RDW

Covoare orientale, pictură, arhitectură, jazz – corespondențe subtile

Arhitecți, 2013

Interviu cu arhitectul Lucian George Păiș, pe marginea expoziției „Geometrie și culoare”, deschise la Centrul de Cultură Arhitecturală Calderon al UAR (februarie 2017)

Monica Lotreanu: Într-o succintă prezentare descriptivă, expoziția arhitectului Lucian George Păiș, cunoscut ca arhitect, pictor și interpret percuționist de jazz, este organizată în două secțiuni distincte, perfect așezate în spațiul expozițional al Centrului Calderon. În prima secțiune ne bucurați ochiul cu o serie inedită și excepțională de pânze în acrilic care interpretează covoare orientale. A doua este o suită de compoziții tot în acrilic, cu tematici și maniere, aș zice, cel puțin diferențiate.

Lucian George Păiș: Este a doua expoziție găzduită de Centrul Calderon al Uniunii Arhitecților, foarte potrivit pentru aceste evenimente. Într-adevăr, în prima secțiune expun o serie de 7+3 tablouri noi, inspirate din arta covoarelor clasice, antice, reprezentând fiecare în parte o anumită zonă geografică și o tipologie. Am încercat să le reproduc și interpretez prin pictură într-o manieră proprie, pentru a arăta frumusețea și bogăția simbolisticii și cromaticii acestei arte. Trecând în revistă lucrările, primul este un covor Kerman cu frunze, un model celebru din secolele XVI-XVII, care s-a vândut acum câțiva ani la o licitație cu 33 de milioane dolari, este o compoziție fantastică, cu un pedigri remarcabil. Al doilea este un covor anatolian tipic din Transilvania; în zona săsească exista un obicei în sec. XVI-XVII de a cumpăra covoare anatoliene pentru zestrea fetelor din familiile înstărite. Astfel de covoare „transilvănene” se găsesc și în colecția Bisericii Negre din Brașov, una din cele mai bogate, sau a altor biserici săsești. Următorul covor reprodus este un „Lotto”, tot anatolian de proveniență, numele i se trage de la un tablou al lui Lorenzo Lotto (n.red. – Milosteniile Sfântului Anton, 1542); exemplare de acest gen se găsesc pe piață, dar sunt foarte rare și scumpe, iar următorul este un chilim, adică o scoarță țesută, nu covor cu noduri (cum sunt cele persane) – o scoarță oltenească de secol XVIII, cu o simbolistică de păsări foarte frumoasă, care apare și în alte culturi. A cincea lucrare este un covor Teke, din Turkmenistan, cu un fond roșu-închis, „sânge de bou”; la noi, acest tip de covoare se numeau covoare Buhara. Următoarele sunt covoare caucaziene, la care țin foarte mult, cu o formă și geometrie excepționale, am reprezentat un covor Star Kazak, de secol XIX, și unul Sewan Kazak (motiv cunoscut ca „gaură de cheie”), tot foarte rar ca piesă. Seria este închisă de două compoziții cu motive caucaziene, de exemplu, un Aksu Torba, motiv rar de țesătură turkmenă care se punea pe cal în loc de șa, în final un tablou, tot compoziție de atmosferă a târgului tradițional oriental, Vânzătorii de covoare.

M.L.: Negustorul de artă e o temă în pictura secolelor XVII-XVIII, un gen autoreferențial de reprezentare, care arată lumea din spatele „frumosului din artă”. Am avut un pictor interbelic, Francisc Șirato, atașat scenelor de viață modestă de târg, care are o pictură destul de cunoscută, Negustorul de scoarțe, de care mi-am amintit văzând această lucrarea. Ca și scena de bazar oriental a Magdalenei Rădulescu, alte ipostaze ale culorii și geometriei. Ce m-a frapat pe mine când v-am văzut aceste lucrări recente este că roșului, culoarea care domină pregnant pânzele, îi acordați o atenție particulară. În această serie de picturi, fiecare din ele are un roșu diferit, foarte nuanțat, puternic și expresiv.

L.G.P.: Exact. La „Lotto” este un roșu mai oranj, la covoarele anatoliene este mai închis, la cele iraniene de azi este un roșu „sânge de porumbel”, mai deschis, la cele turkmene, precizam, roșul „sânge de bou”. Am făcut un efort concentrat să redau toate nuanțele potrivit tipologiei covoarelor orientale.

Kerman, 2016, Lotto, 2016, Transilvănean, 2016,

Kilim Oltenesc, 2016, Teke, 2016, Star Kazak, 2016

M.L.: Cât există interpretare față de redare în această serie picturală absolut specială a covoarelor orientale?

L.G.P.: Da, există și interpretare, nu am dorit să merg pe un realism fotografic, ci să creez o senzație, o stare vibrantă.

M.L.: Ei, cuvântul „vibrație” mă determină să propun un intermezzo între cele două secțiuni expoziționale, spunând că arhitectul Păiș este un jazz-ist profesionist împătimit, încă din anii tinereții. Cine cunoaște breasla arhitecților știe pasiunea lor pentru jazz, iar câțiva dintre ei, printre care vă numărați, au făcut muzică de jazz. I-ați putea aminti?

L.G.P.: Compozitorul și pianistul Marius Popp, recent plecat dintre noi, un prieten foarte bun cu care am avut onoarea să cânt, colegul meu de an și basistul de la Holograf, Mugurel Vrabete; Alexandru Andrieș și Doru Stănculescu au făcut și ei muzică în mod profesionist.

M.L.: Întrebarea standard a criticului de artă: cum descoperim muzica în pictura dumneavoastră?

L.G.P.: Din cele patru domenii pe care am încercat să le abordez cu tot sufletul și pasiune maximă – arta veche (am fost colecționar), pictura, arhitectura și muzica, ultima îți dă un sentiment pe care nu ți-l oferă nicio altă artă, senzația trăită pe o scenă, rupt de orice e în jur, e unică. Îmi aduc aminte festivalurile de la Club „A” sau de Festivalul de gală Club „A” din 1979, de la Sala Palatului; prin 1974 am fost invitat la o gală de jazz-rock la Sala Polivalentă de către Aurel Gherghel. În 1980, după ce am venit în București la „Ion Mincu”, am făcut o primă trupă de jazz cu Mugurel Vrabete și Nicolas Simion, unul dintre jazz-iștii români foarte bine cotați, care au reușit să-și găsească un drum în jazzul contemporan european. Când m-am întors de la facultate am înființat un club de jazz la Cluj, la Clubul CFR, unde am avut concerte cu invitați ca Harry Tavitian, Eugen Gondi, Ion Baciu jr., Marius Popp și multe alte nume. Au fost timpuri interesante, erau muzicieni buni, se făcea muzică de calitate. Apoi am cântat în Grupul Triptic, ca percuționist, la sfârșitul anilor ’80, am continuat și după 1990 în paralel cu proiectarea de arhitectură și colecționatul de piese de artă veche; în 1992 am susținut un concert memorabil cu Marius Popp, Ștefan Berindei, Alin Constanțiu, Johnny Bota, prezentat de Florian Lungu,la Festivalul de Jazz București, care este înregistrat și pe care l-am vizionat la vernisajul expoziției. Între timp am deschis o galerie de artă, am organizat mai multe concerte, poate muzica s-a diluat puțin, dar a rămas ca o permanență vitală.

În pictură a contat formația de arhitect, mi-aduc aminte de profesorul Ascanio Damian care ne spunea la atelier, când se uita pe un proiect: „Atenție la raportul între plin-gol, cum faci echilibrul între elemente, totul ține de compoziție”. De aceea, în lucrarea Compozitorul am prezentat un triptic: în partea stângă arhitectura, în cea dreaptă muzica, iar la mijloc omul care le unește. Elementele de compoziție sunt persistente și în subconștient, prin formație, cultură, educație. La unele lucrări, automat gândul mă duce la echilibru atât în formă, cât și la așezarea culorii.

M.L.: Ne-am referit în conversația premergătoare și la postmodernism în literatură, film, pictură, arhitectură, la aplecarea către referințe istorice și critice, la utilizarea citatului: mă uit acum la lucrarea dvs. Contrabasistă în port, mă surprinde apropierea vădită de expresionismul german, mai ales de Der Blaue Reiter, care dă și titlul scurtei mișcări artistice de la München, al lui Franz Marc. Care e povestea tabloului?

L.G.P.: Am făcut o primă schiță a unui nud de femeie care se sprijină pe un cal și mi se păruse că ansamblul paginat părea prea mic în raport cu suprafața pânzei, așa că am completat compoziția cu un contrabas în prim-plan, un fundal mai abstract, al unui port cu veliere… e un tablou la care țin mult. Sunt de acord că trebuie să lași privitorul să interpreteze, dar e important ca artistul să marcheze prin semnătură și titlu ce a vrut să exprime; de aceea, eu îmi semnez și intitulez toate lucrările. Alături de Contrabasistă… este Cinema 3D, unde am pictat o sală de cinema unde spectatorii sunt văzuți dinspre ecran și le surprind reacțiile – spaime, emoții puternice.

M.L.: Da, un fel de aluzie la personajele „scandaloase” ale lui Emil Nolde sau James Ensor, sau la secvențe din filme germane create de Fritz de Lang – „măști”, chipuri caricaturizate. Iarăși o referință la expresionism… Personajul din josul tabloului, de exemplu…

L.G.P.: …da, seamănă cu cel din Strigătul lui Edvard Munch… sunt elemente care vin involuntar în tablou.

M.L.: În alte lucrări din expoziție, șarpanta tabloului transpare puternic în față, este chiar primul strat al percepției, asta trădează formația de arhitect a pictorului și exercițiul, ușurința de a conceptualiza și structura cu geometria.

L.G.P.: Am lucrări care stilistic diferă, dar studiind fanatic istoria picturii, am constatat că absolut toți au avut perioade și perioade de căutare, de creație. Am o mare atracție spre geometrie și abstract, poate că voi mai lucra în acest fel, dar nu mă voi rezuma numai la asta.

Trompetistul și Jazz II fac parte, ca si Gânditorul, din aceeași perioadă de activitate. Ultima lucrare este aceea cu personaje privite într-o perspectivă la un punct de fugă pe linia de orizont…

M.L.: Perspectivă izocefalică, foarte interesantă imaginea… De altfel, am văzut că tema grupurilor umane, văzute static sau dinamic în context spațial, este una recurentă în lucrările din ultimii ani.

L.G.P.: Am o lucrare, Lumini și umbre, donată Ordinului Arhitecților și expusă la Casa Mincu, tot cu un șir de personaje care trec prin umbră și lumină, e foarte interesantă și metaforică.

M.L.: Deci, rămânem în așteptarea altor modalități surprinzătoare de a picta ale arhitectului și muzicianului, într-o viitoare expoziție. Mulțumesc foarte mult!

Miting, 2017

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog