Proiecte finanțate de UAR din fondul „timbrul arhitecturii” în anul 2013 - Istorie urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context european

19.01.2014

Lotizarea și Parcul Ioanid din București alcătuiesc un elegant cartier rezidențial situat în zona centrală a Capitalei, realizat după un proiect de urbanism întocmit de către municipalitate în 1909 și executat, în mare parte, în perioada 1909-1914. Conceptul proiectului consta în crearea unui luxos cartier de vile în jurul unui parc public. Pentru aceasta, Primăria a cumpărat un teren în suprafață de aproximativ 1 ha, pe care l-a parcelat în 25 de loturi, amenajând în zona centrală un parc. Loturile au fost scoase la vânzare prin licitație publică conform unui regulament de licitație, iar vilele construite aici au fost ridicate conform unui regulament de construire, special întocmit pentru acest teren.

Această carte reprezintă o continuare a lucrării Lotizarea și Parcul Ioanid publicată, în 2007, la Editura Simetria. Dacă prin acel studiu se dezvăluia istoria devenirii acestui cartier, prin cercetarea de față se încearcă abordarea unei alte laturi a subiectului: încadrarea Lotizării și Parcului Ioanid într-un context occidental, mai ales că ideea susținută și realizată de edilii Capitalei la 1909, de a crea un cartier de vile în jurul unui parc public, era destul de străină pentru urbanismul românesc din acea vreme.

Întreaga lucrare are ca punct de plecare un document pe care îl consider foarte important, găsit în urma cercetării Arhivelor Naționale de la București: procesul-verbal încheiat de către edilii Capitalei în anul 1909, odată cu achiziționarea terenului, prin care:

Sistemul admis de noi de a avea un parc în interior înconjurat de vile se întrebuințează în orașele moderne unde e o tendință de a se generaliza, ca având avantagii mari din punct de vedere al înfrumusețării orașelor și al hygienei. Această tendință se observă în toate țările civilizate; să cităm câteva exemple: în Londra cu grupa de squaruri Russel, Torrington, Woburn, Gordon, Tavistok; în Edinburg cu întreg cartierul dintre Str. Prinzes până la Biserica Sf. Ștefan, în Paris parcul Monceaux; în Turin piața Carlo Felice, în Berlin cu Schöneberger Park, Genthiner și Potsdamerstrasse, Röhiners Park etc… (iunie 1909).

Acest proces-verbal surprinde prin concizia cu care sunt exprimate cele două idei principale care au stat la baza devenirii întregului ansamblu și mai ales prin originalitatea lor, pentru istoria urbană a Bucureștiului de la acea dată, și anume: conceptul dezvoltării imobiliare - lotizare rezidențială cu construcția de vile ce înconjoară un parc public și enumerarea unor modele occidentale de tip urban care nu-și găsesc echivalent în urbanismul românesc de atunci.

Aceste două idei vor constitui principalele teme de studiu din lucrare.

Conceptul de lotizare organizată în jurul unui spațiu verde/parc public nu are o terminologie bine definită, cu toate că în cadrul istoriei orașelor se pot identifica asemenea ansambluri mai mult sau mai puțin similare. În literatura de specialitate, în mod frecvent, urbaniștii s-au aplecat separat asupra cercetării lotizărilor rezidențiale și asupra peisajului - spații verzi, parcuri și grădini, existând puține preocupări pentru cazul în care este vorba de o intervenție în oraș care grupează concomitent o lotizare rezidențială cu un spațiu verde/parc public.

Pornind de la exemplul Lotizării și Parcului Ioanid de la București și a modelelor occidentale enunțate în procesul-verbal din 1909, studiul de față își propune o explicitare și înțelegere a acestui concept de lotizare rezidențială în jurul unui spațiu verde/parc ce trădează o formă urbană nu foarte cercetată, având în vedere bibliografia relativ sumară.

Astfel, prin această cercetare nu am urmărit analizarea tipologiilor de lotizări sau a stilurilor de amenajări peisagistice ale parcurilor, ci am încercat să scot în evidență existența și evoluția unei forme urbane în componența căreia apar ambele structuri urbane (lotizare și parc) gândite într-un ansamblu. Există momente în istoria orașelor când lotizările rezidențiale sunt concepute de la început împreună cu spații verzi dând naștere unor ansambluri urbane ce aveau ca scop îmbunătățirea atât a calității rezidențiale, cât și a imaginii orașului.

