„Inocența lor, după mine, este incultură” - interviu cu prof. dr. arh. Mihail Caffe

Françoise Pamfil: Prima întrebare se referă la modul în care ați decis să faceți Arhitectura.

Mihail Caffe: E o poveste destul de interesantă, prin ultimii ani de liceu eram calat și pregătit pentru un examen la Medicină foarte dur, citisem nu știu câte tratate de medicină și fiziologie și eram pornit pe Medicină. Aveam un unchi care era doctor, care mă iubea foarte mult și mă crescuse cumva în București, că ai mei stăteau în provincie, și când a auzit că vreau să mă duc la Medicină mi-a zis: „Tu, la Medicină, ce să cauți la Medicină? Tu tre’ să te faci arhitect, cum adică, cu talentul pe care îl ai!” (desenam bine când eram puști), și uite-așa am ajuns arhitect datorită unui doctor care m-a deconsiliat să fac Medicina - e și așa... un fel de anecdotă, dar e foarte adevărat. Numai că n-am putut să fac Arhitectura de cum am terminat liceul, pentru că era în ’42 și n-am fost atras de niște forme de învățământ particulare ale comunității evreilor, care aveau școli de arhitectură conduse de arhitectul Stern - care a fost și decan la noi prin ’52-’53. Nu știu de ce n-aveam încredere în aceste școli așa-zis private. Și-atunci, m-am dus la o școală de pictură, ca să fac ceva, și-am făcut doi ani de pictură cu Maxy, marele M. H. Maxy. Și făcând pictură, am fost coleg cu foarte multă lume care pe urmă a devenit destul de cunoscută în artă...

F.P.: În perioada aceea domnul Maxy era ...

M.C.: Domnul Maxy era șeful de clasă al unei școli de pictură din-astea, tot evreiești, tot a comunității evreiești, pentru că asta era situația atunci, era Beate Fredanov care conducea Secția de Artă dramatică, Maxy care conducea Pictura și era nu mai știu cine pentru Muzică. Făceam, așa, un fel de Conservator de Arte. Noi, ăștia de la Pictură, lucram cu cei de la Teatru, făceam scenografii și-așa mai departe, și cum s-a deschis Școala de Arhitectură pentru noi, în ’44, am dat examen și-am intrat ultimul pe listă, nefiind deloc pregătit pentru desen de admitere la Arhitectură, habar n-aveam să țin un trăgător în mână.

F.P.: Și cine a fost primul dumneavoastră profesor de atelier?

M.C.: Primul meu profesor de atelier a fost Nenciulescu, și asistent - Macovei.

F.P.: Lucrarea dumneavoastră de diplomă a avut ca temă...

M.C.: Lucrarea mea de diplomă a avut ca temă Palatul Academiei Române, care era o lucrare foarte pretențioasă de arhitectură monumentală, în perioada Realismului Socialist - avea elemente foarte multe de Renaștere și câteva elemente de arhitectură românească, strecurate printre ele. Dar cel mai amuzant a fost că președintele comisiei de diplomă era Duiliu Marcu, care avea în portofoliul lui proiectul pentru Palatul Academiei.

F.P.: Era gata pregătit...

M.C.:...era gata făcut de el, și s-a uitat cu destulă curiozitate și ironie la proiectul meu care era exact... nu era ca al lui, că eu nu știam pe vremea aia, nu mă documentasem destul...

F.P.: Asta se întâmpla în...

M.C.: ...în ‘50.

F.P.: Dintre colegii dumneavoastră de an sau de grupă, cine era personajul cel mai pitoresc?

M.C.: Personajul cel mai pitoresc era un băiat care s-a prăpădit foarte devreme, nu știu dacă nu chiar în primii ani după ce am terminat facultatea... Se chema Bob Bertholy, era un zurbagiu și un tip foarte simpatic, și mai era prieten și făcea echipă în trăsnăile care se făceau cu Sică Baroi, care a devenit grafician și era foarte talentat - mi-a făcut chiar grafica de carte la un album despre arhitectura din România publicat prin ‘56 -’57.

F.P.: În privința monografiei publicate în ‘60 despre Mincu, simțiți oportunitatea unei reeditări?

M.C.: De fapt, doamna Gabrea, care conduce Editura Capitel, îmi vorbește de doi ani de zile de o reeditare, pentru centenarul Mincu, de anul trecut, și nu s-a finalizat. Mi s-a părut interesant să fie reeditat, deși, la recitire, eu m-am rușinat de unele prostii pe care le-am spus acolo.

F.P.: Sunteți foarte modest, pentru că aparatul dumneavoastră critic, dar și anumite comentarii referitoare de exemplu la „roșul pompeian” de la Școala de fete și alte lucruri sunt foarte interesante, nu este un fals compliment, este o lucrare care are o anumită consecvență și care dă o cheie de lectură a unei monografii. De aceea v-am întrebat de reeditare, pentru că este nevoie de lucrări de înaltă ținută în domeniul monografic.

M.C.: Eu sunt mai mulțumit de mai mica monografie pe care a publicat-o Editura Meridiane în anii ‘70, care este intervenția mea pură, fără nicio adăugire editorială, în timp ce cartea din ‘60 este pe jumătate literatură făcută de redactorul de carte Alexandru Sen de la editura respectivă, care mi-a dictat pasaje întregi de literatizare romanțată a acțiunilor, timpuri trecute, timpul prezent, acuma face, acuma se duce... în fine, domnul Sen era un băiat foarte talentat...

F.P.: Cunosc faptul că monografia a fost mai întâi editată în ‘60, și ulterior reeditată, dar nu știam de acest domn Alexandru Sen...

M.C.: Eu pornisem pe o monografie profesională, comentariu de arhitectură, ideea de a face cu ocazia cărții un pic de cultură generală în arhitectură pentru un tânăr cititor, dar el a băgat elemente de romanțare care mie îmi erau total străine. Până la urmă a ieșit, așa, un fel de varză de roman biografic, care uneori este jenantă, dar asta era situația. Acum, cu ocazia reeditării, mi-am pus problema dacă să rescriu textul sau să-l las intact, până la urmă am rămas la ideea să îl las intact, ca document, și să fac o prefață la ediție cu un comentariu de poziționare, dar deocamdată nu s-a făcut nimic.

F.P.: Tot discutând despre cărți, ați publicat în ’87 lucrarea Locuirea contemporană, considerați că subiectul locuirii are nevoie de o densitate mai mare de comentariu scris? Avem critici?

M.C.: Cred că da; cred că n-avem. Adică, am impresia că literatura noastră de arhitectură este focalizată, după mine, într-un mod neproporționat pe aspectele formal-spațiale și nu pe cele social-antropologice ale locuirii. Adică, abordarea locuirii ca fenomen uman este foarte puțin tratată, de fapt, ori ce mă interesa pe mine era mai ales acest lucru, pentru că acrobații arhitecturale în materie de locuință... nu e nicio minune.

F.P.: Cum pot școlile de arhitectură să mute atenția și energia de proiectare din teritoriul pragmatic în cel etic? Care ar fi zâna bună sau ingredientul magic care ar reuși să-i determine pe oameni să adauge și această dimensiune etică a ideii că un arhitect face o locuință ca un răspuns la societate, la problemele legate de om?

M.C.: Eu cred că asemenea chestie se datorează persoanelor.

F.P.: Am înțeles. Sunteți optimist?

M.C.: Da, foarte optimist.

F.P.: Că există suficient de multe persoane care pot să genereze o...?

M.C.: Nu, trebuie făcută o infuzie din afara meseriei, adică, dacă ar veni în asemenea cursuri sau conferințe antropologi, psihologi și așa mai departe, ar fi foarte interesant pentru că dimensiunea asta etică de care vorbești, arhitecții sunt cam străini de ea, o fac intuitiv, pe când un antropolog, un specialist, chiar un heideggerian dacă ar fi, problema asta a locului noi o vânturăm așa... ca pe un fel de minune poetică, dar, de fapt, există un adevăr în această chestie, pe care îl stăpânesc, după mine, antropologii mai bine decât arhitecții. Deci dacă s-ar decide în școlile de arhitectură să se facă niște cursuri de antropologia locuirii, de psihologia locuirii, de problema relației dintre intim și social și așa mai departe, și public, și spațiul public, aici se pot aduce foarte multe lucruri care să îi facă pe copiii ăștia să înțeleagă că nu e destul să pună niște linii unele lângă altele și să ia acolo un proiecțel, ci să se gândească ce se întâmplă acolo înăuntru, în perspectiva utilizatorului, a trăitorului, ori ei nu au asta, n-au acest „approche”.

F.P.: În opinia dumneavoastră, locuirea colectivă din România a mutilat sau a alterat o alternativă la visarea de locuire? Cum ați diagnostica lucrurile?

M.C.: Sunt foarte rezervat. Locuirea colectivă din România, în primul rând, nu este invenția comunismului, locuirea în blocuri de locuințe este o invenție modernă, care n-are nicio treabă cu ideologiile sau cu sistemele politice.

F.P.: Ci are legătură cu densitatea...

M.C.: Are legătură cu densitatea, cu constituția societății, cu trecerea arhitecturii din câmpul utilizării individuale la utilizarea socială. Așa că, ce să spun, locuirea colectivă este un fapt obiectiv, n-avem ce face. Cum s-a rezolvat ea în anii ‘60-’80 este o chestie de conjunctură politică și economică, pentru că ceea ce se spune despre locuințele comuniste - închisorile, cutiile de chibrituri și așa mai departe - le găsim în HLM-uri, le găsim în construcțiile din Milano sau din Florența, din marile orașe italienești, la periferie. Am văzut la Neapole un ansamblu de locuințe îngrozitoare, cu rufe și troace prin balcoane, așa că nu asta este problema, a fost un pariu foarte complicat, la un moment dat ți se spune „trebuie să cazăm milioane de oameni în locuințe”. Cum le faci? A fost problema opțiunii între confortabil și puțin sau mult și mai inconfortabil, s-a optat pentru mult, nu pentru bun, criteriul cantitativ a fost cel care a determinat formele astea care au ieșit. Și eu, astăzi, încă sunt de părere că, dacă aceste apartamente hulite ar fi locuite de două-trei persoane mai puțin decât sunt, ar fi ok, un apartament de 3 camere pentru două persoane, indiferent că este din ‘70 sau din ‘90, poate să funcționeze și azi foarte bine. Sigur că sunt niște date din astea cam coercitive, echipamentul utilitar al locuinței e redus la cea mai modestă expresie, și astea nu se pot schimba chiar dacă micșorezi densitatea de ocupare a locuinței, dar astea sunt, ele au deja o vechime de 40-50 de ani, ar putea să fie demolate, ce să mai umblăm cu refaceri și cu vopsitorii pe dinafară.

F.P.: Schimbând subiectul, doresc să vă invit să comentați dacă dumneavoastră considerați că există sau nu șansa continuării unei arhitecturi moderne românești. Întrebarea conține o nostalgie, că sunt anumite țări în care modernismul și neo-modernismul, datorită unei școli de gândire, se așază. Ce se întâmplă în România, e o prăpastie imensă, de ce tema modernă are sau nu adecvare nu în formă, ci în gândirea socială și antropologică. Există continuatori ai arhitecturii moderne în România?

M.C.: Numești arhitectură modernă arhitectura interbelică, a anilor ‘30-’40?

F.P.: Da, arhitectura anilor ‘20 până în ‘40.

M.C.: Poate că există, dar n-aș putea să numesc cine anume, poate Teacă, poate Beldiman, chiar și Dorin Ștefan, nu știu exact ce au mai făcut unii dintre tinerii mei colegi. Eu am pentru acești oameni pe care i-am pronunțat o admirație, pentru că fac o profesiune onestă și, deși actuală, totuși cu niște valențe care se leagă cumva de modernismul ăsta interbelic de care vorbești. Dar am impresia că totuși mirajul ăsta publicitar, să zicem, e foarte activ printre și mai tinerii și mai puțin tinerii arhitecți pentru care concurența comercială este foarte acerbă și vor să dea lovituri peste tot, peste tot se încearcă să se dea lovituri.

F.P.: Ce părere aveți de faptul că anumiți arhitecți tineri se lasă seduși sau foarte influențați de niște imagini ale unor clădiri existente în lume și, cu o oarecare candoare sau inocență, le replică în Piața Muncii, în...

M.C.: Păi, despre asta vorbeam, despre inocența asta care, după mine, este incultură.

F.P.: Și ce ar trebui să facă, spre exemplu, o revistă de arhitectură ca să comenteze superior. Există un remediu? Deci, în afară de faptul că omul nu e cult, asta e problema lui, de partea cealaltă, deci, dacă nu există o reacție a autorului, societatea - noi n-avem public de arhitectură, n-avem cultură arhitecturală - cine ar trebui să intervină, care ar fi o pastiluță de remediu, ca în homeopatie?

M.C.: Să se facă o reală critică de arhitectură. Pentru că, la noi, critica de arhitectură este la nivelul teoriilor înalte, după mine, la nivelul comentariului tendințelor actuale și așa mai departe, dar o critică de arhitectură la obiect, cum făcea Mumford pe vremuri, n-avem, deși doamna Tomașevschi a făcut o teză de doctorat despre critica de arhitectură. Dar ea nu face critică de arhitectură - revista voastră - ea face teorie, eseuri, dar cineva care să ia două-trei case, să le analizeze, ca arhitect, nu ca ziarist, eu zic că primul pas ăsta ar fi, o critică adevărată de arhitectură. Dacă îmi arăți un articol de adevărată critică de arhitectură, sunt gata să spun „am greșit”, dar eu n-am perceput un articol de critică de arhitectură. Sunt sau prezentări seci, descriptive, fără niciun fel de miez...

F.P.: Cronică de întâmpinare, uite o casă, e alcătuită din patru volume...

M.C.: Deci o critică de arhitectură, ăsta ar fi primul pas, dar critica de arhitectură e greu de făcut, pentru că înseamnă să menajezi niște susceptibilități, să nu menajezi susceptibilități și-așa mai departe. În general, arhitecții sunt destul de orgolioși și de sensibili la... mă rog...

F.P.: Tocmai din acest punct de vedere mai am o întrebare. Într-un scenariu ideal, în care ați avea libertatea să formați o facultate de arhitectură, care ar fi ingredientele esențiale.

M.C.: Eu zic așa - o solidă cultură profesională de ordin istorico-teoretic - mie mi se pare că disciplinele astea teoretice ar trebui să fuzioneze, să nu se mai facă istoria arhitecturii și teoria arhitecturii separat, ci să se facă o istorie teoretică a arhitecturii, pur și simplu, fără factologie, și cu comentariu teoretic al dezvoltării istorice, ceea ce nu avem, că la istorie se face enumerare punctuală, și la teorie se fac generalizări. Pe mine m-ar interesa ca în bagajul ăsta de cultură primar al arhitecților să fie o istorie comentată teoretic a arhitecturii. Asta ar fi prima parte, a doua - ar trebui ca partea de proiectare să fie mai analitică, să fie mai puțin „încercare de multicuprindere” a tuturor felurilor de teme, și obiectul temelor să fie pe probleme teoretice și nu pe tipuri de clădiri.

Și ar mai fi ceva, cred, foarte interesant, o educare a gândirii spațial-arhitecturale, inclusiv a cursurilor de Structuri, ceva à la Cișmigiu.