Agora / spațiul public

LOCUL PUBLIC

Locul public apare deîndată ce, în afară de mine, mai apare și altcineva pe un teritoriu dat și, astfel, există posibilitatea ca nu numai să privesc împrejurul meu, dar, în același timp, să și fiu însumi privit. Înspațierea evenimentului de a privi și de a fi privit este nivelul elementar al locului public.

Un asemenea loc, o dată folosit în scopul arătat mai sus, trebuie să se plieze înapoi în vag, în starea pre-formată a spațiului. Acest loc urmează să existe atâta numai atâta timp cât există evenimentul care își inventează spațiul necesar, aura în care se va petrece, în felul în care și obiectele își inventează propriul spațiu.

Evenimentul este aici înțeles ca un sistem de relații dinamice, în care vizibilitatea joacă rolul esențial, care se stabilește la un moment dat (și pentru o perioadă determinată) între cel puțin două ființe umane. Evenimentul “are loc”, așadar extrage cu sine, depliază spațiul întâmplării sale – locul public.

Loc public ► spațiu public

Motivul pentru care în acest text se folosește cu precădere sintagma loc public derivă din modul în care este definit mai sus acesta: atributul de a fi public presupune cu necesitate ca “înscenare” spațială doar o întindere, iar nu un spațiu de/limitat (prin felurite mijloace ale construcției, dar și prin alegerea unui loc natural împrejmuit)[1]. Cuvântul loc indică aici faptul că există doar o cerință spațială minimală pentru înființarea, pentru survenirea unui eveniment public, o suprafață limitată.

Limitele locului sunt date de chiar anvergura evenimentului în deplierea sa, iar nu de gesturi de edificare prealabile: evenimentul scoate acea porțiune de spațiu din spatium, iar nu zidirea; aceasta din urmă, cu condiția de a rămâne minimală și joasă (tocmai spre a nu impieta vizibilitatea reciprocă) poate veni ca o consecință, ca o constatare a unei recurențe a unui anumit eveniment într-o localizare dată, iar nu ca o pre-condiție de natură să “invoce”, să “lubrifieze” apariția evenimentului.

În locul public se pot petrece deodată, coexistând pe un același teritoriu, evenimente de felul negocierilor pe care acest schimb de vizibilități îl face posibil (comerț, decizie comună[2]) sau al înfruntării (cîmp de bătălie, spațiu al pedepsei). Sunt acțiunile care se petrec “pe față, la lumina zilei, în opoziție cu procedurile secrete” (Vernant, 1995, 70). Regimurile de autoritate, despre al căror raport cu locul și cu locul publice va fi vorba altundeva, au tendința să controleze integral[3] această depliere în deschis a evenimentului, sau, cum formulează Lyotard, “să țină evenimentul sub autoritatea (birocrației totalitare)” (Lyotard, 1997, 83).

E nevoie însă doar de a fi întrezărit caracterul virtual al unui loc natural și de puțină amenajare pentru ca el să se lumineze prin actul evenimentului, prin vizibilitate. Cu alte cuvinte, pentru ca un loc să devină loc public, este suficient luminișul, nu este nevoie neapărată de Raum. Raum poate deveni ulterior edificat, deși luarea lui în posesie temporară de către migratori pentru așezarea taberei nu necesită decât o sumară degajare și ordonare a sa. Unii antropologi, precum Angelo Moretta, sau chiar arheologi, precum Francois de Polignac, explică chiar apariția localităților prin gruparea în jurul câte unui sit “luminat” de evenimente, de regulă de evenimente sacre, “la cité cultuelle”, cum îl numește de Polignac), prin fortificare, geometrie interioară, construire în interiorul limitelor. Un domeniu al locuirii așadar, care, prin tocmai calitatea sa de a se petrece în vecinătatea celuilalt, garantează cumva frecvența unor întâlniri care, ele abia, să garanteze auto-susținerea evenimențială a luminișului inițial qua loc public.

Concluzia acestei amenjări minimale de care are nevoie locul pe care evenimentul public este pe cale de a se întâmpla va fi, desigur, dezamăgitoare pentru arhitecți, care au crezut multă vreme că rețeta spațiului public este una geometric cuantificabilă și că aceasta ține de rigoarea cu care ei vor fi proiectat spațiile “civice”: monumente, edificii, eroism împietrit. Or, dimpotrivă: adeseori se observă că rețeta locului public este mai evanescentă decât au crezut ei și că le-a scăpat bunăoară arhitecților români ai deceniilor șapte, opt și noua care au construit “centre civice” în fiece capitală de județ după formule vulgarizate (și, foarte important, laicizate!) ale forum-ului roman, sacrificându-se în proces centrele reale (pentru că vii) ale respectivelor orașe (devenite municipii). Poate exista Loc public neconstruit, pe care privirea poate baleia nestânjenită, așa cum este cazul ringului de dans deja amintit (locul unde se petrece hora duminicală în satul românesc, de pildă), al unui câmp de bătălie sau, mai frecvent, al unei piețe publice. Habermas insistă chiar asupra faptului că

“viața publică, bios politikos, se desfășoară în piață, în agora, fără să fie însă în vreun fel legată de acest loc anumit. Sfera publică se constituie în cadrul vorbirii (lexis), care de asemenea poate lua forma unei consfătuiri sau a unei judecăți, la fel ca în cazul unei acțiuni comune (praxis), cum ar fi conducerea războiului sau a jocurilor războinice” (1998, 47).

Rem Koolhas a criticat frontal această obsesie demirugică pentru spații civice stabile, edificate și complet controlate pe care doresc să le instituie arhitecții în orașe în cartea sa Conversations with Students (1996). Deși nu o formulează ca atare, concluzia lui Koolhas pare să fie aceea că atributul de a fi locuri publice nu presupune o prealabilă intervenție edificată și, viceversa, prin simplul fapt că au amenajat un anumit spațiu și l-au denumit “civic” sau “public”, sau “loc de întâlnire”, nu înseamnă cu necesitate că ele vor și fi folosite ca atare de către membrii unei comunități.

Locul public dă seama despre identitatea colectivă

Identitatea de grup (colectivă, locală sau regională, a unui grup etnic etc) este exprimată elocvent de modul în care este făcut vizibil, administrat și folosit Locul public și, mai ales, de relația Loc public-Spațiu privat. Acest mod este funcție de timp, nu este dat și imuabil, deci are caracter procesual și are o istorie a propriei deveniri.

Schimbarea regimului de proprietate asupra terenurilor este la fel de influentă asupra identității raportate la folosirea spațiului comun ca și modificările culturale sau psihologice (pe care, de pildă, le analizează proxemica) sau cele social-politice (i.e depinzând de accentul pus pe individ sau pe colectivitate, bunăoară).

Identitatea, așa cum este ea prezentată de Dnspațierea și, mai ales, de înzidirea relației, devine lămuritoare doar atunci când este exprimată nu în termeni absoluți, ci în grade de comparație. Identitatea este un atribut al localului, al vecinătății și este o problemă de grad, iar nu o diferență de rang. Christian Norberg Schulz accepta diferențele de caracter (incluzînd gradele de ordonare) care pot exista între un obiect arhitectura și locul căruia îi aparține, sau între loc și localitate sau zonă în ansamblu în termenii topologiei. Dacă discutăm despre arhitectura rurală a unui aceluieși teritoriu populat de etnii diferite (Transilvania sau Dobrogea sunt două exemple lămuritoare în această privință), vom putea institui diferențe locale, moleculare, devreme ce factorul climatic și de relief se simplifică; ceea ce rămâne este așadar diferență culturală. Numai în astfel de “unități de vecinătate”, în insule de proximitate comparabile poate fi purtată o discuție relevantă despre identitatea exprimată prin arhitectură. Alte tipuri de comparații îndepărtate, de pildă cele făcute între arhitectura vernaculară din unele zone românești și unele insule ale Japoniei – un gest propriu anilor șaptezeci și optzeci autohtoni, când părea că exemplul japonez al devenirii fără ruptură dinspre tradiție către modernitate poate fi reconciliat cu retorica național-comunistă românească – devin complet nerelevante și sunt, probabil, mult îndatorate similitudinilor de climă, relief, izolare. O abordare în cadre locale și regionale, din perspectiva diferitelor aspecte de gestionare a unei geografii similare, este așadar calea de urmat în discuția despre identitate. Identitatea se instituie prin procese de asimilare și refuz ale unor modele concurente pe un același teritoriu, sau între teritorii proxime.

Un exemplul elocvent asupra acestei viziuni comparatiste moleculare asupra identității ni-l dă, în mod paradoxal, Blaga, dar nu prin conceptul de “matrice”; dimpotrivă, printr-un articol marginal în opera sa din Cuvântul 2(274)-4 octombrie 1925. Textul lui Blaga ne sugerează că identitatea este dată în mod esențial de modul de configurare și utilizare a Locului public, de raporturile de deschidere sau de excludere reciprocă ale insulelor de Spațiu privat – totdeauna însă în raport cu Locul public - acest teritoriu al învecinării făcute vizibile. Știm cât de diferit este caracterul orașelor săsești transilvane de cel al multora dintre satele etnic românești dimprejur, dincolo de evidenta diferență urban/rural. Atunci când există asemănări, ele sunt o evidentă influență a ordinii urbane asupra teritoriului (așa cum se petrece de pildă cu arhitectura sacră de lemn), orașul, dimpotrivă, fiind practic autist la posibilele influențe ale vernacularului.

Această disonanță o observa Blaga mergând și mai departe și comparând satele etnic săsești cu cele etnic românești din Ardeal. Astfel, satele săsești “și-au studiat (…) foarte mult locul unde aveau să fie clădite (…) se aliniază potrivit unor exigențe geometrice, se desprinde impresia de calcul. Satele românești sunt așezate mult mai întâmplător în peisajele ce le încadrează (…)”[4]. Textul lui Blaga ne sugerează că identitatea este dată în mod esențial de modul de configurare și utilizare a locului public/comunitar, de raporturile de deschidere sau de excludere reciprocă ale insulelor de spațiu privat privat – totdeauna însă în raport cu acest teritoriu al învecinării făcute vizibile prin prezență - care este khoros.

București ieri: dez-figurarea Locului public

Părăsind Republica lui Platon, să ne îndreptăm către noul centru civic bucureștean. Ajunși acolo, observăm că întreg spațiul din jurul pretinsului Edificiu Public al României este înconjurat de un gard hidos, despărțind încă o dată, de data asta nu doar simbolic sau ca scară, clădirea propriu zisă de orașul în care a fost amplasată. Locul public, insula de civitate în centrul căreia problemele cetății ar fi trebuit depuse, spre a primi o rezolvare, a fost răpit și transformat într-un spațiu “privat” de factură rurală, al celui suficient de puternic spre a și-l apropria violent. Loc public păzit cu arma? Insula publică - rațiunea de a fi a centrului civic - este violată și dispare.

Bucureștii sunt un oraș fără piețe, în sensul de spații publice, ale dezbaterii, ale negocierii, ale schimbului, așa cum le-a definit CNS în Habiter. Această observație tristă, pe care a mai făcut-o adeseori și prof.dr.arh.Alexandru Sandu, trebuie de îndată însoțită de o alta, pe care observația empirică o impune ca pe o evidență și studiul Danei Harhoiu a semnalat-o ca pe o caracteristică a orașului: omniprezența maidanului.

Și ce este cu acele piețe civice, imitații ale forului roman – dar fără templu – construite de regimul comunist în paralel cu ofensiva reinventării județelor și, mai ales, a “municipiilor”? Sunt acesta spații publice în sensul enunțat adineauri, sunt insule ale mijlocirii împreună-locuirii? În primul rând, trebuie observat caracterul lor “utopic”, în sensul în care ele sunt construite a) spre a înlocui centrele istoricește constituite ale respectivelor “municipii” (Ploiești, Pitești); sau b) ex-centric în raport cu acestea (Satu Mare, Tulcea, Sibiu, București).

În al doilea rând, aceste “centre civice”, care se inspiră nu atât de la modelul roman, ci de la acela fascist italian de anii treizeci (Brescia este un exemplu elocvent în această privință), nu sunt situate en meso, ci sunt de fapt subordonate sediului puterii, având ca punct de fugă balconul/tribună destinat aparițiilor la “marile adunări populare” a lui Ceaușescu, în felul în care propunerea lui Terragni pentru Palatul Fasciilor era, în plan, o oglindă convergentă, în al cărei focar se afla tribuna liderului. Este ilustrativ în acest sens rolul impozant al tribunei de la Satu-Mare (a regretatului Nicolae Porumbescu), care este detașată de restul clădirii și plutește deasupra “pieței”.

În al treilea rând, derivat din afirmația anterioară, reiese caracterul de piață de defilare sau de adunări de masse, nu de reuniune a egalilor, rol pe care îl are agora, forul. Într-o schimbare dramatică, care o ilustrează pe aceea petrecută în natura puterii, edificiile politice sau administrative ale acestui secol – după experiența Palatului de Iarnă – scot în stradă nivelul piano nobile, locul public al egalilor, transformându-l într-o piață subordonată unde liderul se arată mulțimii într-un mediu complet controlat. Vom observa astfel că spațiile publice descrise mai sus nu și-au îndeplinit rolul de foruri decât o singură dată – în 1989 – când, într-adevăr, ele au fost foruri de decizie publică și colectivă. Judecând după goliciunea lor de dinainte și, mai ales, de după revoluție, se poate concluziona eșecul lor total: izolate de rutele preferate de promenadă și comerciale, ele au rămas semne ale unei puteri părăsite de solidaritatea comunităților în singurătatea piețelor civice.

Întrebarea care decurge cu necesitate din cele spuse până acum este dacă, observând deficitul de spații publice, ratarea celor existente și luarea lor “în posesie” de cetățeni și chiar de insituții care, publice fiind teoretic, ar trebui să prezerve acest caracter cel puțin pentru spațiul dimprejurul lor, trebuie să insistăm pe inventarea de spații publice în orașele românești?

Ar trebui spus că există surogate pe care le luăm prea puțin în considerare mai cu seamă noi, arhitecții, fascinați de asocierea milenară dintre ideea de loc public și forma urbană de piață istoricește constituită. Or, media și rețelele de socializare, mai cu seamă Facebook suplinesc un procent în creștere din aceste absențe, sau, ca în cazul televiziunii, camuflează sau suprimă necesitatea Locului public.

București: remodelarea Locului public ca fapt postmodern

O modalitate de a judeca orașul și arhitectura din perspectiva postmodernă este aceea a coexistenței tuturor straturilor și intervențiilor într-un sit, chiar dacă ele vor trebui să fie co-prezente într-o casă nouă. Procedeul acesta, al coprezenței, a fost foosit de Peter Eisenman în cel puțin două proiecte: cel pentru Wexner Center din Columbus, Ohio și cel pentru intervenția în La Villete, Paris, proiectată împreună cu Derrida. În primul caz, armureria ce existase odinioară pe sit este evocată în arhitectura casei celei noi. În cel de-al doilea caz, toate stările anterioare ale sitului sunt prezente în același timp și coexistă - cu aceeași intensitate – cu starea “nouă”.

Un exemplu este deja cunoscutul proiect pentru București 2000 al lui von Gerkhan. De la început, trebuie spus însă că, neavând nici un fel de temei economic, nu putem discuta despre acest proiect decât ca despre un agreabil exercițiu formal, dar fără nici un temei real: acesta nu a existat din nefericire – așa cum ar fi impus logica financiară – nici atunci când s-a făcut concursul și cu atât mai puțin acum. În condițiile în care de aproape trei ani primăria tărăgănează deschiderea activității Agenției București 2000, iar climatul investițional s-a deteriorat din cauz incompetenței și a lipsei de viziune a clasei politice și administrative, un asemenea montaj financiar este cu atât mai îndepărtat.

Desigur, proiectul are și părțile lui cel puțin ciudate: piața Unirii ar fi trebuit transformată în lac, dar, dacă judecăm că metroul de dedesubt este oricum inundat și așa, poate că nu ar fi cea mai bună dintre variante. Un proiect pentru Catedrala Neamului (regretatul Petre Ciută) a luat în serios acest aspect al proiectului lui von Gerkhan și a izolat propusa catedrală pe un “ostrov” izolat în centrul unui lac ocupând o mare parte din piață și spre care ar duce doar câteva cărări subțiri. Exercițiul dlui Ciută ne atrage atenția asupra caracterului de alt tărâm al spațiului sacru. In ce-l privește pe d-l Gerkhan și partenerii săi, inundarea pieței nu cred că poate la fel de elegant susținută, și cred că nici nu poate fi imaginată o astfel de ipostază a Lp.

Block-urile (în sensul lor vestic, de unitate urbană delimitată de trei sau patru străzi) sunt placate pe un sit pe care au existat un alt sistem de străzi și o altă arhitectură; așa se face că, în carnea acestor blocuri sunt tăiate traseele vechilor străzi în chip de pasaje luminate zenital. Structura pre-existentă este astfel celebrată de arhitectura nouă, prezent și precedent coexistând. Un alt exemplu interesant, proiectul câștigător, realizat de HAX srl, la concursul pentru sediul UAR, presupunea coprezența casei vechi - ruinate în revoluție, dar cu semnificație politică/simbolică – în chiar întemeierea sediului UAR, proiect câștigător al concursului organizat în acest sens de UAR (în Piața Senatului, pe ruina fostei Direcții a cincea a securității). Într-o formă superioară, această temă a coprezenței a fost realizată de Dan Marin și Zeno Bogdănescu în clădirea care s-a ridicat și pe care, personal, o consider cea mai provocatoare clădire construită în România după 1989 și adevăratul memorial al evenimentelor de-atunci.

În ce fel pot fi prezente simultan straturile succesive de istorie ale unui sit în carnea casei celei noi? Această întrebare trebuie să ne-o punem cu seriozitate dacă dorim să nu fim invadați mai departe de subproducția kitsch a arhitecților neatenți nici la trăsăturile imanente ale sitului, cum ne recomandă fenomenologii, nici la istoria sa, așa cum propun deconstructiviștii. De asemenea, este o întrebare cheie dacă dorim să conferim o identitate orașului, alta decât aceea de oraș sistematic distrus și luat de la capăt. Probabil că, în loc de a turna beton peste vestigiile vechilor hanuri bucureștene, ar trebui să medităm la ideea unor edificii introvertite, cel puțin pentru zona centrului, cu curți interioare /atrium-uri pe toată înălțimea, către care să se orienteze întreaga viață a casei, chiar dacă morfologic o vom racorda pe aceasta din urmă la tipul de expresivitate vestic. Condiția esențială ar fi însă aceea ca atrium-ul să fie spațiu public cel puțin la nivelul străzii și, probabil, al mezaninului. Aceasta poate fi impusă drept condiție pentru oricine dorește să proiecteze în zona centrală și trebuie stipulată în tema de concurs public pentru asemenea edificii.

