Arhitectura uman(ist)ă. Proporție și analogie în discursul teoretic vitruvian
Raportarea arhitecturii la scara umană pare a se fi instituit încă de la începuturile culturii arhitectonice europene, dacă admitem să le identificăm în bazinul mediteranean al veacurilor VII-V î.H. În fapt, înainte chiar de orice articulare modulată, eventual antropomorfică, arhitectura pare să fi asimilat - pesemne în mod difuz și încă insuficient explicat - nu un tip sau altul de individualitate, ci mai curând o alcătuire colectivă. Bunăoară, originea peristilului templelor grecești a fost identificată în geometria formațiunilor militare (de tipul falangei), cu argumentul unei setări mentale care echivala protecția astfel asigurată cu cea oferită de zeitatea căreia templul îi era dedicat1.
Arhitectura, prin urmare, intră în sfera corporalității umane pe o cale bifurcată: ca posibilitate a „întrupării”, pe de o parte, și ca particularizare a temei „organismului” (uman), pe de alta. Prima dintre cele două direcții privilegiază în chip deosebit proiecția mentală sau, în cazul arhitecturii sacre, limbajul metaforic, în vreme ce a doua mizează pe stabilirea unei tipologii arhitecturale, articulată în jurul câtorva reguli: simetria, proporționalitatea, comensurabilitatea etc.
Geometrie și schemă corporală
În general, în teoria clasică a arhitecturii, problema proporționalității este pusă deopotrivă în termenii matematicii și ai trupului (omenesc), zona de contact fiind cea a corpului uman coordonat prin relații numerice. Speculațiile pe această linie pornesc de la un faimos pasaj din tratatul lui Vitruviu (Lb. III, 1, 3), reluat și evidențiat în secolele XV-XVI, care înfățișează înscrierea corpului uman în două figuri geometrice simple: „Centrul corpului uman este, prin natură, buricul; astfel, dacă așezăm un om culcat pe spate, cu mâinile și picioarele depărtate, fixând vârful compasului în buric și descriind un cerc, acesta îi va atinge vârfurile membrelor”2. Relaționarea cu geometria este, în primul rând, o confirmare a armoniei alcătuirii umane care devine, astfel, asemeni figurilor geometrice, frumoasă în sine și nu printr-o anumită raportare, așa cum reiese din identificare, în textul lui Vitruviu, a unui posibil substrat platonician: „Încerc să explic frumusețea formelor, nu așa cum o văd cei mulți, referindu-se la niscaiva vietăți sau picturi, ci am în vedere linia dreaptă - rațiunea o afirmă - cercul și, pornind de aici, suprafețele și corpurile care apar în urma acțiunii strungului [...]. Eu afirm că toate acestea sunt frumoase, nu în raport cu altceva, precum e cazul altora, ci sunt mereu frumoase prin ele însele [...]”3.
„Omul vitruvian” este supus, astfel, unui proces de abstractizare, fiind extras din zona sensibilului și eliberat de greutatea și opacitatea corporalității4. Suntem în fața unei echivalări aproape explicite între corpul uman și proiecția mentală, geometrie, ideea arhitecturală pură. Presupoziția acestei identități este sprijinită de o ipoteză: suprapunerea celor două figuri geometrice - cercul și pătratul - care cuprind un corp uman într-o dublă ipostază ar fi, de fapt, o abreviere a metodei descrise de Vitruviu în privința proiectării arhitecturii. Omul este culcat în cerc, se „extinde” pornind de la ombilic în același fel în care planul (aspectus, ichonografia) se dezvoltă pornind de la o axă centrală. În același timp, el stă în pătrat ca într-o elevație (species) care se modulează în funcție de proporțiile sale. Imaginea descrisă de Vitruviu suprapune, așadar, două planuri diferite, care absorb în datele fundamentale ale arhitecturii (orizontalitatea și verticalitatea) o geometrie a omului devenită (făcută să fie) abstractă.
Tot o schemă abstractă este și cea a analogiei dintre alcătuirea umană și compoziția arhitecturală (și urbană), așa cum apare formulată - mai ales grafic - în secolul al XV-lea, între alții de Francesco di Giorgio Martini. Tratatul său de arhitectură civilă și militară este, se pare, îndatorat câtorva surse (și autorități) antice, între care Platon, Aristotel și Vitruviu, în textele cărora corespondența între stat/cetate și organism este recurentă. În Timaios, de pildă, diferitele funcții ale sufletului sunt distribuite în corp în același fel în care în cetate sunt stabilite zonele funcționale: „[...] și cum o parte a sufletului muritor este, prin natura ei, mai nobilă decât cealaltă, zeii au clădit în cavitatea toracică o altă despărțitură, asemenea celei dintre locuința femeilor și cea a bărbaților [...]”5. Francesco di Giorgio Martini este și mai explicit în această privință: pentru el, corpul (uman) ca ansamblu proporționat este modelul pe care trebuie să îl ia în considerare arhitectura, în general, nu doar în privința templului, ci și a orașului, fortăreței sau castelului. Citadela, de pildă, este un fel de „cap” al orașului, biserica este „inima”, piazza este „abdomenul”, bastioanele sunt „brațe” etc.6 [...]
Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura
Note:
1 John ONIANS, „Greek Temple and Greek Brain”, in Body and Building. Essays on the Changing Relation of Body and Architecture, Edited by G. Dodds & R. Tavernor, The M.I.T. Press, Cambridge, Massachusetts, 2002, p. 49-54. În Elada homerică, suprapunerea celor două imagini - falanga și peristilul - este sesizabilă în ambele direcții, comparația hopliților cu trunchiul de copac sau cu piatra unui zid fiind recurentă în Iliada.
2 VITRUVE, De l’architecture, Livre III, texte établi, traduit et commenté par Pierre Gros, Les Belles Lettres, 1990, p. 7.
3 PLATON, Philebos, 51c, Opere VII, Editura științifică, 1993, traducere de Andrei Cornea, p. 74. A se vedea și Pierre GROS, „La géométrie platonicienne de la notice vitruvienne sur l’homme parfait (De architectura, III, 1, 2-3)”, in Annalli di Architettura, 13/2001, p. 17.
4 Către sfârșitul secolului al XV-lea, omul vitruvian apare la Francesco di Giorgio și Leonardo da Vinci, fiind cu precădere reprezentat în editări de după 1500 ale tratatului De arhitectura; Fra Giocondo este autorul a două ilustrații în ediția din 1511, iar în traducerea din 1521 Cesare Cesariano, probabil familiarizat cu desenul lui Leonardo, adaugă unele comentarii care trădează meditații asupra armoniei și proporției puse în circulație în ambianța lui Bramante; una dintre cele mai subtile interpretări este cea a lui Francesco Zorzi, un adept al neo-platonismului îndeaproape interesat de arhitectură, care, în De harmonia mundi totius (Veneția, 1525) deplasează discuția - în capitolul Quod Homo imitatur mundum in figura circulari - în zona geometriei mistice deprinsă mijlocit din Enneadele lui Plotin. Ipostaza vitruviană este întărită de postularea creștină a omului-chip al lui Dumnezeu, în contextul revigorării matematicii euclidiene, devenind un simbol al sympathiei matematice între microcosmos și macrocosmos. Cf. Rudolf WITTKOWER, Architectural Principles in the Age of Humanism, Random House, 1962, p. 14-16.
5 PLATON, Timaios, 69e-70a, traducere de Cătălin Partenie, Opere, vol VII, Editura Științifică, București, p. 190.
6 Lawrence LOWIC, „The Meaning and Significance of the Human Analogy in Francesco di Giorgio’s Trattato”, Journal of the Society of Architectural Historians, 42, Dec., 1983, p. 361.