Privitor la realizarea Lotizării și Parcului Ioanid la București s-a pus problema unde poate fi plasată această intervenție în cadrul istoriei urbane a Capitalei; ce modele anterioare existau la momentul executării ansamblului și ce urmări a avut realizarea sa asupra orașului. Astfel, a rezultat o încadrare a Lotizării și Parcului Ioanid în istoria parcelărilor bucureștene realizate în perioada 1890-1914, stabilindu-se următoarele:

> Lotizarea și Parcul Ioanid reprezintă o premieră pentru parcelările bucureștene, neexistând structuri similare anterioare - experiența edililor la acea vreme consta numai în realizarea parcelărilor de-a lungul bulevardelor; lotizarea și Parcul Ioanid reprezintă un moment de cotitură în urbanismul românesc, având o contribuție importantă în modul de configurare a viitoarelor parcelări prin conținutul regulamentelor de construcții impuse de edili, care vor deveni obligatorii.

În cadrul procesului-verbal din 1909, edilii fac referință la mai multe exemple europene care au reprezentat modele pentru intervenția de la București: grupa scuarurilor londoneze de pe proprietatea Bedford de la Londra, extinderea orașului Edinburgh, cunoscut cu numele de The New Town, Parcul Monceau din Paris. Un punct de plecare inedit pentru întreaga cercetare l-a constituit descoperirea sursei teoretice de inspirație după care edilii au ales aceste modele occidentale - lucrarea urbanistului german Hermann Josef Stübben, Der Städtebau - 1890/1907, unde toate exemplele de mai sus se regăsesc enumerate cu aceleași cuvinte și în aceeași ordine ca acelea din procesul-verbal din 1909, de la București. În final, exemplul pe care îl consider cel mai apropiat de Lotizarea și Parcul Ioanid - care apare în Der Städtebau, dar nu este menționat de edili - este Parcul din Magdeburg, realizat în 1897.

În urma analizei istorice și urbanistice a acestor modele se observă, chiar dacă au forme diferite și sunt realizate în perioade diferite, că au o trăsătură comună: toate sunt structuri urbane compuse dintr-o lotizare rezidențială de lux ce înconjoară un spațiu verde, relația public/privat fiind cea care variază în timp. De asemenea, după o cercetare mai atentă se pot găsi elemente comune cu exemplul de la București, și anume:

> În cazul scuarurilor din Londra, lotizarea rezidențială se face în jurul unui spațiu verde care este privat - numai în folosința riveranilor - în cazul Parcului Monceau de la Paris, a celui din Magdeburg și mai târziu a celui de la București, lotizarea rezidențială este realizată în jurul unui parc public - cu acces liber pentru toată lumea. La Edinburgh, noul cartier The New Town este conceput între două mari spații verzi ce ulterior vor deveni parcuri publice, iar la Berlin este vorba de întreg cartierul de locuințe din zona Schönebergerpark, format dintr-un sistem de insule cu locuințe, de asemenea, grupate în jurul unor spații verzi, dar realizat în timp.

> Toate aceste operații urbane sunt realizate în afara centrului orașului constituind extinderi ale orașului: pentru proprietatea Bedford, nordul Londrei, pentru The New Town of Edinburgh, zona de nord, pentru Parcul Monceau zona de vest a Parisului, pentru Magdeburg, de asemenea, zona de nord, iar în cazul Bucureștiului, Parcul Ioanid se va dezvolta în zona de est a Capitalei - zonă aflată la periferia orașului în acea perioadă.

> Toate aceste operații urbane au fost realizate după niște planuri urbanistice prestabilite, având la bază niște regulamente de construcție - chiar dacă în unele cazuri execuția s-a întins pe perioada mai multor decenii.

> Încă din proiectare, a fost gândită o compoziție urbană în care principiul care a stat la bază este cel de atracție a sitului, iar elementul principal care aduce un plus zonei, contribuind la creșterea frumuseții ansamblului, îl constituie vegetația. În toate cazurile ne întâlnim cu același concept de compoziție urbană în care cele două elemente principale au aceeași pondere - spațiul construit și spațiul vegetal amplasat întotdeauna vizavi de volumele construite reprezentând: pentru Londra - spațiul verde din centrul scuarurilor; pentru Edinburgh - pe de o parte cadrul natural, Calton Hill și Loch Valley, pe de altă parte grădinile propuse încă din faza de proiectare: Princes Street Gardens și Queen Street Gardens; pentru Paris și Magdeburg - grădina publică din interiorul lotizării - Parcul Monceau și respectiv Königin-Luise-Garten; pentru București, de asemenea, grădina publică din interiorul lotizării - Parcul Ioanid. În cazul scuarurilor londoniene, fațadele principale ale locuințelor erau cele orientate către zona verde a scuarului, prin partiul interior, camerele cu funcțiuni de primire se deschideau către scuaruri; în cazul Edinburgh-ului, pe lângă perspectiva panoramică asupra întregului New Town, posibilă de pe Calton Hill, spațiile verzi de-a lungul lui Princes Street și Queen Street constituiau puncte de atracție pentru întreaga intervenție; la Paris, Parcul Monceau era special proiectat pentru a deveni punctul central al întregii dezvoltări. În acest caz, fațadele către parc sunt fațadele principale, fapt stipulat prin regulament, iar în interior toate spațiile de reprezentare sunt proiectate a fi orientate către parc; în Magdeburg, vilele amplasate puțin retras față de liziera parcului participă la definirea lui. În cazul Parcului Ioanid din București, exemplul preluat este cel din Paris și mai ales cel din Magdeburg. Astfel, se poate observa o grijă pentru realizarea unei plastici arhitecturale și în cazul celei de-a patra fațade - cea posterioară, orientată către Parcul Ioanid; nu se poate vorbi de fațade principale întoarse către parc, dar toate vilele au 4 fațade tratate echilibrat. De asemenea, nu se poate vorbi de o regulă pentru toate casele, ca spațiile de primire să fie orientate către grădină, dar se poate observa că, la majoritatea vilelor, sufrageria prelungită de o terasă exterioară este cea dispusă către parc.

Cercetând diferitele denumiri ale conceptului de lotizare în jurul unui spațiu verde, întrebuințate de-a lungul timpului, se poate trage concluzia că, până în prezent, nu a existat o preocupare pentru un studiu riguros și nici măcar o titulatură exactă pentru acest concept ce se dovedește a fi un mod de operare în marile orașe europene și americane de la jumătatea secolului al XIX-lea până în apropierea Primului Război Mondial. Astfel, într-o ordine cronologică a bibliografiei parcurse, au rezultat următoarele încadrări și definiri:

Peisagistul american Howard Daniels, vizitând primele astfel de dezvoltări din Anglia, le numește Villa Parks și le definește în 1858 (p. 495, revista The Horticulturist n.s. XIII): Aceste comunități erau grupuri de vile cu grădini mai mari sau mai mici, înconjurând un parc de la 10 la 1w00 și mai mulți acri, care este închiriat, întreținut și folosit de rezidenții vilelor înconjurătoare.

Peisagistul francez Édouard André, în lucrarea L’art des jardins. Traité général de la composition des parcs et jardins, 1879 (p. 188, Editura Masson, Paris, 1879), propune o clasificare a spațiilor verzi în care enunță și noțiunea de Parcuri publice ale străpungerilor și lotizărilor din orașe, fără însă o definire în detaliu a acestora. În clasificarea parcurilor, realizată în Tabelul sinoptic al clasificării grădinilor, găsim în cadrul parcurilor publice menționată această terminologie alături de parcurile pentru plimbare și jocuri, parcurile din orașele balneare și parcurile cimitirelor.

Urbanistul german, Hermann Josef Stübben, în lucrarea Der Städtebau 1890/1907, (p. 590-594, Stuttgart, 1907), preocupat de analiza și clasificarea zonelor verzi din cadrul orașelor, ia în considerare atât cazurile scuarurilor pe care le numește piețe grădini sau piețe ornamentale, cât și cazul parcurilor înconjurate de lotizări pe care le numește parcuri interioare datorită locuințelor perimetrale care le înconjoară, formând o incintă pentru parc. În funcție de dimensiuni, Stübben distinge două tipuri de astfel de parcuri: grădina-parc sau pădurea-parc. Faptul că aceste spații verzi sunt legate de lotizări rezidențiale este numai menționat, nu și detaliat.

Urbanistul român Cincinat Sfințescu, în lucrarea Urbanistica generală din 1933, partea I (p. 275-276, București, 1933), într-o clasificare a cartierelor luxoase de vile, atrage atenția asupra vilelor grupate în jurul unui parc sau grădini, dând exemplu Parcul Ioanid din București, Parcul Monceau de la Paris și Parcul din Magdeburg.

Norman T. Newton, în lucrarea Design on the Land. The Development of Landscape Arhitecture - 1971 (p. 227, Harvard, 1971), le numește the country parks - parcurile rurale, deoarece, în Anglia, locul apariției lor era amplasat în zonele suburbane ale orașelor industriale și păstrau prin concepție un aspect rural.

Deoarece în marea majoritate a cazurilor erau proiectate, realizate și întreținute de municipalitate, pot fi întâlnite și cu denumirea de Parcuri Municipale; definiția parcurilor municipale pe care o dă Hazel Conway, în lucrarea sa People’s Parks. The Design and Development of Victorian Parks in Britain (p. 16, Cambridge, 1991), fiind următoarea: parcul municipal este un parc public, iar avantajul său față de toate celelalte forme ale parcului public este acela că întreg controlul revine autorităților locale, iar dreptul inalienabil al accesului publicului pentru recreere este securizat. Ceea ce nu se menționează este faptul că o mare parte din aceste parcuri municipale sunt înconjurate de lotizări rezidențiale ce constituie un mijloc de finanțare a parcului.

În literatura mai recentă, Alan Tate în Great City Parks (London, New York, 2001/2008) - le numește Parcuri urbane (Urban Parks) sau Parcuri ale orașelor (City Parks). Din păcate, pentru aceste parcuri, nu se face nicio distincție precisă între parcurile publice, înconjurate de o lotizare rezidențială (Birkenhead Park - Birkenhead, Central Park - New York) și cele fără lotizări (Tiergarten - Berlin sau Buttes Chaumont - Paris), în ambele cazuri accentul fiind pus pe caracterul public al parcului și pe investitorul public - municipalitatea.

Harriet Jordan, în clasificarea pe care o face în raportul revizuit în 2010, pentru clasarea parcurilor și grădinilor de interes istoric special din Anglia (Register of Parks and Gardens of Special Historic Interest in England, administrat de English Heritage, sub legea National Heritage din 1983) introduce tipul de: parcuri - parte din dezvoltări rezidențiale, prin care recunoaște fenomenul, distingându-l de celelalte forme de parcuri. Fiind vorba numai de o listare punctuală a siturilor speciale care se încadrează în această tipologie, nu se discută decât o foarte scurtă istorie a devenirii parcurilor propuse a fi clasate.

În concluzie, în literatura actuală, în multiplele clasificări pentru parcuri, nu găsim specificația de parcuri (municipale) cu lotizări rezidențiale. După cum se observă, nu există un termen exact pentru acest concept. Personal, consider că denumirea cea mai potrivită ar fi cea folosită în studiile germane de la începutul secolului al XX-lea, și anume de parcuri interioare.

În continuare, pentru o mai bună înțelegere a cazului de la București, se propune urmărirea nașterii și evoluției acestei forme urbane occidentale de lotizare rezidențială în jurul unui spațiu verde/parc și plasarea modelelor europene enunțate și a Lotizării și Parcului Ioanid în cadrul istoriei urbane universale, limita fiind începutul Primului Război Mondial - moment în care marea majoritate a vilelor și parcul de la București erau terminate.

Subiectul este delicat deoarece toate structurile urbane analizate și introduse în ordinea considerată a fi evoluția acestei forme urbane sunt exemple consacrate ce apar în marile lucrări de specialitate, tratate însă izolat din punctul de vedere al istoricilor, arhitecților și urbaniștilor. Studiul de față încearcă să demonstreze că aceste exemple bine-cunoscute au niște trăsături comune care, analizate și corelate, arată existența unei forme urbane ce are o evoluție în timp din punct de vedere istoric, urbanistic și arhitectural, fiecare caz având și elemente specifice pentru perioada și zona de dezvoltare.

Astfel, în urma cercetărilor a rezultat că această formă urbană se naște la sfârșitul secolului al XVI-lea, dintr-un anumit tip de piață italienească - piața simetrică, ordonată, și evoluează pe parcursul a patru secole, culminând în perioada 1885-1914 cu bine-cunoscutele parcuri municipale, realizate de municipalități, ce se constituiau din parcuri publice însoțite pe perimetru de o lotizare rezidențială ce avea drept scop principal finanțarea și întreținerea parcului.

Evoluția acestei forme urbane este determinată de mai multe modificări ce apar în decursul timpului pe mai multe paliere.

Din punct de vedere al spațiului central - acesta se transformă de la spațiu mineral (piețele italienești/piețele regale franțuzești) în spațiu vegetal, mai întâi sub forma unor grădini (scuarurile englezești) pentru ca apoi, la începutul secolului al XIX-lea, să se dezvolte în suprafețe mai mari sub formă de parcuri.

Din punct de vedere al lotizării rezidențiale, în cazul piețelor italienești, al piețelor regale franțuzești, acestea se constituiau din fronturi simetrice continue, având o plastică ordonată a fațadelor. Pentru scuarurile englezești, ordonanța va apărea mai târziu. Abia după exemplul Bath, ele vor evolua în scuaruri ordonate, cu fronturi monumentale, unde pentru fiecare front, casele înșiruite care îl alcătuiesc - the terrace houses - vor fi unificate prin compoziția unei fațade palat. Vor rezulta scuarurile începutului de secol al XIX-lea, elegante și mult mai unitare. De asemenea, tot după exemplul de la Bath, se vor naște lotizările tip crescent și circus în care forma rectilinie a fronturilor continue va fi înlocuită de forme curbilinii. Odată cu dezvoltarea imobiliară de la Regent’s Park se observă că, pe lângă locuințele înșiruite ce înconjurau parcul, sunt introduse și case individuale tip vilă. Astfel, cu momentul Regent’s Park, asistăm la o diversificare a formei urbane: pe de o parte, the terrace houses împreună cu parcul vor deschide seria parcurilor publice înconjurate de lotizări rezidențiale, pe de altă parte, vilele inserate în parc vor determina un alt tip de dezvoltări, și anume lotizările parc ce își vor face apariția în suburbii și în cadrul orașelor balneare și de vilegiatură.

Din punct de vedere al tipului de spațiu public/privat apar transformări majore. Astfel, pornind de la piețele simetrice italienești care erau publice, trecând prin cazul Place Royale de la Paris, unde Henri al IV-lea propune, prin porticele ce înconjurau piața centrală gândită a fi loc de adunare, o promenadă publică acoperită, modelul este preluat în Anglia la Covent Garden unde, de asemenea, se configurează un portic pentru promenade publice ce înconjoară un spațiu central, de data aceasta îngrădit, unde este plantat un copac. În scurt timp acest model își va modifica forma - spațiul central va deveni o grădină frumos amenajată, dar privată, în folosința exclusivă a riveranilor, ce va purta numele de scuar. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea - început de secol al XIX-lea, scuarul devine o structură urbană matură care, grupată în ansambluri, va constitui un mijloc de proiectare a extinderilor orașelor englezești. Este momentul în care pot fi încadrate primele exemple din procesul-verbal de la București: The New Town of Edinburgh și proprietatea Bedford din Londra. La jumătatea secolului al XIX-lea, ansambluri de scuaruri vor fi integrate atât în rețeaua urbană a Parisului, cât și a Berlinului, spațiul verde având însă un caracter public.

Odată cu nevoia creării de spații verzi pentru combaterea poluării din orașele industrializate și îmbunătățirea condițiilor de viață ale clasei muncitoare, se pune problema realizării în Anglia de spații verzi publice, accesibile tuturor. Este momentul transformării lui Regent’s Park în parc public (1835-1841) și apoi preluarea acestuia ca model pentru crearea, în suburbiile orașelor industriale, de parcuri publice ce erau însoțite de lotizări rezidențiale. Astfel, Park Movement este o mișcare începută în Anglia, apărută din dorința de a îmbunătăți calitatea vieții, ca o reacție la problemele de poluare, sănătate, igienă, urmare a industrializării orașelor. Se conturează mai întâi sub forma ideii de realizare a unor parcuri publice, accesibile tuturor categoriilor sociale, mai târziu transformându-se într-o politică a municipalităților de a securiza mari spații libere în vederea creării de cât mai multe parcuri în orașe. Mișcarea se va extinde în marile orașe europene și americane, dând naștere unor dezvoltări luxoase, printre altele Parcului Monceau de la Paris și, într-o altă configurație arhitecturală, Central Park-ului din New York. În bibliografia de specialitate vor fi evidențiate numai modurile de achiziționare de terenuri pentru interesul public și fenomenul de tranziție de la politica privată la politica municipalităților de a realiza parcuri publice. O mare parte însă din aceste parcuri publice încadrate în mișcarea Park Movement erau înconjurate de lotizări rezidențiale care, prin impozitări, constituiau un mijloc de finanțare a parcului. Din studiile realizate de Hazel Conway și Harriet Jordan rezultă că perioada de desfășurare a acestei mișcări este 1833-1914, perioadă în care se încadrează și Lotizarea și Parcul Ioanid din București, conceput de municipalitate în 1909.

