S-a aprins lumina la conac!

19.01.2014

Notă: Fiindcă eseurile cu un singur glas nu-i șed bine personalității complexe a unui grup, textul de mai jos surprinde mai multe voci auctoriale, accesând tot atâtea registre. Astfel, textul în sine parcurge în timp etapele prin care grupul a trecut începând cu 20 septembrie 2013.

Era dimineață, Șerban Sturdza întreba deja a 3-a oară în atelier dacă există un grup de tineri care dorește să se avânte în subiectul Olari. Olari? Pe atunci, numele nu-mi spunea mare lucru, dar prieteni aveam, iar entuziasmul pentru un proiect cu o miză nesigură nu-mi lipsea din traistă.

Din aceeași traistă n-a lipsit nici dosarul Olari, pus în brațele celor cu care împărțeam același viciu complex: patrimoniul.

De aici povestea intră pe făgașul optimist - toată lumea hotărăște să se implice voluntar într-un proiect ce caută soluții pe termen lung pentru revigorarea conacului Neamțu din satul Olari. Această decizie ne face să ne situăm în afara nepăsării cu care patrimoniul e lăsat să moară. Odată închegat grupul și cu un mic plan în buzunar, 3 dintre noi merg la Sinaia, la Ședința Senatului UAR, să prezinte intenția lor de a realiza o vizită de constatare la conac. O săptămână mai târziu, 3 mașini parchează lângă conac, iar ziua se scurge cu o atentă analiză a clădirii și a împrejurimilor; nu lipsesc discuțiile cu doamna administrator, localnicii și primarul.

Cu această ocazie am observat gradul foarte mare de degradare a șarpantei și necesitatea unei intervenții de urgență pentru asigurarea stabilității acesteia pentru trecerea iernii. Am întreprins acțiuni de popire/sprijinire/ repunere pe poziție a unor elemente ale șarpantei, cu ajutorul paznicilor de la conac, cu lemn obținut de doamna administrator prin sponsorizare.

S-au realizat o serie de sprijiniri cu trunchiuri din lemn pentru susținerea a 5 grinzi care făceau parte din planșeele de peste etaj și care aveau capetele putrezite: două pe parcursul scării de acces la etaj, una în încăperea adiacentă foișorului de la etaj, una în holul scării și una în camera de pe latura de NE. De asemenea, a fost sprijinită de la nivelul etajului și o grindă din structura acoperișului, în punctul necesar sprijinului neputându-se folosi niciun alt element al șarpantei. Toți popii folosiți au fost legați de șarpanta existentă prin intermediul unor alte elemente de lemn. Au fost repuse pe poziție elemente ale fermelor de lemn introduse în structura șarpantei în timpul lucrărilor din 1927-1931 și prinse în clești de lemn. Au fost popite 6 grinzi de coamă și grinzi intermediare, atât din faza inițială a structurii acoperișului, cât și din structura existentă după introducerea fermelor din lemn.

Acțiunea - pe cât de mică, pe atât de consistentă - a stabilizat structural șarpanta și a generat un răspuns prompt din partea administratorului, care, în urma sugestiilor din raportul întocmit de grup, înaintat UAR-ului și cu acordul membrilor acestuia, a finalizat lucrările urgente rămase pentru conservarea pe timp de iarnă a conacului.

Astfel, s-a completat tabla de pe acoperiș și de pe coșurile de fum, s-au repoziționat olanele deplasate de pe acoperiș, s-a închis balconul de la etaj și intrândul din parter cu OSB, s-au protejat geamurile rămase neacoperite, s-a închis cu ușă și s-a evacuat molozul care ținea umezeală în camera de la parter, s-au proptit și reamplasat plafoanele de lemn din foișor, s-a evacuat mare parte din molozul de umplutură din planșeul podului, ușurându-se structura. De reținut faptul că toate aceste lucrări s-au efectuat cu doar 750 RON strânși din vinderea produselor obținute pe teren - lucernă, usturoi și tutun. În ciuda scepticismului vădit afirmat al unora dintre membrii Uniunii, cu bani puțini s-au putut naște fapte mari - în acest moment, conacul este cu adevărat pregătit pentru iarnă.

Suntem primii care afirmă că inițiativa este modestă, dar ea a generat mult bine, jucând inclusiv o funcție de activare a comunității locale.

Între timp, grupul a căpătat și un nume, „Alternativa pentru monumente”, pentru că încercăm să generăm un răspuns viabil pentru patrimoniul în criză fizică, morală și identitară. Pentru că ne punem întrebări la care căutăm răspunsuri, de exemplu: „Cum ajunge patrimoniul un motor cultural autosustenabil și nu un consumator de fonduri?”.

Vestea acțiunii se propagă și, deja, câteva persoane se oferă să găzduiască o expoziție care să prezinte intervenția și să scoată la lumină un conac prea puțin cunoscut.

Apare astfel prima expozitie - OAR București, 24 octombrie. Bulgărele se rostogolește mai departe și ne întrebăm ce rost are să faci o expoziție și la terminare să depozitezi toate materialele? Ele ar trebui refolosite și permanent actualizate, ținând pasul cu creșterea firească a proiectului. Prinde astfel contur ideea unei expoziții itinerante care să ajungă la cât mai multă lume. Așa s-a născut „S-a aprins lumina la Conac!”, expoziție găzduită de Casa Monteoru în intervalul 20-30 noiembrie.

Expoziția, deși pleacă de la un caz particular, dezvoltă printr-o metaforă situația multora dintre conacele care mai există în România. Înconjurate de bariere aproape impenetrabile - fizic, instituțional, legal -, private de o forță imaginativă care să miște lucrurile, aceste conace continuă să moară, în fiecare zi mai mult.

Această „membrană” îți permite o minimă interacțiune, privești, înțelegi, dar nu vei putea ajunge niciodată la obiectul dorit. Mai mult, raportul de contact între privitori crispează lucrurile, ne uităm unii la alții și nu facem nimic mai mult decât să ne privim. De multe ori ne e frică chiar și să privim sau să înțelegem. Obiectele care plutesc în spațiul conacului, delimitat de fețele cubului, sunt resursele locale în stadiul incipient de valorificare. Obiectele proiectate pe fețele instalației sunt resursele locale, care momentan nu sunt în niciun fel concretizate. E interesant că ofertele comunității sunt ignorate, iar oamenii au nevoie de un străin care să le identifice și să le potențeze.

Cum o expoziție a cărei materialitate constă în permanent erodata planșă nu mai atinge pe nimeni, am hotărât să spunem o poveste așa cum se spun poveștile, de către un povestitor. O voi scrie mai jos, în speranța că și așa, diluată, fără voce, poate să contureze substanța locului:

Începem cu iarna... iarna anului 1948, sărbătorile de Crăciun bat la ușă, se aud colindători prin Olari, dar la conac, în sânul familiei, nu prea e sărbătoare. Strânși în jurul sobei din capela de la etaj, ce a mai rămas din familia Neamțu: Șerban, Fraga și mama lor, Adela, încă jelesc moartea prematură a lui C. Neamțu - mama lor începe să le povestească istoria familiei și, deodată, ca și cum ar avea o presimțire, începe să le spună copiilor depre moșia Olari și conacul Neamțu.

Le spune că Olariul s-a numit în vechime și Vâlsănești... Că pe la 1600 moșia a fost a boierilor Hamzea și Caplea și ei au vândut-o boierului Calotă. Apoi moșia a trecut către Ștefan Pârșcoveanu, mare vornic pe timpul ocupației austriece și că el a lăsat-o zestre fiicei Măricuța, la 1777, când ea s-a luat cu Serdarul Cantacuzino. Măricuța, la rândul ei, peste ani, a lăsat-o zestre fetei ei, Joița, fată de oraș, modernă pentru timpul ei. Joița nu era prea cuminte și Măricuța a fost nevoită să îi dea moșia zestre din nou, când s-a căsătorit, de data asta cu paharnicul Constantin Lăzaru, după ce și-a lăsat primul soț.

Le spune că femeile din sat povesteau că de-atunci a fost pus „gând rău” moșiei și de-aia paharnicul a lăsat-o moștenire de-abia nepotului, Marcu Zissi. A avut paharnicul și-un băiat, dar acela s-a dus repede dintre cei vii. Nici nepotul Zissi n-a avut timp destul să se bucure de această lume, și când el și cu femeia lui, Anastasia, s-au stins, copiii lor de-abea aveau 10-15 ani. Și-au avut Marcu și Anastasia 2 fete: Sultana și Elena (care s-a luat apoi cu Cornetti) și un băiat, George, și de-abia cu acesta parcă moșia a prins din nou viață. Lui îi plăcea să cânte la pian, îl scotea în curte și toți sătenii se opreau să îl asculte; fusese școlit împreună cu sor’sa, Elena, în țări străine, la Paris, și chit că ar fi călătorit mult prin lume, tot cea mai mare parte a vieții și-a trăit-o la Olari.

Le mai spune și că era om bun și se înțelegea bine cu sătenii și tot la Paris și-a găsit și soața, Maria, femeie școlită care, atunci când s-a întors cu el la conac, a fost doctorița satului și pe mulți i-a îngrijit în viață.

Le spune că de sărbătorile mari, mai ales de Sf. Maria, făceau petreceri cu hore la răscruce de drumuri, în fața conacului, și fetelor care erau de măritat le dădeau bani sau mașini de cusut să facă haine mândre și frumoase pentru familiile lor. Mai toată lumea bună a țării, sau din străinătate, trecea pe-aicea, prin camerele astea - câte povestiri și istorii adevărate or fi auzit aceste ziduri!

