le-aş dori apropiate, mai degrabă, de oamenii printre care trăiesc zi de zi. Mi-ar plăcea să merg pe stradă noaptea și să zăresc la etajul 2 al unui bloc de locuinţe un corp de iluminat pe care eu l-am ales, mi-aş dori să le vad integrate cu umor în vitrinele magazinelor, în cafenele și restaurante de cartier, în studiourile de televiziune. Recunosc, cea mai mare satisfacţie ar fi să schimb toate corpurile de iluminat din Palatul Parlamentului și să decorez cu vaze, tablouri, oglinzi, perdele și covoare toate birourile din Palatul Victoria. Și apoi toate instituţiile publice.

Anca Cioarec: Ar putea începe un proiect de arhitectură de la atmosfera generată de unul dintre obiecte? Dacă ai alege unul singur, care ar fi cel care ar putea iniția starea unui început de casă?

L.P.: Aș porni de la un corp de iluminat stradal mare, ca un ghiocel, pe care îl văd într-o mansardă, deasupra unui fotoliu. Acolo unde voi plasa corpul de iluminat, acoperişul va trebui să fie înalt, să poată găzdui cum se cuvine lampa oraşului. O lampă de stradă folosită la interior nu poate decât să conecteze viaţa din casă cu cea a oraşului. Aşa cum fiecare obiect din Circa 1703-3071 are o poveste, casele au și ele istoriile lor. Dacă lampa stradală în mansardă ar fi începutul poveștii casei, aș continua analizând contextul imediat în care aceasta va fi construită și aș proiecta ţinând cont de soare, vânt, privelişti, vecini, topografie, acces, vânt, regulamente de urbanism, istoria locului etc. Și uite-aşa, plecând de la o lampă, aș integra perfect o casă într-un oraș.

Iulia Florea: Ce rămâne când dai/ vinzi un obiect după care te topeşti?

L.P.: Multă bucurie și un dram de nostalgie.

Iulia Florea: Cât trebuie să aştept ca obiectul „nepreţuit” să capete preţ?

L.P.: Minimum 2 săptămâni și maximum 10 ani. Cine ştie, poate gradul meu de posesivitate față de obiectele pe care le aleg va fi din ce în ce mai mic.

Dragoș Olea: Ultima întrebare este și o ghicitoare: „Ce strălucește în valuri, este fructat, face și desface norocul, expandează, dar și clarifică… la ce obiect mă gândesc? (n. red. – oglinda cu neon Ettore Sottsass Ultrafragola Mirror, anii 1970)

L.P.: Face și desface norocul, expandează, dar și clarifică – este clar vorba despre o oglindă. Strălucește în valuri, este fructat – hm, pare un obiect cu formă bizară sau chiar kitsch. Oare anii ’80? Memphis? Nu știu exact la ce obiect te referi, dar este clar un obiect cu umor!

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog