Moldova / Arhitectura - profesie și școală. Interviu cu prof. univ. dr. arh. Virgiliu Onofrei

Tudor Grădinaru: Cu rare excepții, arhitectura ultimilor 20 de ani din România se rezumă mai mult la asimilarea unor tendințe la modă, fără o necesară reflecție critică, fără o abordare contextuală a temelor, fără o raportare la specificul social, cultural și spiritual. Care este opinia dumneavoastră despre acest fapt?

Virgiliu Onofrei: Deși aprecierea e cam abruptă, ea descrie situații cu care ne întâlnim frecvent. Există, însă, și lucrări în care respectul față de context nu e absent, în care soluțiile derivă din analiza atentă și responsabilă a zonei, a condițiilor particulare de intervenție. Dar e drept că noi ne aflăm într-o continuă stare de aculturație, de dependență față de alte modele culturale. Nu e un proces care durează doar de douăzeci de ani. Deși nu în formele uneori mimetice pe care le cunoaște azi, el poate fi urmărit de la începuturile modernității noastre și chiar mai adânc, în procesul constituirii culturii române ca spațiu al sintezelor născute din interferența orient-occident. În timp, fie am preluat noi înșine modele, fie ni s-au impus conjunctural. Așa, de exemplu, din opțiune liberă, s-a născut la noi arhitectura modernă interbelică sau, din oportunism, arhitectura formalistă din perioada dominației sovietice.

Astăzi când, dată fiind rețeaua densă de conexiuni în care e cuprinsă lumea, ceea ce se întâmplă semnificativ într-un loc are reverberații globale, iar posibilitățile de informare oferite de internet sunt fabuloase, când investitorii importanți au afaceri transnaționale și își valorifică propriile proiecte, tehnologii și materiale și când în mare parte realizări de excepție au ca autori arhitecți care nu sunt originari din spațiul cultural în care operează, influența modelelor străine nu e deloc surprinzătoare și, deci, nu trebuie descalificată aprioric.

Dar, fără să ignorăm modelele străine, ci dimpotrivă, e necesar totuși să privim în același timp mai atent spre noi înșine. Când spun „spre noi înșine”, nu mă refer la retrospectiva simplistă a tradiției, a specificului, de altfel, atât de greu de definit univoc, evocate din când în când ca resursă a inspirației stilistice. Mă refer la distanțarea față de opțiunea exclusiv formală, față de seducția imaginii de succes, la modă, în favoarea celei pentru interpretarea modelelor prin raportarea lor la locuri concrete și la oamenii concreți alături de care trăiești.

O asemenea opțiune presupune reflecție și mai mult efort al căutării, mult dincolo de ultima revistă de arhitectură răsfoită sau ultimul site vizitat, dar rezultatele câștigă în autentic și adaugă valoare locului căruia astfel îi pot aparține într-adevăr.

T.G.: În aceste condiții, încotro credeți că se îndreaptă arhitectura românească?

V.O.: Nu agreez previziunile, dar cred că va continua să se îndrepte, în mod firesc, către modele pe care le oferă arhitectura contemporană. De două decenii, în lume se realizează o arhitectură de mare calitate, într-o diversitate de abordări conceptuale și formale, au căpătat contur ferm personalități cu opere originale și, în același timp, s-au dezvoltat cultul exagerat pentru imagine, motivația comercială, star sistemul, iar valorile sunt tot mai instabile, au o viață scurtă, reglată de capriciile modei. Un context susceptibil să deruteze, să creeze confuzii.

Totuși, din analiza cu discernământ a arhitecturii contemporane, trecând peste extravaganțele spectacularului cu orice preț și peste efemerul modei, se poate construi suportul pentru a da expresie unei gândiri proprii, pentru asimilarea noilor tehnologii și a limbajului formal contemporan, fără dezacorduri stridente.

Doar așa ne-am putea elibera de practica exercițiului mimetic și a colajului. Probabil, însă, că de preocuparea excesivă pentru obiectul de arhitectură în sine nu ne vom elibera prea curând, că orientarea interesului către problemele orașului, ale calității mediului ca valoare globală va mai întârzia.

Eu cred că au mai puțină importanță câteva reușite izolate care răsfață vanitatea unora și mai multă nivelul mediu de calitate a arhitecturii dominante.

Or, mare parte din ceea ce se construiește e de calitate mediocră, iar starea de fapt a orașelor, în general, de la cartiere de locuințe și zone industriale la infrastructură, dotări diverse, spații verzi, știm cât este de deficitară.

Către schimbarea acestei situații ar trebui să ne îndreptăm și către marile teme care, în ultimele decenii, și-au făcut loc și în universul profesiei noastre: protecția mediului natural și economia de energie, dezvoltarea durabilă, protecția și reabilitarea patrimoniului construit, renovarea urbană. Mi-e teamă însă că ele vor fi încă multă vreme prezente doar în tezele de doctorat și în comunicările sesiunilor științifice.

T.G.: Ca profesor universitar și decan al Facultății de Arhitectură „G. M. Cantacuzino” ați îndrumat multe generații de studenți pentru profesia de arhitect. Cum vedeți evoluția învățământului românesc de arhitectură, a școlii de arhitectură din Iași în contextul actual?

V.O.: Ca structură a planurilor de învățământ și chiar ca metodologie didactică, cu unele diferențieri neesențiale, școlile noastre de arhitectură sunt apropiate și se înscriu în exigențele europene care privesc formația arhitectului.

Dimensiunea europeană se exprimă însă și dincolo de formele de organizare și funcționare. Există relații, schimburi academice cu universități vest-europene în cadrul unor programe destinate învățământului superior, există evaluări periodice ale școlilor noastre la care participă și experți străini.

Universitatea „Ion Mincu” a făcut din deschiderea internațională o strategie consecvent și cu mult succes urmărită, dar orice școală trebuie să se raporteze la cerința integrării europene, și nici cea din Iași nu face excepție. Însă situația, în ceea ce ne privește, nu este atât de simplă și de senină cum ar putea sugera concluziile optimiste ale acestei raportări și faptul că absolvenți ai școlii lucrează ca arhitecți la firme din străinătate.

Din 1990 până acum numărul studenților a crescut substanțial, de la 30 la peste 500, dar fără un spor proporțional de spații și de corp didactic, iar pensionările recente au complicat și mai mult situația. Dezvoltarea, în viitor, nu se va mai putea realiza decât prin cei tineri, majoritatea dintre ei foști studenți ai școlii, înscriși deja pe parcursul firesc al evoluției în cariera didactică. De participarea, de implicarea lor în viața școlii, de modul în care vor conlucra, făcând să prevaleze ceea ce îi unește, nu ceea ce îi separă, depinde cum se va construi viitorul școlii. Și de calitatea studenților, bineînțeles.

Din păcate, examenul de admitere e departe de a fi un filtru sigur, de a nu le permite accesul decât celor cu aptitudini native certe și foarte motivați pentru profesia de arhitect, care este foarte dificilă, solicitantă și plină de răspundere. Evident că nici carențele cu care, în general, vin din liceu, nici comportamentele imature ale unora nu pot fi neglijate ca factori indezirabili.

Dar în fiecare nouă serie există studenți cu calități remarcabile, imaginativi, informați și foarte dedicați, care cunosc o evoluție coerentă. Aceștia, ajunși în anii mari, unde la Proiectare de arhitectură îndrumarea se face prioritar prin analiză teoretică a programului, a sitului și a soluțiilor propuse, în paralel cu exersarea lucrului în echipă, reușesc să-și afirme un concept propriu, să-l argumenteze și să structureze un răspuns convingător pe teme complexe, care abordează amplasamente concrete și dificile. Sunt și eșecuri, firește, dar și acestea fac parte din procesul învățării.

Oricum, nu consider că școala trebuie să-și propună formarea de specialiști într-un domeniu îngust; pe aceștia îi formează practica profesională de durată, efectivă.

Deși școala este spațiul în care se transmit și se dobândesc cunoștințe și abilități legate strâns de viitoarea practicare a profesiei, ea trebuie, mai ales, să fie cadrul pentru înțelegerea fenomenului arhitectural în multitudinea manifestărilor sale, a conexiunilor sale intrinseci și extrinseci, cadrul pentru dezvoltarea creativității și pentru formarea unei atitudini flexibile și lipsite de inhibiții față de solicitările unei lumi atât de problematice și instabile cum e cea în care trăim.

T.G.: Având în vedere criza pe care o traversează piața profesională, manifestată, în special, la nivelul activității biroului de arhitectură propriu, considerată entitate de bază a exercitării profesiei la noi, se pare că absolvenții vor avea mai puține posibilități să facă o carieră promițătoare în practica proiectării de arhitectură. Cum răspunde învățământul de arhitectură, în condițiile acestor provocări?

V.O.: Mai întâi o observație, te rog. Nu înțeleg de ce se consideră că biroul individual de arhitectură este entitatea de bază a exercitării profesiei. Și nu înțeleg decât în parte graba cu care arhitecții foarte tineri țin să se exprime ca individualități în forma asta. În dorința lor, în graba lor, văd desigur voința de afirmare care însoțește tinerețea, dar și lipsa de maturitate. Nu doar pentru că reglementările cunoscute prevăd un stagiu obligatoriu, orice absolvent ar trebui să realizeze necesitatea unei perioade de ucenicie înainte de asumarea în întregime a responsabilităților pe care le presupune proiectarea de arhitectură și actul edificării. Cum spuneam anterior, profesia de arhitect este foarte solicitantă, e o meserie care nu înseamnă doar întâlniri cu poezia inspirată, la taifas cu muzele, ci și multă muncă tehnică de rutină, numeroase confruntări cu factori perturbatori, fie obiectivi, fie subiectivi, care trebuie depășiți. O meserie care, pentru a fi bine făcută, pretinde cunoștințe, tot mai multe, dar și acumulări de experiențe trăite.

De aceea cred că lucrul în echipe de proiectare puternice este o cale mai bună de dezvoltare profesională după absolvire și mulți ani după aceea, chiar și pentru construirea unei cariere. Și este o alternativă mai bună decât biroul individual pentru a rezista în perioade de criză. O firmă cu un prestigiu consolidat, bine situată pe piață, oferă, în principiu, posibilitatea participării la realizarea unor lucrări de anvergură, la un nivel profesional de calitate, ceea ce e esențial pentru ucenicia tinerilor arhitecți. Din nefericire, nu sunt atâtea firme de calitate de câte ar fi nevoie. Spun asta pentru că, nu o dată, am întâlnit absolvenți decepționați și surprinși de mediocritatea mediului profesional rutinier în care își găsiseră un loc, fie mică firmă, fie birou individual. Mă întreb dacă acum, în vremuri de criză, au rămas la fel de exigenți în aprecieri. Sper că da.

Nu știm cât va dura actuala criză, dar e evident că ea afectează investițiile, piața construcțiilor, deci și proiectarea de arhitectură. Ea ne arată însă cât de dependentă este arhitectura de mersul lumii în care trăim, de economie, în special, și că imaginea de creatori respirând într-un univers privilegiat al artei pure, pe care și-o atribuie unii arhitecți, nu e decât o iluzie orgolioasă printre multe altele. Și ne mai arată cât de importantă e pregătirea profesională.

E știut că în perioade de criză economică se poate pune nu numai problema diminuării posibilităților de realizare profesională, dar și aceea, dramatică, a găsirii sau a păstrării unui loc de muncă pentru a-ți asigura pentru tine și familie o existență normală, echilibrată.

Nu reușești decât dacă te faci necesar, deci dacă ai competențe recunoscute și, de preferat, cu o acoperire mai largă decât stricta specializare într-un subdomeniu al arhitecturii sau urbanismului, pentru un răspuns prompt la schimbările imprevizibile ale pieței. Cu alte cuvinte, competențele și experiența să-ți îngăduie o anumită suplețe, adaptabilitate și, aș adăuga, să ai disponibilitate pentru învățare continuă, la urma urmei, toate acestea însemnând dezvoltarea unei noi atitudini față de practicarea profesiei. Și în acest sens, urmărind deschiderea spre orizonturi pluridirecționate și nu specializarea îngustă, școala face un lucru bun.

T.G: Un reputat arhitect afirma: „Arhitectura nu se reduce doar la construcția de clădiri frumoase și originale. Pentru mine definiția frumuseții include și responsabilitatea arhitecturii față de societate”. În ce măsură această importantă misiune a arhitecturii/arhitectului este îndeplinită astăzi?

V.O.: Înțeleg ce vrei să spui, dar nu putem vorbi despre responsabilitatea socială a arhitecturii, ci despre misiunea ei socială, exprimată fie explicit în programe specifice, fie ca un corolar al funcțiilor sale multiple.

În primul caz, responsabilitatea privind măsura în care această misiune e îndeplinită îi revine preponderent politicului, care organizează și conduce societatea, stabilește țintele dezvoltării și prioritățile de utilizare a resurselor, și abia apoi arhitectului, ca profesionist.

În al doilea caz, cum arhitectura reprezintă un răspuns dat cerințelor de viață materială și spirituală ce trebuie satisfăcute prin organizarea spațiului și realizarea cadrului construit, funcția sa socială și culturală este evidentă.

În termeni ideali, prin calitățile sale estetice și simbolice, arhitectura modelează omul interior, cu nevoia lui de frumos și poezie. Cât de bine o face depinde într-adevăr, în mare măsură, de arhitectul creator de forme în spațiu, de valori estetice. Dar responsabilitatea acestuia vizează toate atributele arhitecturii, nu doar frumusețea, ci și calitatea utilitară, constructivă, relația armonioasă cu mediul, economia. Fiecare dintre acestea și toate împreună au și o dimensiune socială.

În consecință, se pare că reflecția și judecățile de valoare asupra arhitecturii nu se pot reduce la problematica esteticului și a stilisticii, cum facem de obicei. Iar faptul că Bienala de la Veneția din 2000, sub direcția lui Massimiliano Fuksas, a avut ca generic sintagma „Less Aesthetics, More Ethics” indică necesitatea unei perspective mai realiste și mai cuprinzătoare asupra arhitecturii, a unei atitudini mai responsabile, dincolo de obsedanta preocupare pentru imaginea de obiect.

Prin aceasta nu se sugerează nicidecum ignorarea calității estetice, ci deplasarea interesului de la arhitectura clădirii spre oraș și marile lui probleme, într-o lume a dezechilibrelor grave generatoare de tensiuni, în care analiza aprofundată pe tema mediului, a impactului noilor tehnologii asupra individului și societății, a mecanismelor economice și sociale viabile, capătă substanță și credit în raport cu insistențele snoabe și artificiale pe tema stilisticii arhitecturale.

Se știe că istoria modernă a cunoscut momente exemplare de angajare a unor arhitecți pentru schimbarea unghiului de vedere în aprecierea arhitecturii, pentru o arhitectură în acord cu evoluția societății, cu transformările sociale și economice, cu revoluția tehnico-științifică pe care le-au cunoscut secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Mă gândesc la Viollet le Duc sau Adolf Loos, de exemplu, a căror polemică părea să urmărească doar schimbarea paradigmei estetice, în opoziția față de gândirea academistă, când în realitate aceasta era expresia unei reevaluări bine structurate și argumentate a relației dintre arhitectură și artă, dintre arhitect și societate.

Și mă gândesc la Le Corbusier, Gropius, Mies, Aalto, la interesul lor privind locuirea urbană ca problemă socială. În primul rând la Le Corbusier, care, autor al unor definiții prea unilaterale ale arhitecturii, dar și creator al unei noi estetici arhitecturale, încă funcțională ca sursă de inspirație, a fost, dincolo de inconsecvențele, contradicțiile și exagerările sale dăunătoare, o conștiință vie și o voce energică în favoarea arhitecturii. E suficient să ne amintim de titluri ca „Des Canons, des Munitions? Merci! Des logis... s.v.p.” sau „La Maison des Hommes”, pentru a-l înțelege și aprecia ca model de arhitect angajat.

Modelul e însă dispărut într-o pagină de istorie și nu cred că poate fi adus la viață azi, într-o societate dominată de individualism, de interese personale și de o enormă ipocrizie.

T.G.: Tom Wolfe, celebrul jurnalist american, susținea odată că, în capitalismul american, corporațiile au preferat în exprimarea funcției de reprezentare a patrimoniului imobiliar propriu un „stil serios, birocratic-socialist”. Pe de altă parte, așa cum observau unii critici în legătură cu această afirmație, în China comunistă de azi se realizează construcții avangardiste, cu dezvoltări formale absolut inedite. Este vorba, în acest caz, de o exprimare a potenței financiare, a nevoii de individualizare sau este expresia deschiderii și absorbției unor valori culturale universale?

V.O.: Ce pot să spun, Tom Wolfe pare să facă parte dintre cei care vor o arhitectură nouă pentru fiecare zi a săptămânii, ca jurnalist neezitând să se insinueze în domenii care nu-i sunt deloc familiare.

Cât despre corporațiile americane, nu cred că preferințele lor estetice sau ideologice au dictat fizionomia arhitecturii apte să le reprezinte. Mai curând pragmatismul și eficiența acestei arhitecturi au impus-o, asigurând astfel o îndelungă carieră „cutiei de sticlă” a lui Mies, care a proliferat internațional, cu spațiile ei neutre, flexibile și cu peretele ei cortină standardizat. O arhitectură abstractă, rafinată și rece, serioasă, desigur, birocratică, poate, dar nu văd de ce socialistă, cum o califică Wolfe, chiar dacă se spune despre cei de la Bauhaus că aveau simpatii socialiste pentru care au fost nevoiți să părăsească Germania lui Hitler.

În fine, o apreciere jurnalistică, să zicem.

Dar ce rost a avut să facă, în 1981, deci în plin postmodernism, în „From Bauhaus to Our House”, o critică a arhitecturii moderne? După ce, încă din 1966, Robert Venturi pusese în discuție, în „Complexity and Contradiction in Architecture”, limbajul pauper al modernismului și opusese sintagmei lui Mies - „Less is more” - una la fel de tranșantă - „Less is bore”, furnizând astfel argumente pentru schimbarea pe care avea s-o aducă arhitectura postmodernă.

Ce a urmat se știe - pastișa, parodia, Charles Moore și Ricardo Bofill, ca apoi, pentru a ieși din impas, să ne aducem din nou aminte că „Less is more” și să ne potrivim ceasul după ora minimalismului.

Asta ca să vedem cât de superfluă este discuția pe tema stilisticii azi, când toți se vor creatori de iconuri, așa cum o demonstrează, după părerea mea, și cazul Chinei.

China trăiește de ani buni un paradox pe măsura mărimii sale, în văzul lumii, paradox la care arhitectura occidentală participă din plin.

În cazul Chinei, vechile teorii despre relația dintre politic, ideologie și arhitectură, despre specific și tradiție culturală se dovedesc a fi prejudecăți expirate. Rămân faptele, care trebuie interpretate într-o gamă nouă și care ne demonstreză că globalizarea nu e un concept de laborator și că economia, finanțele, profitul sunt forțele care determină mersul lumii și acționează asupra politicului, influențându-i puternic strategiile. Și, de asemenea, că arhitectura de azi nu cunoaște frontiere și că nu mai este, prin ea însăși, un mijloc de identificare a unui spațiu cultural anume, oricât de venerabilă ar fi istoria acestuia.

Fără îndoială că există o inadecvare de fond între regimul politic al partidului unic, al partidului-stat, imaginea despre China lui Mao, China în salopetă, pe care n-am uitat-o, și ceea ce vedem astăzi la Beijing sau la Shanghai. Te poți întreba, însă, dacă un miliard trei sute de milioane de oameni puteau fi ținuți la nesfârșit în sărăcie și uniformizare cenușie, mimând un cult al personalității alienant, victime ale unei îndoctrinări mincinoase.

Conducătorii comuniști ai Chinei au ieșit din încremenirea în acest model absurd și falimentar pentru că n-au avut de ales, astfel că reformele economice începute pe la sfârșitul anilor ’70 au evoluat până când s-a realizat o combinare sui-generis a planificării centrale cu mecanismele pieței libere.

Apoi, amendamentele la Constituție pentru protejarea proprietății private și facilitățile acordate investitorilor străini au fost hotărâtoare pentru a se realiza, după 2000, ceea ce vedem azi în zonele economice speciale ale Chinei.

O politică abilă care, prin dezvoltarea economică susținută cu capital, competențe și tehnologii occidentale, a consolidat poziția partidului unic, care continuă să interzică orice opoziție politică. Este ceea ce unii îi reproșează occidentului. Dar era posibil să se întâmple altfel? Când tocmai legile pieței, profitul, cele care au generat, de fapt, globalizarea, îl fac pe investitor insensibil la impulsuri politice ori ideologice și îl îndreaptă acolo unde găsește o forță de muncă ieftină și calificată, o piață de desfacere vastă și stabilitate. China le are pe toate, inclusiv stabilitate, deși vulnerabilă, și devine astfel o destinație preferată pentru investitori.

Deci, arhitectura nouă a Chinei exprimă esența globalizării, care desființează bariere politice și culturale, țintind numai profitul, realitate ce se conjugă cu nevoia de dezvoltare urbanistică a Chinei. Poate părea surprinzător, dar prin dezvoltarea economică s-a mărit decalajul dintre sat și oraș, iar distribuția beneficiilor dezvoltării cunoaște inechități flagrante. Dată fiind această situație, se amorsează planuri de urbanizare care-și propun, pentru următorii 15 ani, mutarea a trei sute de milioane de chinezi de la sat la oraș!

O uriașă provocare și o ofertă extraordinară adresată arhitecților, care până acum, la Beijing și la Shanghai, în special, au pus în scenă impresionante spectacole ale superlativelor arhitecturale, simboluri ale succesului unei societăți hiperdinamice.

„Marele salt înainte” al lui Mao s-a dovedit a fi un mare salt înapoi. Astăzi, China e lansată în marele salt în secolul al XXI-lea. Are forța să-l facă, a devenit a doua putere economică a lumii, iar în 2030 va fi prima, dacă va reuși să-și mențină suflul de acum. Totul trebuie însă făcut repede, energic și bine. Pentru asta e nevoie de tehnologii avansate și de înaltă calificare în construcții și arhitectură.

Occidentul le are și nu îi lipsește nici nervul competiției, ci dimpotrivă. Inovează mereu forma, doboară mereu recorduri tehnice; Citius, Altius, Fortius, o olimpiadă non-stop. Și astfel, cultura occidentului capitalist și democratic, modelele lui arhitecturale își fac loc pe pământul Chinei comuniste, devenind expresia deschiderii ei către asimilarea valorilor dominante în lumea de azi a globalizării, nu numai economice, ci și culturale.

Uniformizarea cenușie a epocii lui Mao a rămas în urmă, acum se desfășoară uniformizarea strălucitoare pe care o aduce internaționalizarea limbajului arhitectural și a tehnologiilor.

La New York și Frankfurt, în Dubai și Singapore, în Hong Kong și, acum, la Shanghai vedem același spectacol al competiției pe verticala profitului.

Unde se află marea cultură și arhitectura tradițională chineză? Sunt la locul lor, în muzee și în ghidurile turistice. Ce face guvernul? Face bine; organizează concursuri internaționale de arhitectură, invită arhitecți faimoși, europeni și americani, ca Norman Foster, Rem Koolhaas, Herzog și De Meuron sau Steven Holl, care-și pun amprenta personalității proprii pe arhitectura nouă, cosmopolită, a Chinei.

Ce face partidul unic ? Face bine; în Piața Tienanmen e liniște.

T.G.: În încheiere, ce sfaturi i-ați da unui tânăr arhitect la debutul în profesie?

V.O.: Sfaturi? Nici vorbă! I-aș spune o anecdotă despre un dialog în largul coastei atlantice franceze: „-Mai e mult până în America, papa? -Taci și înoată!”.