Hanurile Bucureștilor, pe care avansul eclectismului francez le-a suprimat, pot reveni astfel la o nouă viață, sub forma galeriilor comerciale acoperite, a pasajelor străbătând centrul istoric revitalizat, a atrium-urilor la clădirile individuale și a curților în profunzimea edificiilor, de felul celor pe care le găsim la clădirile interbelice de pe Calea Victoriei. Aici există aceste spații semi-private, salvate din vânzoleala străzii, prin care treci cu necesitate mai înainte de a intra în holul cldirii propriu zise. La Regia Monopolurilor lui Duiliu Marcu, acesta elogia în cartea sa de proiecte din 1940 exact o atare curte interioară, pentru uzul amploiaților. În centrul Bucureștilor există o suită de clădiri “gemene”, flancând intrarea într-o curte interioară, a ansamblului respectiv; indiferent dacă expresia lor este neoromânească, neo-maură sau modernistă, aceste ansambluri articulate în jurul unui spațiu semi-privat împărtășesc o aceeași perspectivă asupra relației public-privat, care nu trebuie privită în termeni de excludere mutuală, ci, dimpotrivă, în sensul unei parcurgeri graduale, mai puțin traumatizante. Probabil că această înțelepciune nu ar trebui pierdută, cu tot aerul oriental al tipologiei (sau, dacă ne amintim de cvartale, împotriva asocierii lor cu stalinismul). În acest sens, trebuie examinată capacitatea block-ului vestic (unitate urbanistică formată din construcții dispuse, în jurul unei curți, pe perimetrul delimitat de patru străzi) de a propune un tip similar de spațiu semi-public înlăuntrul său. P Proiectul lui Meinhard von Gerkhan pentru “noul centru civic”, rezultat în urma concursului internațional București 2000 (1995-6), instituie asemenea block-uri – prea puțin folosite până acum în textura urbană a Bucureștilor – în zona din jurul Casei Republicii. Este evident că, dată fiind natura locului unde ar fi să fie amplasate, este extrem de impotrbabil că intimitatea unor spații de locuit poate fi asigurată în același fel în care aceasta s-ar putea instala într-un amplasament "neutru" din punct de vedere al vieții publice.

Subsolurile cu bolți din centru pot fi regăsite ca tipologie și folosite pentru restaurante, baruri, cluburi. Materialele naturale – piatră, lemn - pot intra în dialoguri și contraste fertile cu cele high-tech (metal și sticlă), așa cum se întâmplă de altfel în operele marilor arhitecți (Aalto, Siza, Wright, Ando, H.Fathi, Herzog&De Meuron etc.) Sticla, atât de prezentă în arhitectura contemporană, poate fi folosită și în modul propus de orașul de târgoveți – geamlâcul – cu o expresie adusă la zi. Așa o dorea Constantin Joja și așa a fost el folosit în cazul sediului BCR sector 6, din Bd.Ghencea (arh. Dorin Ștefan, DS Studio).

Înnoirea nu trebuie să însemne preluarea mimetică a tipologiilor și a tehnologiilor de regulă epuizate expresiv în vest. Nu trebuie cu necesitate să repetăm erorile arhitecturii modernismului ortodox, cum îl numea Robert Venturi (nicio legătură cu religia eponimă), ci putem găsi întemeieri pentru o arhitectură proprie capitalei, în care actualitatea să fie ecoul ipostazelor trecute ale locului, iar acesta din urmă să piloteze din infratext actul de proiectare. Metodele noi de investigare a arhitecturii și urbanismului oferă această deschidere alternativă către șansa de a fi contemporani fără a alunga în proces trăsăturile – multe, puține câte sunt – care particularizează acest oraș.

Inchei scurtele mele notații despre spațiile-insulă ale locuirii întreolaltă cu remarca – desprinsă dintr-un comentariu mai larg a arhitectului și filosofului arhitecturii post-structuraliste care este Rem Koolhas – potrivit căreia ideea de Loc public și, mai ales, obsesia privind necesitatea prezenței sale în oraș sunt două dintre marotele arhitecților care, încet, încet, încetează să mai aibe importanța dinn teoriile urbanistice ale deceniilor trecute[5].

Desigur, situația șade complet diferit în cazul specific al României, unde deprinderea dialogului (inter) comunitar trebuie să fie dublată de apariția expresiei acestor spații civice – de la transparența și fortificarea atributelor publice ale instituțiilor la piețe și de la televiziune și media la Facebook. Dar concluzia pe care o sugerez este aceea că orice discuție despre loc public trebuie să se desfășoare numai după ce există în comunitate o masă critică de spațiu privat, de locuințe unifamiliale de felul cartierelor construite după criteriul “breslei” până după război. Lp depinde de existența spațiului în întregime privat, în care se întemeiază ființa și din ocrotirea căruia, ca să parafrazez o spusă heideggeriană, omul, locuind, poate înfrunta și alte tipuri de spații.

NOTE