Le spune că și sora lui, Elena Cornetti, a fost de soi bun - recunoscută în țară și peste hotare pentru cât a iubit și a sprijinit cultura și, mai cu seamă, muzica. După ea chiar a rămas școala de muzică din Craiova și Fundația Cornetti. Dar când împreună cu soțul ei, Elefterie, au trecut în lumea celor drepți, au vrut să facă și mai mult pentru țară și și-au lăsat toată averea Comunei Craiova, ca să susțină fundațiunea creată.

O vreme după aceea a încercat George Zissi, fratele în viață, să răscumpere jumătatea de conac și de moșie cu 500 000 de galbeni, dar până la urmă atâta respect a avut pentru soră-sa și pentru ce a vrut ea să creeze, încât a cedat în favoarea respectării voinței și a testamentului ei și partea sa de conac.

Le spune că de-aici a intrat familia lor în poveste. Tatăl lor a lucrat ca șef contabil al marii bănci naționale, în Craiova, pe când director era Elefterie Cornetti, prin 1891. Vărul lui bun, C.C. Neamțu, director la banca comerțului din Craiova, era bun prieten cu George Zissi, căruia-i zicea „Prințu’ din Olari”. Și le arătă și o fotografie cu dedicație de la acesta.

Le zice cum primăria Craiova a scos la licitație Conacul și jumătate din moșie și cum tatăl lor l-a cumpărat, în 1911. Le mai spune că atunci deja conacul era un pic părăginit și că tatăl lor, văzând cum sediul băncii comerțului înflorea în perioada aceea prin cunoștințele arhitectului Mincu și a discipolului său Iotzu, i-a rugat pe aceștia să îl ajute și cu restaurarea conacului. Mincu n-a trăit să-și vadă opera terminată, nici la bancă, nici la conac, și singur Iotzu, după aceea, din 1916, s-a ocupat de amândouă. Le mai spune că așa au apărut toate frumusețile conacului și ale curții și că astea nu puteau fi făcute fără munca satului, a oamenilor de pe aceste pământuri. Le spune că moșia fără săteni și sătenii fără moșie nu pot să trăiască și că, în tot timpul când a fost nevoie, s-au ajutat unii pe alții.

Nu mult trece după ce își termină povestea și se trezesc în curtea conacului cu cei care aveau să îi alunge de pe moșie doar cu lucrurile de pe ei, că așa au mers lucrurile în ‘48. Copiii plâng și aruncă o ultimă privire către parcul de castani, către grădină, către hambarele pline de cereale și grajdurile animalelor. Se văd alergând vara prin ghețărie și își aduc aminte de răcoarea ei… văd culorile fermecate ale cozilor de păun... văd cum un țăran își udă fruntea în mijlocul zilei, doborât de arșiță, din fântâna frumoasă din mijlocul rondului, se văd cum călăresc măgarii prin vie. Își aduc aminte cum încurcau femeile ce munceau la câmp, jucându-se și multe alte momente fermecate ale scurtei lor copilării de 14 ani. Văd, de asemenea, soba cu îngeri a capelei unde au învățat să se închine și unde atâtea pilde au auzit. Simt sub tălpi covoarele scumpe în care se afundau cu totul, văd deschizându-se sala cea mare către foișor în zilele de vară ca să încapă toți oaspeții și să se audă și afară sunetul muzicii pianului, le sclipește omătul sub picioare la lumina lunii, la fel ca apa Bahluiului în asfințit, pe care o urmăreau din adăpostul foișorului, sau ca olanele smălțuite de pe casă după o ploaie de vară, când aerul era așa de dulce, cu miresme... resimt tot... dar totuși nu își imaginează atunci că, pentru mai bine de 50 de ani, nu vor mai călca pe-aici și că mormântul tatălui va rămâne singur, și nici măcar că vorbele mamei vor fi atât de repede făcute aievea; și că în anii următori, la Craiova, sătenii cu care ei s-au avut bine vor veni să îi ajute cu ce-or putea d-ale gurii.

Au trecut mulți ani de-atunci și după ce, în sfârșit, unul dintre ei a reușit să își vadă din nou conacul al lui și să respecte cuvântul tatălui, care le zicea că în România este locul lor, vede cât a mai rămas din moșie, cum a ajuns satul, realizează că nici nu are puterea să repare câtă paragină e acuma, așa că își pune speranța în tagma celor pentru care Mincu a însemnat atât de mult…

Ieșind din poveste, facem un salt în concret amintind că demersul nostru culminează cu prezentarea unei schițe a planului de afaceri în fața membrilor UAR, iar răspunsul lor este cel care va genera sau nu viitoare acțiuni.

În loc de final, o constatare: în 2013, în România, găsești mai mult de 10 persoane care sunt dispuse să lucreze voluntar și să investească energie și resurse în provocarea unui proiect a cărui finalitate e incertă. În loc să fie exploatată, această resursă este deseori înecată.

Să nu mai lăsăm inițiativele, de orice anvergură, să moară precum clădirile pentru care sunt făcute!

Foto:

Alexandra Mihailciuc

Dana Raicu

Mihai Culescu

Mariana Chera