Ca urmare, Lotizarea și Parcul Ioanid de la București, proiectat în 1909-1910 și realizat în mare parte în perioada anilor 1910-1914, se încadrează în mișcarea occidentală Park Movement, fiind un parc municipal, având ca model Parcul Monceau de la Paris (1861) și Parcul mai puțin cunoscut Königin-Luise-Garten din Magdeburg (1897), de care este mult mai apropiat ca scară. Regulamentul de construcție impus de edili pentru intervenția de la București își găsește corespondențe atât în regulamentul de construcție pentru Parcul Monceau, cât și în cele pentru lotizările parc de la Maisons Laffitte și Vésinet. La începutul secolului al XX-lea, același concept de spațiu verde înconjurat de locuințe va atrage teoreticienii și urbaniștii germani în dezbaterile pentru reformarea și modernizarea insulelor rezidențiale. Se va contura o nouă tipologie de insulă urbană gândită să se adreseze tuturor categoriilor sociale, în centrul căreia va fi amenajat un larg spațiu verde cu caracter public. În vocabularul de specialitate al timpului vor fi numite grădini sau parcuri interioare, fiind mărginite pe toate laturile de clădirile de locuit.

În continuare, pentru înțelegerea fenomenului, am încercat să scot în evidență ce anume a determinat asocierea acestor două structuri urbane: lotizare rezidențială și spațiu verde/parc - elemente care în multe cazuri funcționează separat la nivelul orașului sau al periferiei lui. Concluzia acestui studiu este că toate aceste exemple sunt, de fapt, dezvoltări imobiliare care, din rațiuni igienice, dar și economice, asociază de la început în proiectele lor spații verzi. Această formulă va constitui o strategie de înfrumusețare a orașelor, comercializarea loturilor adiacente având ca scop realizarea și întreținerea spațiului verde, dar și un mod de creștere a valorii apartamentelor din vecinătate, în anumite cazuri reprezentând o speculație imobiliară. John L. Crompton, în articolul „The Role of the Proximate Principle in the Emergence of Urban Parks in the United Kingdom and the United States”, publicat în Leisure Studies, (vol. 26, nr. 2, aprilie 2007), analizează asocierea dintre o lotizare rezidențială și un parc prin prisma economică, găsind o caracteristică comună ce apare încă din concepție între scuarurile englezești și parcurile publice înconjurate de lotizări, realizate mai întâi de investitori privați și apoi de municipalitate: toate aceste formațiuni folosesc principiul proximității, prin care o zonă verde amplasată în apropierea unei lotizări crește valoarea lotizării. Componenta economică este foarte importantă în realizarea acestor structuri urbane, iar Crompton scoate în evidență eficiența lor financiară.

Din calculele economice bazate pe datele de arhivă a rezultat că Lotizarea și Parcul Ioanid nu se încadrează în fenomenul de speculă imobiliară, toți banii cheltuiți de municipalitate pentru lucrările de achiziționare a terenurilor, exproprieri și viabilizări, recuperați din vânzarea loturilor adiacente, fiind folosiți pentru amenajarea parcului. Primăria nu a realizat un alt profit decât cel al impozitelor de pe terenuri.

Această formă urbană prin care spațiul rezidențial este asociat cu spațiul vegetal sub diferite tipologii: de scuar, de parcuri municipale, de grădini în interiorul insulelor rezidențiale, iar apoi de lotizări - parc, trebuie considerată ca generatoare de structuri urbane premergătoare orașului-grădină. Consider că, în acest caz, istoria urbană nu a acordat destul de multă atenție acestor modele care au constituit niște experiențe de succes, pregătind terenul pentru ceea ce vor reprezenta orașele-grădină și mai târziu orașele verzi și planificările rezidențiale de pe tot parcursul secolului al XX-lea. Cred că această formă urbană este încă viabilă, în acest sens, un exemplu important fiind cazul reamenajării cartierului Bercy (1993-1997), în arondismentul 12 al Parisului. Deoarece are calitatea de a coordona și a stabili un echilibru între urbanism și arhitectură, poate răspunde încă timpurilor noastre, putând fi preluată și adaptată configurațiilor moderne. Este generatoare de compoziții urbane unde elementele componente sunt articulate și se raportează unele la altele: fronturile unitare ale locuințelor sunt subordonate parcului central. De asemenea, este importantă prin managementul economic de funcționare, putând fi transpusă și în cazul intervențiilor urbane de tipul deschideri de bulevarde, unde bulevardul ar constitui punctul de atracție, ce ar determina o plusvaloare a terenurilor din vecinătatea lui.